METAFORA SĂRUTULUI
DIN CASTELUL SINGURĂTĂŢII
Aurelia Rînjea, Levitaţii în violet, poezie, Editura
Stef, Iaşi, 2021
De asemenea, poeta susţine
că: „În miezul fiecărui cuvânt e un izvor
de lumină”. Slujind Cuvântul, poetul slujeşte această lumină.
Încercând o abordare
ştiinţifică a adevărurilor biblice, autoarea de plimbă lejer printre unii
termeni precum: aură, pulsaţie celestă, câmp cosmic, extensie a materiei
cosmice, lumină cu proprietăţi de laser, amprentă energetică a luminii,
structură fizică, groapă gravitaţională, biosică şi noesică, particule
elementare, cosmologia Big Bang, etc. încercând să pătrundă în miezul poeziei
pe această cale ştiinţifică. Însă poezia este altceva decât materie, este
inefabil, ceva care nu se poate explica prin mijloace omeneşti. Dincolo de
legile fizicii, indiferent de toate aceste teorii lansate de oamenii de
ştiinţă, cuvântul circulă şi se aşează unde găseşte locul prielnic.
„Prin ochii cuvintelor privind sinceri şi iubitori, ajungem la
Dumnezeu. Poezia îți dă răgaz să fii tu cu tine și cu El”, mai susţine
autoarea. În acelaşi timp, ea leagă Poezia de culoarea violet, care te
îmbrăţişează, te apără, conferind universului o aură de sfinţenie.
Prima secvenţă lirică a
volumului poartă titlul de „Raiul
Poeziei”. Şi chiar de la prima poezie, autoarea identifică Iubirea cu
Poezia. Dar şi cu durerea, şi cu singurătatea. Şi numai poezia poate schimba
toamna în primăvară şi spinii în flori catifelate.
Totodată, autoarea este conştientă
că poezia este un dar. Aidoma
legendarului rege Midas, cel care transforma în aur tot ce atingea, poeta doreşte să prefacă în poezie, tot ce o înconjoară, tot ce atinge, măcar cu
privirea: „Atâta Poezie în jur / Pe care aș vrea să o exprim /
Tot ce ating sunt cuvinte înluminate / Aș vrea într-un vers să le cuprind / Să
transform totul în poeme / În biblioteca cerului / Alături de cărțile scrise de
Iisus” (Aş vrea).
Dimensiunea spirituală este
profundă şi extrem de puternică, simţită în fiecare secundă. E ca o predare în
braţele Lui, ca o scufundare în Lumina Lui, o abandonare în mâinile lui
Dumnezeu, doar aşa poezia putând să crească şi să înflorească. Altădată,
cuvintele sunt aidoma unor comete: „care
poartă în ele lumile / în care trăim” (Liturgic).
Conştientă de misiunea sa, poeta
spune: „Desculță car cu pumnii lumina /
Pentru aripa ce o aud cum bate” (Dragostea). Aparent, o muncă inutilă, dar
cât de frumoasă şi cu ce sublim înţeles! Legată indisolubil de lumină care
lucrează în ea, doar aşa putând zămisli „un
fluviu de cuvinte”: „Prin mine curge o lumină / Un fluviu de cuvinte / Peste
care se ridică / Un curcubeu solar / Cu atingerile vocii tale / Mă citesc
stelele / Mă citește toamna / Mă răsfoiesc îngerii de lumină / Mă prefac drum /
Dinaintea pământului tău / Peste care aștern / O așteptare de cruce” (Susur).
Aurelia Rînjea foloseşte cu
iscusinţă metafora, personificarea, dar şi alte figuri de stil: „Prin ochii dimineții curge lumina”; „O lacrimă
își face semnul crucii”; „Tăcerea cu gust de zăpadă”; ş.a. Marea taină
descoperită de autoare privind creaţia, sună astfel: „Un înger dăruind cuvinte până devii și tu Cuvânt / Sinele păstrează
doar trăirea / Starea de veghe a Luminii / În tăcerea inimii vorbește Dumnezeu”
(Veghe). Cât despre misterul poeziei, autoarea spune: „Poetul în singurătatea sa / Își face casă din cuvinte / Cu multe
camere în care / Își culcă visele și poemele / Deseori îi e frig și invocă /
Primăvara din el să-i mângâie / Inflexiunile iernii cosmice / Sâmburele de
lumină lăuntric / Îl metamorfozează / În iubire de cuvânt de semeni / Stelare
întretăieri de drumuri / Crengile cosmice bat în fereastră” (Inflexiuni).
Poezia
îi conferă autoarei starea de înger levitând pe deasupra lucrurilor, susţinută
de cuvintele care, de fiecare dată prind aripi şi o învaţă zborul. Despre
procesul creaţiei, autoarea insistă în mai multe texte: „Un fior tainic mă pătrunde / Semn că niște versuri așteaptă să fie
scrise / Un gol imens avid de armonie mă mistuie rotund / Învăț să-mi gestionez
gândurile / Acel ceva lăuntric vrea să vorbească / Mă dăruiesc în cuvinte /
Umplu cu trăiri vidul care îți soarbe absența / Când scriu știu că ești lângă
mine” (Lângă mine).
Multe însuşiri dobândeşte poezia la
Aurelia Rînjea. Ea este o „pasăre albă”,
un „Cocor însingurat pe un câmp presărat
cu stele”, albă „ca un pământ etern”,
în altă ipostază e „Un Paraclis de șoapte
Într-un anotimp al imaginaţiei”, „fluviu însetat”.
Doar poezia te face să te simţi „în palmele lui Dumnezeu”. Alteori, spune
poeta, „Dumnezeu mă ţine de mână / ca un
bunic iubitor şi înţelept”.
În poezia Aureliei
Rînjea se întâmplă lucruri: „O lacrimă
își face semnul crucii”, „Pe umerii de iarbă înflorește Poezia”, „Mă cuibăresc la rădăcina ploii”, „Cuvintele
desenează o inimă”, „O pasăre într-o
salcie își odihnește gândurile”; „Luna în genunchi vine în cuibul cu poeme”;„Lumina
tresare ca un copil în somn”; „Am
devenit o amiază neîncepută”; „La orizont o pasăre îmi face semne”.
Vorbind despre poezie, autoarea nu
putea să nu se refere şi la carte, cea care tezaurizează poeziile: „Când intru într-o carte / Pășesc ca într-un
templu / Deschid ușa poem cu poem / Aud respirația cuvintelor / Cum oftează în
așteptare / Cum se bucură că a venit cineva / Într-un colț de copertă / O
bucată din sufletul poetului / Stă în întuneric așteptând / O rază coboară spre
el mângâindu-l / Inima cărții ticăie ca și a lui / Ca un ceas surd bătând în
pereții de hârtie / Își ține poemele lângă el ca pe niște copii / În spatele
ușilor se simte suflul de viață / Adierea divină din respirația cosmică / În
pacea care se așterne încet / O pasăre albă zboară spre cititor” (Suflet de
carte).
Iar
când e vorba de autoportret, autoarea scrie: „Sunt un om ce urcă un munte din cuvinte / O ardere ca o izbăvire / Îmi
cresc aripi de lumină / Acolo sus îl aud pe Dumnezeu / Din când în când suspină
/ Într-o singurătate de poet” (Cale).
Totodată, se remarcă folosirea unor
termeni ştiinţifici care-i servesc poetei în alcătuirea universului său:
fractalii, avataruri, egregor, entitate, frecvenţă, algoritm, geometrie, Cosmoză,
generator de energie, copac cosmic, sintonie, parametric. Dar foarte interesantă
este asocierea poeziei cu femeia: „E
fizică pură îndumnezeită / Materie incandescentă” (Lucrare).
Şi o schiţare de crez poetic: „Pentru mine Poezia e subiect şi predicat / Are nevoie de suflet / Îi dau suflare din mine /
Sângele meu devine Cuvânt” (Însuflare).
Aurelia Rînjea a adoptat stilul
panseistic în poezie. Din tot volumul poţi alcătui o culegere aforistică
originală, presărată cu învăţături folositoare: „Viaţa ca un dar / De dat mai departe”;„Urci muntele chiar dacă ar
trebui / Să-l urci în genunchi”; „Infinitul
meu - o harpă la care cânți”; „Între sărut și poem aș da o fugă cu tine / Să
vedem soarele cum răsare / Pe umerii cuvintelor”; şi altele.
Şi
câteva încercări de definire a poeziei: „Poezia
- un spectacol în care ne întâlnim / Și ne îmbrățișăm / Îmbrăcați în praf de
stele / La rampa de lansare a Cuvântului”; „Prin Poezie călătoresc în timp / Și
peste timp / Într-un cosmos propriu / Decodat doar de mine”; „Un anotimp al spiritului”; „Când Poezia deschide
inimile / Cerul lăcrimează de bucurie” (Emoţie); „Poezia aleargă pe bulevardul
sufletului / Cu iubirile stelare în brațe / Într-o deplasare spre violet”; „Poezia
– copilă iubitoare”;
„Poezia e noima vieții / E starea de urgenţă”. Şi în sfârşit, „Poezia - o fată frumoasă / Delicată ca o
floare de zăpadă / Se poate topi ușor doar cu o vorbă / …. / Nu o îndepărtați /
Înainte de a o cunoaște / Nu știți ce pierdeți” (Nu ştiţi).
Autoarea se adresează poeziei ca
unei fiinţe cu care intră în dialog: „Poezie
dă-mi aripi / Să mângâi nemărginirea” (Ancestral).
Cât despre cel care zămisleşte
poezia, autoarea spune: „Un om – poetul /
Puternic în spirit precum un munte”. Şi cea mai frumoasă interpretare a
mesajului poetic, Repetiție: „În fiecare
noapte Poetul / Dezbracă de stele câteva femei / Să scrie cu ele”.
Puterile poetului sunt practic,
nelimitate: „În nopțile mele / Scriu ca o
Înviere întru Cuvânt / Cântăresc universul cu inima / Recuperez stelele căzute
și le aprind / Cuvântul călătorește / Într-o apoteoză până în al nouă-lea cer”
(Apoteoză).
Pentru poet, Poezia este pâinea cea
de toate zilele: „Din pâinea cea de toate
zilele / A rămas doar Poezia - îmi ajunge / Îi savurez sfințenia și esteticul”
(Pentru suflet). Mai mult, poezia este spirit pur, spirit curat: „Am trudit pentru dragostea ta Poezie / O
eternitate de cuvinte / Am făcut din ele un pod / Peste izvorul ce curge din
inimă / Din palma mea / Sărutul învaţă să zboare / Inima trage clopotele /
Bisericii ce suntem” (O biserică).
Dar cel mai bine zugrăveşte autoarea chipul poetului: „Poetul - un vânzător de ceasuri / Numără cititorii
care așteaptă ora exactă / Să înceapă lansarea / Să primească gratis cartea /
Ceasuri cu păsări vesele / Cu baterii mizantrope / Ceasuri solare cu limbi de
lumină / Dar cel mai mult îl iubește pe cel din cuvinte / Care îl trezesc la
oră fixă / Fac împreună înviorarea / În scenariul visat de cu noapte” (Un vânzător).
Autoarea
pune pe aceeaşi treaptă: „Iubirea Poezia
și singurătatea”; pe toate şi le asumă şi le slujeşte deopotrivă. Totodată,
autoarea îşi mărturiseşte nevoinţa de poezie: „Fără tine nu pot să respir Poezie / M-ai prins în plasa Ta ca un
păianjen / Mi-ai limpezit nopțile cu felinarul divin” (Fără tine). Poeta personifică poezia sub chipul unei fete: „Fată frumoasă
Poezie”,
care-i luminează nopţile violet (Rămâi). Simbioza
dintre poet şi poezie este surprinsă, de asemenea, în chip magistral, ca făcând
parte din fiinţa poetului, din sângele lui: „În poeme curge sângele meu / Poezia s-a născut odată cu mine / M-a
așteptat cuminte / S-o cresc lăuntric până s-a copt / Ca o femeie matură / Ce
știe ce vrea de la viață” (Lecţie).
Însă, cât de frumos surprinde
inefabilul poeziei în cele două versuri: „Cărțile
scutură lumina în noi / Să fim îngeri pe dinăuntru” (Inefabil).
Dar şi binefacerile poeziei: „Așa cum Dumnezeu vine pentru cei / Care-l așteaptă cu inimile deschise / Poezia e citită
de cei pregătiți s-o citească / Ea deschide o altă religie a lumii / Cea a
iubirii de Cuvânt / Cu pana de înger mângâie lumea prin poeme” (Mângâiere).
Negrăit de frumoase imagini despre miracolul creaţiei, despre care nu se
mai saturi să povesteşti: „Poemul - un fel de început / O pasăre ce așteaptă să
se nască / Dintr-un ou să se trezească / Din somnul veșniciei / Un copil curios
îl ciocăne în cochilie / O privește prin soare să-i vadă bănuțul / Rodul
cuvintelor (O pasăre).
Aurelia Rînjea aşteaptă ziua când: „Poezia
înviind ca un miracol / Cufundându-se într-o căutare de sine / Până când
oamenii o vor auzi” (Un miracol).
Poezia e pentru autoare „soră de
singurătate”, „Zănatică ființă ca
un copil / Ce spune adevărul și nu îl crede nimeni / Zeiță pentru nopțile mele
lungi” (Doar tu).
Şi chiar îi face o promisiune: „Voi fi
mereu / Prizonieră a lumii
tale Poezie / Împărţim acelaşi trup de lumină”. În viziunea
autoarei, poezia este „o inima de copil / Pe
care o așezi în palme ca pe o pasăre / Nu zboară de lângă tine / Îi faci cuib
în sufletul tău / Și locuiește acolo” (Inimă de copil).
Şi alcătuieşte chiar „Lecţia de
poezie”: „Deschideți-vă
sufletul / Ca un câmp imaculat / Să aibă unde poposi Poezia / Caii ei albi
alergând / Printre oamenii-păsări / Oamenii-arbori / Oamenii-Cuvânt / Trec în
ropot cristalin / Marea cea mare / Pentru a-ți arăta că există ceva / Mai
presus de toate / Dincolo de cortina realului / Care te poate face fericit”.
De o frumuseţe şi gingăşie aparte
sunt poeziile cuprinse în capitolul: „Poeme
pentru Alexia”. Ele cuprind întreaga dragoste pe care bunica o poartă
nepoţelei sale cu acest nume, fapt ce o îndreptăţeşte pe autoare să spună: „Ești cel mai frumos poem / Crescut în lumină
și în adevăr”. Scriind
aceste poeme, Aurelia Rînjea intră în universul copilăresc al fetiţei, se
contopeşte cu ea în toate jocurile şi jucăriile disputate şi cele două devin
prietene fără vârstă. Cu micuţa Alexia călătoreşte în zbor, în lumea poveştilor
și îi predă autoarei lecţii pentru bunică.
Următorul grupaj
de poeme este intitulat „De sânziene”
şi cuprinde poeme de dragoste, de o frumuseţe celestă: „Pescăruşul tău muşcă adânc orizontul / Linia de nadir ce separă
lumile / Umbrele dintre noi / Aş vrea într-o zi să mă recunoşti / În crângul cu
păsări / În cârdurile de gânduri ce caută” (Pescăruş). Această pasăre
devenită un simbol al dragostei. Astfel încât, poemele sale devin porumbei care
o învaţă calea către Dumnezeu: „Poemele
mele / Niște porumbei / Care
zboară spre Dumnezeu”.
Următorul capitol este sugestiv pentru ansamblul volumului: „Iubiri violet”. Aici, plouă cu amintiri,
regăsiri, nelinişti, trepte și vise-nevise. De fapt, autoarea îşi cunoaşte
rostul: „Plămădesc
o pâine din cuvinte / Presărată cu semințe de iubire”. Şi în virtutea
acestei plămade de inefabil, ea îi cucereşte pe iubitorii de poezie. Pentru că,
ea se face una cu poezia: „Pipăi materia
lăuntric / Aud o inimă cum bate / Nu știu a cui e / A mea - a ta - sau a
Poeziei” (Alegeri). Autoarea este adepta şi a poeziei scurte, din câteva
versuri, un fel de esenţă de spirit, foarte căutată şi gustată de public: „Țin universul în brațe / În palme răsăritul / Se
răsfață ca un copil”; „Mi-ai așezat în brațe tăcerea ta / Am legănat-o până a
adormit / Visând împreună”.
Aurelia Rînjea a reuşit după ani şi ani de trudă susţinută, să aprindă „flacăra
lăuntrică / A cuvântului” şi să întreţină
acest foc sacru pe care-l dăruieşte semenilor ei cu generozitate şi bucurie. Ba
mai mult, a reuşit, „Din latențele lui
să-și creeze un cosmos / Adună cuvintele începutului / Zidește din ele Poezia”
(Un trimis). Şi chiar explică acest continuu travaliu: „Poemul mă povestește infinitului / În lumina iubirii adevărate ard ca
un rug / O nouă flacără se înalță / Cuvintele întrețin focul” (Ardere).
Şi ce frumos crez poetic îşi asumă autoarea! Mai limpede decât atât, nici nu se
poate: „Poezia - o căutare de sine / Ca o
întoarcere Acasă / La prima dragoste / Metaforele mă privesc curioase / Cu
încredere în mine / Cu ochii de cerneală / Fericite ca o întâlnire de
îndrăgostiți / Îmi cutreieră imaginația / Pe autostrada Limbii Române / Pe care
merg cu demnitate / Până la vămile cerului / Pe țărmurile eternității” (Cu
demnitate). Şi
mai spune poeta că bucuria creaţiei „îi
ţine de foame / Ţine de suflet” (Întrebare). Şi poate că nu întâmplător, autoarea îşi
mărturiseşte iubirea faţă de Poezie, într-un mod inedit: „Iubesc ochii Poeziei / Cu aură violet de cer și Lumină / Cu aură de
Cuvânt” (Celest).
Atâtea stări de graţie coboară
asupra celui care citeşte încât, aceste poezii pot fi socotite miraculoase,
binefăcătoare, aducătoare de linişte şi pace și chiar tămăduitoare. În raiul
său lăuntric, o oază violet de poezie îi ţine loc de casă, de meleag, de ţară.
De acolo ne trimite veşti ca din cer, unde, alături de îngeri levitând, poetul
şi-a instalat locuinţa viitoare. Pentru ca astfel, să capete, datorită poeziei,
tinereţea fără bătrâneţe”.Ceea ce nu e deloc puţin, dimpotrivă.
CEZARINA ADAMESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu