1. LUCEAFĂRUL DIN ADÂNCURI ***Autor: RADU NECULAI ***NOTĂ LECTURĂ: AURELIA RÎNJEA

 

„ÎNTÂLNIRE POETICĂ”

 

Dragă cititorule, azi ne propunem să pătrundem pios, în adâncurile unui suflet de poet, în castelul lui din poeme, din volumul intitulat LUCEAFĂRUL DIN ADÂNCURI, conștienți fiind că cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru.

            Nu l-am cunoscut până acum pe poetul  RADU NECULAI, care se află la vârsta când înțelepciunea vieții își spune cuvântul și merită din plin a fi dăruită prin cuvânt de poem.  Volumul este conceput din opt capitole, ce cuprind grupaje de poeme dedicate soției, bunicilor și nepoților, iubirii, poeme despre natură, poeme religioase, patriotice, dedicate Crăciunului și casei părăsite. Mânați de provocarea acestui minunat titlu, ne lăsăm purtați pe firul magic al poetului, care scrie, trăiește, retrăiește și dăruiește.

Primul grupaj de poeme este dedicat soției acestuia, căreia îi oferă darul suprem, sufletul său întru veșnicie. Ce poate fi mai frumos decât să-mbraci o iubire în poezie! Pe aceasta o vede „rebelă ca lumina”, „precum un vers”,  (Mereu doar cu tine) o făptură divină, între el și Dumnezeu. Momente de liniște sufletească, în familie, ne sunt transmise, parcă spre a ne bucura și noi de momentele sale de împlinire: „Astăzi / Ne privim copiii, / Stând / În grădină, / Sub cireș / Și stele / Cad în palme”. (Iubire de femeie)

Cât de  frumos declară soției: „Cu tine apun”,… „Cu tine răsar”!... „Cu tine, / Cuvinte rostesc! / Lumină îmi ești, / Alerg după tine, / Învăț să merg / Și viața trăiesc”. (Dacă tu nu ai fi) Poetul vrea să-i fie acesteia toamna care să o țină în brațe, primăvară să o cuprindă în palme, iar noaptea să-i fie înger, în singurul anotimp „iubirea”. (Pentru tine) Printr-o minunată comparație ne spune: „Azi suntem doar o poezie, / Rostind din versuri împreună / Și iar te naști din litere, silabe”. (Eterna iubire) Iată că Iubirea, ca și Poezia,  zidește, nesfârșește și vindecă.

Un al doilea grupaj de poeme este dedicat părinților și bunicilor. Despre bunicul său, cu privirea spre cer, ne spune: „Ai degetele rădăcini, / De cer vrei să te prinzi, / Ca un apostol mă privești! / Prin post și rugăciune, / Tu ți-ai făcut, / Spre DUMNEZEU o scară”. (Bunicul)

Emoțiile sunt profunde pentru mama sa, al cărui suflet îl poartă lăuntric, „Tu cauți Copilul din mine. / Șoapte aud, / Soarele / Te urcă la cer…  Să vină Crăciunul, / Împărtășiți eram împreună!” (Mama)

            Copilăria sa ne-o prezintă ca fiind „Lumea de basm, / Cu sfinți, apostoli și arhangheli”,… pentru  el bătrânii erau apostoli, satul era un rai, oamenii citeau în noapte cerul. (Copilărie)

Pentru poet lumea este plină de bucuriile pe care i le oferă nepoții, cărora atât de tainic și de înțelept le vorbește. Nepotului îi dorește: „Să-l ai pe Dumnezeu în tine, / Nepoate, / Voinic ca Făt Frumos să crești!” (Nepotul)  sau… „ Să crești, / Să atingi răsăritul, / Botez să primești / Închinat de brațele mamei, / Icoană să fii, / Păstor să-ți fie Hristos, / Dumnezeu cu tine să fie”. (Te aștept) ori… „Clipirea ochilor tăi / E bătaia inimii mele”.  (Evelin, nepoata mea)

Urmează Dedicații iubirii într-o atmosferă edenică: Zefiru-i vioară, ochii sunt clepsidre, fulgerul degetelor, raiul deschis ca o carte, muguri de lumină,  din poezie să facă „ciutură și fântână”. (Rugă) Poetul așteaptă femeia iubită... „Și timpul trece peste mine, / Mă face drum / În calea ta. / În ochii tăi / Sunt poezie... (Doar tu)  Iubirea adevărată urcă pentru cei doi la cer, în Slujbă cerească.

Poetul folosește minunate expresii literare precum: litere pe floare, cuvinte lacustre, te cuibărești în ochii mei, mă săruți cu rouă, „tresar păpădii… Copilul învață să meargă / În pântecul mamei”,  (În arșița nopții)  prin care realizează construcții estetice, care îmbracă în emoție și trăiri înalte acest areal poetic care ne încântă.

Ne vorbește despre o Toamnă a iubirii, Ziua ca o iubire, Iubirea ca brumă sau Iubirea balerină. Amintirile se prind într-o horă, care reverberând…  „Când vei veni / Amestecă-te în mine, / Să mă ridic ca iarba / Când plânge cu zăpada”. (Dacă vii)

Cu inima iubind,  poetul consideră femeia un înger, darul lui Dumnezeu pentru bărbat,  iar familia este altarul iubirii lor.

În următorul grupaj de poeme, poetul ne situează într-un timp biblic, în care aude rugăciuni, tristețile de iarnă se amestecă între oameni, iar el se vede precum un stejar măcinat de dor, o iarnă în care se vrea iar copil: „Să-mi caut sania și traista, / Să plec cu colindatul / Pe uliți sfinte de Crăciun”. (Iarnă)

O toamnă bacoviană ni se dezvăluie:  „Îi spun să mă lase, / Ea mușcă din mine / Cu dinți carnivori”... o toamnă care se răzbună pe el, făcând copacii să plângă, și bineînțeles Ploaia:  „Versuri cade ploaia, / Pe caldarâm, / Se sparge în cuvinte, / Doar iarba / Împletește poezia”. Toamna este precum o femeie îmbrăcată în iie, având pe ea „Cusături de flori și cruce, / Șarpe înșirat pe umeri, / Porți catrință din ogoare / Și maramă, / Borangic din fir de brumă, / Cingătoare ți-ai pus luna”. (Toamnă)

 În poemele religioase, într-o confesiune profundă, poetul se adresează lui Dumnezeu: „Troienit e DOAMNE / Drumul spre tine, / Vântul lovește, / Gerul / Mușcă din mine, / Cerul” (Mântuire în iarnă),  simte Învierea, simte lacrima lui Dumnezeu în „lutul din noi”, (Lacrima ta Doamne) iar în suflet își face altar. Cu smerenie se roagă de Dumnezeu „Fă-ne icoană, / Coboară peste noi lumină”. (Lacrimi)

O frumoasă imagine o dedică satului, pe care-l vede o mănăstire, (Sfințenia satului) , în care „E ziua mereu înviere, / Lumii, / Hristos se arată”.

Grupajul de poeme patriotice începe cu poemul Ardeal, care pentru poet este „candela țării, / Slujbă de veghe, / Poarta / Pe unde trec Domnitorii, / Coroană și sceptru, / Matcă de ape și neam, Buciumul serii, / Mereu rugăciune. / Ardeal! / Ești scriptură, / Geneză, / Altar de credință, Răstignire, / Mereu înviere”, aducând recunoștință eroilor neamului, ale căror nume stau scrise „pe cruce /  În cimitir de eroi, / E sufletul țării. / Ostașul e sânge în noi!” (Ostașul)

Ne vorbește despre iubirea de țară, despre Decebal, pe care-l vede viteaz, drept și fără moarte, cu rezonanțe profunde dinspre vremurile strămoșești.

Țara, pentru poet, este un „dor, / Răsăritul în ochii bunicii, / Cuvintele rugăciune, / Sărutul / Pe frunte al mamei, / Mâna tatei în creștet”,…  „Ești dor / De sărbătorile creștine, / De pâine și colaci, / Ești urma lacrimii mele, / ROMÂNIE”.  (ROMÂNIE) Desigur nu poate trece fără a vorbi de prezentul pandemic, în care „morții pleacă singuri”… „Suntem lucrători la viață, / Angajați cu ziua, / Avem sâmbrie răsăritul, / Apusul avem gazdă”. (Lucrător la viață)

Suntem invitați să mergem și cu colindul, să  „dăm / Lumii de veste / De DUMNEZEU / Din Betleem”. (Primiți cu colindul?) Hristos să coboare în noi  „De Crăciun / Să fim lumină, / Pașii lui Hristos / Să îi simțim”, pentru ca apoi, în finalul volumului  în Casa părăsită,  din care fuge timpul, aduce un omagiu învățătorului său, pe care-l poartă  în suflet  ca pe un apostol, încheind cu cinstirea eroilor neamului și a celor care au murit la Don. (Noaptea haiducilor)

Am descoperit prin acest periplu al spiritului, un poet complet, o personalitate care vibrează sublim pe multe frecvențe, care iubește și dăruiește.

Ce frumos este când descoperi că există bărbați care iubesc infinit femeia și care au înțeles sensul iubirii adevărate, pentru care se bucură și cerul, iar iubirea lor se nesfârșește prin poezie! Când vezi divinul din celălalt, iubirea devine poezie, care apoi se transformă în rugăciune și capătă valențe cosmice. În Poezie, ca și în Iubire, te reinventezi cu fiecare clipă, trăiești dragostea ca o Poezie, pe care o dăruiești, renăscând în ea.

A fost o surpriză plăcută pentru mine această lectură, nu numai pentru că am rezonat cu poetul, trăind întâmplător aceleași etape ale vieții, cu bucurii și nostalgii, cu copilul lăuntric care se vrea fericit, dar și prin frumusețea poemelor care te poartă pe un tărâm în care viața se împletește cu povestea, cu metafora, cu veșnicia. 

Cu spiritul ancorat în lumină, poetul își conturează profilul prin poeme, în care lumea, cerul și pământul ființează deodată, cu ecouri în noi, iubitorii de poezie. O hrană pentru suflet, care ne poartă spre descoperirea de noi dimensiuni ale spiritului uman, adâncindu-ne în trăiri lăuntrice, pe frecvențele fundamentale al sufletului.

Un volum încântător, o melodie lucrată din cuvinte, o arhitectură lirică cu rădăcinile adânc înfipte în creuzetul poetic al sufletului său. În clipele de taină ale cuvintelor din acest volum, mulți ne vom recunoaște, vom râde sau plânge alături de poet, iar cartea va dăinui prin fiecare cititor care o va parcurge de mână cu poetul. O poezie ofertantă, limpede, ce construiește poduri către noi, într-o căutare de sine a fiecăruia, asumându-ne acest spectacol viu de trăiri autentice, acest  fluviu de simțiri care ne invită la reflecții, scris în tonalitățile majore ale sufletului său.    

Poetul RADU NECULAI este un om cu porțile sufletului larg deschise, care își poartă metaforele ca pe niște iubite, în anotimpurile sale poetice. Un periplul imaginativ, cu efuziuni biografice, cu tainele vieţii pe care acum poetul le priveşte de la înălţimea înţelepciunii.  Poezia sa surprinde, emoţionează, rămâne în memoria cititorului, care se regăseşte în ea. 

Iată că poezia ne ajută și de această dată să descoperim oameni minunați și speciali! 

Mulțumim poetului pentru acest minunat dar și așteptăm cu bucurie și interes următoarele apariții editoriale!

 

        AURELIA RÎNJA