AURELIA RÎNJEA *** NOTĂ DE LECTURĂ ... OCHI DE LUNĂ, AUTOR DANIELA TOMA

 

DIN NOU O GALĂ A POEZIEI

 

Să fie o oază în mijlocul inimii, luna să aibă un ochi în care se refugiază să-și privească copiii, să fie un ochi de liniște, să fie un luminiș poetic, să fie un ochi care acum se naște ca un copil, să fie un ochi prin care vezi lumea și stai de vorbă cu Dumnezeu? O provocare la care ne invită poeta DANIELA TOMA, în volumul OCHI DE LUNĂ, apărut la Ed. Universitară, București, 2021.

            Un frumos început: „nu am nevoie de trup / fără el mă cațăr mai ușor pe cruce”.  Parcă luându-ne de mână, ne conduce pe străzi, unde ochiul de lună, împrăștiat peste tot și nelocuit, încât „nu mai era nevoie de nimic altceva”. Un deschis de ochi, în care dăinuie urma de cel mai mult „eu” (p. 9), într-o căutare a unei oaze de lumină, de libertate.

Prin aerul personificat care „s-a lăsat moale pe genunchi” (p. 10), care „nu se revoltă, se-alintă, coboară aproape cald la cafeneaua franțuzească din colț”, ochiul de lună își păstrează rotundul, „împrăștie peste grădini toți îngerii din sângele lui” (p. 11).

            Calcule abstracte: „am înmulțit cu 2 sufletul lor (p. 12), … „roata de rezervă”,  „zidul de rezervă” (p. 14), grame de suflet (p. 17).  Din fiecare grupare de 2, 3, 7 versuri, faci un poem, uneori ermetic, alteori în extensie, alteori un labirint în care nuanțele se schimbă des, tonurile și decorurile devin mereu altele, iar din când în când revine ochiul lunii, care „eliberează spectacolul”.

Și nici că se putea mai frumos, „din tabloul lui Van Gogh se risipesc în toate direcțiile notele de protest ale lumii” (p. 18). Măști și sentimente, durere și obstacole, de care poeta se detașează, printre ecouri travestite într-o panoramă a lumii.

Cu cât înaintezi în volum, privești parcă prin ochiul de lună lumea, cu gândirea poetei, cu cuvintele și opțiunile ei, ca printr-un telescop care aduce aproape ceea ce nu se vede.

Poeta, pentru care tăcerea se construiește mai ușor decât un zid,  spectaculos se compară cu o „bicicletă de infinit / intens / parcată fix în mijlocul cerului”? (p. 23), acel punct la care ne întoarcem de fiecare dată, în care se află Creatorul, în noaptea bântuită de năluci, asemenea unui suflet care rătăcește în transă, în căutarea a ceva ce încă nu are formă, în „prezentul fără greutate”, într-o resemnare la ore de somn, fără felinar pentru revenire.

Și ce frumos pe la colțuri se tocmeau palmele lui Dumnezeu și-mi foșneau răspântii în inimă ( p. 26)!

Într-un absurd nerăbdător, „virgulele mele sunt la fel cu ale tale” (p. 27), într-o înstrăinare și nerecunoaștere a ritmului vieții, coborâtă în  banal, în care singura lumină este „un singur ochi repetat de lună” (p. 28).

Însingurarea și tăcerea te pătrund, (sunt obișnuită cu ele), … rămân doar cărțile și „scrisorile de pe front”, de pe frontul dintre lumea lăuntrică și cea din jur, între pereții 1-2 (pe care și eu îi știu pe de rost) și împărtășania în care te retragi, în timpul lacom, în care poeta face „incizii de lună” (p. 30) pe propriul trup, în timp ce „copia fidelă a trupului unei năluci care se întinde” cu dor de 2 (p. 32). Ce frumos din „oglinda aruncată în sus, cad oameni mici”, eliberându-se din închisoarea sentimentelor necoapte, în căutare de identități și de mântuire, cu păpuși ce construiesc cercuri în care să se închidă ca și poeta, în viața care se „hrănește cu tine”… (p. 38).

În „închisul inimii”, „timpul țâșnește înainte de a mă putea încrede în el, / îl las să crească la colțul casei, pe trei rânduri / să dospească în cercurile acelea de păpuși / lângă întinsul inimii” (p.37). Singură, în rochia ei neagră, e urmărită de propria-i umbră. Umbra, propriul sine, ne duce cu gândul la lupta dintre cine suntem și cine ne dorim să fim cu adevărat, într-o dualitate asumată în care sinele din umbră vrea să preia controlul sau umbra care se măsoară cu gândul lui Dumnezeu, care te iubește și te însoțește continuu.

 

Dar, fantomatic, cineva îmi șterge umerii de marmură / cu o coasă de lemn (p. 41).  Nesomnul, cafeaua pregătită de Iulia ne aduc la realitate, „gândurile care se distilează în cercuri mici”, într-o uitare de sine, în „timpul care își întinde spatele” … și „știe că aici se mai află un ochi gol… între mine și largul inimii”, în vârtejul timpului, unde umbra „își lipește dragostea de un cerc, pe care-l învârtește continuu,” într-un „număr de ochi și o încercare” (p. 44).

Visuri care nu se întâmplă, „candela mi-a dat un inel”, (mă duce cu gândul la Iulia, fiica autoarei, care într-un alt context, în altă carte, purta „inelul cu diamant invizibil al mamei”), iluzii care se zbat, alergare înaintea luminii, cu idei în alb, un itinerar încurcat, în care „roșul se împarte la începutul drumului, lângă lemnul crucii înflorit”.

O luptă chinuitoare și perseverentă cu timpul, pe care uneori, ne spune poeta: „îl torturez cu o andrea subțire, / el se ridică deasupra mea, se alungește și dispare” (p. 50).

O așteptare în care își adună insomniile, cu simularea unui leagăn… și întrebătoare: „când răsare iarba proaspăt din gurile noastre?” (p. 51).

Poeta revine la starea „în care o pasăre din ea se preface în om, în dimineața în care înțelepții anunță că încă dorm” (p. 53), … „trag în lună s-o îngrop o dată pe an / între straturi de flori / în interior unde vorbește în limbajul norilor” (p. 54).

Și în sfârșit, cum mă așteptam, al treilea ochi își face prezența, trage concluziile timpului, aduce trecutul aproape, iar întinsul de roșu, care ne întâmpină și pe copertă, vindecă și trezește.

Ne vorbește despre zidul „din păsări și oameni împletiți după regulile începutului sau sfârșitului” (p. 57), care ar putea fi îmblânzit și risipit, despre urmele vii de frig, despre zborul orb și frumusețea care se întoarce printre lucruri, ca o „izgonire din rai” (p. 61).

Păpușile mele au fost mereu tinere și frumoase ne spune poeta, (adaug în gând: și ale mele!). Un octombrie superb, cu „crizele de isterie a gutuilor din geam”, cu remiza „castanelor coapte” cu intenții seducătoare de vin rose. O nuntă cu un inel care dansează epidermic, cu  păpuși tinere și frumoase, în contrast cu închisoarea trupului, unde gratiile ard de nerăbdare, în toamna care plânge „în straturi pe trup” (p. 67).

Un trup fără umbră, de ce oare? Ce soare lăuntric s-a aprins un trup, cu două fețe, înăuntru și în afară, care vorbesc între ele! Și iar „zidești frumusețea în partea a doua a zilei”,  semne de întrebare, „flacăra cade peste timp și-l îmbată / gura lumii devine privighetoare / fereastra se vindecă singură” (p.  70).

Lumina în porții mari, chipuri, trecutul care își pune ciorapi negri, într-un joc de-a           v-ați ascunselea, unde „tot așteptând ochiul întreg să le cuprindă / mereu am crezut că acolo se deschide cerul în locul inimii / nu îl vede nimeni cum aleargă să se lepede de ceva /  doar el privește în gol”( p. 76).

Și o schimbare de decor: mi-am cumpărat papuci de plajă, ochelari și o sticlă cu vin, mă așteaptă scurta domnie din colțul blocului (p. 77).

„Jumătate de inimă / jumătate de drum / jumătate de deșert / toate se leagă și se dezleagă / prin sânge îmi trec flori de tei … „într-un bazar… se zbate sufletul…” (p. 78)… „Poți așeza fericirea cu fața spre nord / acolo unde liniștea e întreagă / și lumina se varsă toată / nesupusă și neatinsă în propria oglindă” (p. 83).

„Sunt de partea zilei căreia respirația luminii i se așază pe gât” (p. 84), într-o salvare, în care  ochii sufletelor îi înveți pe de rost, un naufragiu în care fiecare trăiește pentru el, în tăcerea ca un zid. „Totul e un vis de care se lipesc nopțile în propria întrupare”, în care „poetul cultivă totdeauna neînfricatele culori” (p.87): roșu, galben, albastru, verde, negru.

Dar „Poezia bate pandemia” … „un amin înghețat pe culoare / se păstrează în inimă” … și întrebarea: „Cum să ții absența și sărutul în aceeași cameră”? (p. 88). Subscriu.

Volumul se termină într-o partitură beethoveniană sosită la timp, în care poeta așază scrisul de mână la loc de cinste în formație, atmosferă emoționantă, ecouri travestite lângă albul „laptelui de mamă” (p. 90),  o hrană a sufletului care-și caută liniștea și rostul, cea a ființării.

Atâta metaforă, atâta mister se revarsă dintre și din cuvinte… Construcții estetice superbe: „în pielea unei singure zile” (p. 9), „coala de hârtie varsă lacrimi” (p. 9),  poemul acesta își trece respirația pe butonul de stop (p. 13), albastru absurd fără pereche (p. 18), dimineața mersului (p. 21) porumbei sferici (p. 39), priveghi de levănțică (p. 61), pălăria unui fluture (p. 80).

O poezie care nu e ușor de descifrat, scrisă impecabil, care te disipă și te adună la fiecare trei cuvinte și care îți deschide multe ferestre să descoperi, să înțelegi, să te regăsești, să te recreezi.

Acest volum mă poartă cu gândul la un altul, anterior, al poetei, SPLENDIDA ROCHIE NEAGRĂ A UMBREI MELE, apărut la Editura Art Creativ, București, 2020. Umbra de acolo o urmărește și aici pe poetă, mă urmărește și pe mine.

Aici, în OCHI DE LUNĂ,  poeta, conștientă de umbra sa, are puterea de a se detașa de măști, de durere, de obstacole, într-o lume în care se zbate să existe așa cum sufletul ei o cere.

În Ochi de lună, femeia analitică, conștientă de valoarea ei, de dorințele ei, luptă pentru a-și găsi echilibru ființial. O carte despre fericire, o psihanaliză a sufletului care înoată în incertitudini, dar pentru care binele și iubirea sunt valori de necontestat.

Volumul conturează un areal poetic propriu, cu un joc semantic de stări, cu semnificaţii şi construcţii estetice, în care respiri profund şi regenerator. O introspecție generoasă, în care trăiești stări adevărate de poezie, emoții înalte și în care de multe ori te regăsești

În OCHI DE LUNĂ,  luna crește în inima poetei, un bioritmul acesteia bătând între  El și Ea sau între Ea și Iulia, între Ea și Dumnezeu. O lună pe care o crește magic, în poeme acaparatoare, care par că se creează fractalic, cu o structură care se generează una pe alta, într-un ritm intrinsec care te ține continuu atent la semantica cuvintelor. Un text presărat cu rune și figuri de stil care te surprind și te invită la reflecții. Am remarcat faptul că recitind cartea, descoperi mereu alte sensuri și interfețe, cu lumi deschise și stări de spirit prin care treci, într-o curgere și o alchimie care te cucerește.

Iată că am asistat din nou la o Gală a Poeziei! Suntem fericiți,  mulțumim pentru darul oferit din preaplinul sufletului său Doamnei DANIELA TOMA și așteptăm cu bucurie noile sale apariții editoriale!

 

AURELIA RÎNJEA