4. FOK NESTINS ***FOC SACRU, IUBIREA*** Autor: Kessy-Ellys Nycollas *** Notă lectură AURELIA RÎNJEA ( Volumul a apărut la Editura LUCVAL&KEN și se poate comanda folosind formularul de contact al blogului)

 

                                         FOC SACRU, IUBIREA

         Păsări de teamă, păsări de timp, măsoară simetria visând ca şi noi că iubesc. O revelaţie a iubirii adevărate, printre săgeţile zeului Set, ce ajung până azi, amintind de înţelepciunea egiptenilor de a venera femeia, de a crede în Legea primordială a iubirii, în puterea şi binecuvântarea ei.

 În acest volum, Cititorule, poeta Kessy Ellys Nycollas, ne propune o altă temă, pe care încercăm s-o înțelege, pe care ne-o oferă poetic, într-o aprindere a sufletului, care este și… care va dăinui.

Așa cum facem întotdeauna, pășim pios în castelul construit din poeme al autoarei, pentru a-i auzi vocea lăuntrică și ceea ce dorește să ne transmită.

De data aceasta, Focul nestins este focul iubirii, după care noi, pământenii, alergăm precum zeii, convinși că iubirea aduce pacea, împlinirea și sensul vieții. Focul nestins cuprinde întreaga fire. (FOC IUBIRII) Un zbucium lăuntric, în care „Un dor îmi pleacă / Altul vine”,… „Unul se naște altul moare”, (UN SENTIMENT), dorul poetei încă zidește, printre amintirile care o dor, într-un foc continuu care arde, frige, se stinge, se reaprinde. Lecții de viață, din care învățăm mereu și nu le învățăm decât trăindu-le, nu le împrumutăm de la alții că altfel le-am fura visele lor, lecții care ne formează și prin care evoluăm spiritual, chiar dacă un dor uneori urlă și apasă pe suflet.

În unele poeme, se simte o frumoasă influență populară, în expresii care te surprind în mod plăcut, cum ar fi: „ la un car de oale este îndeajuns un băț”, (DE M-AI IUBIT), sau …. „Dorurile tate / Strânse-n cingătoare”. (IOANE, IOANE...) „cuibul nostru de cuci”. (ÎMBRĂȚIȘAREA)

În altele, poeta crează o frumoasă atmosferă idilică, (PE SUB CASTANII DE LA MOARĂ), unde luna îi însoțește pe îndrăgostiții, „Ca doi adolescenți cuminți”.

Trăirilor poetei i se alătură cerul, marea, țărmul, vântul,  ploaia, iarba, frunzele, licurici, petale de cireș, vârf de munte, mărgăritare, trandafir, zori și aripi, într-o împletire  firească, care se revarsă lăuntric.

Își reface trecutul, în care se vede o rândunică în cuibul sufletului, crescându-și puii: „Unul s-a înălțat prea sus, în zare / Îndrăgostindu-se de soare / Rămas-a înger în albastrul cerului senin / Lăsându-i mamei doar dureri și chin”…  „Altul zburând în țări străine”… „Cel mare a zburat aproape / Peste un multe, două ape”... pentru ca apoi, să-și ducă viața „singurică / Străină-n lume, a nimănui / Plângând de dorul ălor pui”... (VIAȚA ÎI ȘI NU-I!)

Deși dorul e năvalnic, o luptă lăuntrică se dă, fiindu-i frică să nu fie din nou dezamăgită: „Am obosit să ascult povești”, (NU MĂ IUBI...) să fie captivă unei iubiri care să o doară.

Statornicia banală n-o ajută să se descopere sau să trăiască unic şi adevărat cu celălalt, graniţele fiind nesigure şi vulnerabile, ca o himeră. Nimic n-o va face să renunţe la visurile ei, în favoarea unei siguranţe domestice, în care s-ar risipi în lucruri minore, ce i-ar întuneca mai devreme sau mai târziu existenţa.

Confesivă în declarații, poetei îi este dor „De oameni care spun un „te iubesc”/ Fară să aștepte-n schimb ceva! / Îmi este dor de-o îmbrățișare...” ( ÎMI ESTE DOR)

În viața ca un joc, a învățat să tacă, să închidă ușile trecutului: „dă pagina și mergi mai departe / viața nu o găsești răscolind trecutul... / o găsești doar înainte / drumul ei este cu sens unic. / Încheie capitole, / Dă pagina / Trage cortina peste / Etape, momente, / Mergi mai departe!” (AM ÎNVĂȚAT)

Înțelepciunea vârstei își spune cuvântul, dar depărtarea dintre ea și persoana iubită este acută, deși o acceptă, în misterul care o învăluie, unde „Toate vin și toate trec / Toate se învârt în cerc... / Nu ști’ nimeni când și unde / Fericirea se ascunde”…  (PAȘII MEI)

Gânduri adânci: „Nu privi apusul alături de persoane care nu îți vor fi alături și la răsărit.” (PRIVIRI) sau „În viață, nu este suficient să fii doar  un om bun. Trebuie să fii și puternic pentru a putea depăși consecințele bunătății tale.” (SUNT AICI!) … „Închide ochii și privește-te în suflet… Acolo îți vei regăsi iubirea”. (CÂND)

Mai mult decât orice,  construieşte în suflet fiinţa iubită, pe care o plasează în centrul universului ei, refuzând să trăiască sub vălul siguranţei aparente, ce ar schimba centrul propriului univers,  conştientă că, simbolic, doi aştri legaţi nu pot zbura împreună.

Trenul vieții, în poemul cu același titlu, plin cu clipe care nu se uită, îi trece prin suflet, iar din fumul lui face „leagăn dorului / Să te-adorm seară de seară!...”  retrăind momentele de împreună, care i-au marcat viața.

Toamna este prezentă, ca un anotimp la sufletului, „Frunzișu-ngălbenit de dor”, cu mărul desfrunzit, cu vântul răvășit, cu lacrimi teremurânde pe care numai cerul le poate înțelege. (E TOAMNĂ IAR) Un anotimp care te acaparează, îl trăiești și tu ca cititor, uneori regăsindu-ne în iureșul acesta al vieții, care nu ne dă  răgaz să trăim, să iubim, să dăruim.

Amintirile revin ca un laitmotiv, „Te aștept și astă seară / să alergăm precum nebunii / Prin lanul de lucernă”, (TE AȘTEPT) sau o luntre „ce poartă în ea doi tineri”, (LUNTREA)… sau „te mai iubesc”, în poemul cu același nume.

Poeta cere ajutor Creatorului, ca unică speranță: „Vreau o aripă să zbor!” (AJUTOR!)

Poemele au un ritm propriu, care e chiar cel al trăirilor autoarei, având de cele mai multe ori forme de adresare directă, esențializatoare, cu construcții estetice care te prind în cercul lor, în această arhitectură din cuvinte, care de cele mai multe ori vindecă, recuperează, regenerează.

              Asistăm la o continuă căutare a ființei iubite, dar de fapt e o căutare de sine, o reculegere a propriilor forțe, prin care iubindu-se pe sine, va iubi, declarând în penultimul poem, că iubirea e nemuritoare (FOC REAPRINS), pentru ca în finalul volumului, să ne arate că povestea iubirii lor va dăinui, „va continua în cer”… „Sub pavăza lui Dumnezeu”.  (FOC NESTINS)

 A-ți cunoaşte propria fiinţă, a o pune pe locul care merită, a-ți asuma responsabilitatea, independenţa, chiar şi singurătatea, toate o fac pe poetă să descopere într-un mod aproape pragmatic, puterea divinului ce i-a fost hărăzit. Un sincronism unic, de a se deschide în faţa lumii, de a-și asculta vocea lăuntrică, un ritm conştient controlat ce dă calitate, înălţime şi profunzime vieţii.

         Foc sacru, iubirea, o iniţiază şi o înalţă „întru` spirit”, un foc ce poate rămâne pur şi nestins şi care, precum rugăciunea, ajunge la Dumnezeu.

Cred că poeta are încă multe de oferit atât poetic, cât și sentimental, un suflet debordant în iubire, care se pare că încă își caută liniștea și împlinirea, în această curgere lăuntrică izvorâtă din viața domniei sale, pe care o duce ca pe o cruce, în numele adevăratei iubiri. Eternul feminin, regăsirea prin iubire, poate elibera, vindeca, trezi, renaşte, minuna şi înălţa. Aici, iată că Poezia îi întinde mâna poetei, iată și nouă, într-o împărtășire  a  acestui dar, prin care noi oamenii am fost îmbrăcați în divin.         

         
                             AURELIA RÎNJEA