Kessy- Ellys Nycollas ***ESTE ZADARNIC SĂ REGREȚI PREA TÂRZIU

Am înțeles pe parcursul vieții cum că oamenii vin, apoi pleacă din viața noastră. Nu întreabă la venire dacă pot veni, nu întreabă la plecare, dacă pot pleca! Vin, se instalează confortabil în sufletul nostru iar după un timp, pleacă așa cum au venit simțind că nu le mai este potrivit locul în care sunt, nu se mai simt fericiți alături de noi. În alte situați deși ar dori să mai rămână, nu știu cum să procedeze, nu știu cum să ne facă să înțelegem pierzându-și drumul către sufletul nostru. În nenumărate situații parcă altcineva alege și decide în locul lor... Alteori ne sunt luați de boli, accidente, moarte, situații în care nu mai avem timp să ne mai opunem plecării. Tăcem și privim triști cum se duc...rămânându-ne în minte întrebări care ne chinuie, întrebări la care nu vom afla un răspuns niciodată, derulând doar filmul întregii povești în care am fost și actori și regizori în același timp. Ne macină gândurile în care ne autocriticăm reproșându-ne:- dacă atunci nu procedam așa, dacă m-aș fi comportat altfel, dacă i-aș fi spus mai des te iubesc, dacă i-aș fi demonstrat mai mult că îl/o prețuiesc... Realitatea de necontestat este că suntem doar niște călători care parcurgem drumul vieții fără să știm de unde am venit și unde ne îndreptăm, trăim pierderi care ne golesc sufletul, ne rănesc, ne întristează, făcându-ne din ce în ce mai grea călătoria. Restul întâmplărilor le considerăm ca pe simple coincidențe care se întâmplă din întâmplare dar cu siguranță nimic nu se întâmplă întâmplător, totul este programat de o putere Divină care ne guvernează, de călăuzește pașii, ne coordonează mișcările dar și gândurile, ne deplasează din timp în timp în alte locuri asemenea unui jucător de sah care mută piesele inspirat sau mai puțin inspirat, acțiune în urma căreia pierde sau câstigă. Ne îndreptăm către moarte din prima clipă de viață, iar viața o simțim trăită doar atunci când începem să iubim. Nimic și nimeni nu rămâne pe loc. Pierdem oameni dragi cu voia sau fără voia noastră, pentru că așa este viața, cu câștiguri dar și cu pierderi, cu succese dar și cu înfrângeri, cu regrete, dezamăgiri. Nici un suflet nu este static, constant. Nu pentru că așa își dorește să fie ci pentru că aceasta este natura lui, schimbătoare, nestatornică. Pierderea unui lucru ne întristează, pierderea unui om însă, ne face să înțelegem adevărata lui valoare. Orice lucru poate fi înlocuit cu un altul mai nou, mai frumos, mai elegant, omul însă este unic și chiar dacă altcineva vine și ocupă locul rămas liber, ocupă locul dar nu înlocuiește omul. Abia atunci când nu mai este lângă noi începem să realizăm faptul că ar fi trebuit să îi spunem și să îi arătăm mult mai mult cât de mult îl iubim, îl prețuim, ne pasă de el și de viața lui, să îi vorbim mai mult, să îl îmbrățișăm arătându-le astfel căt de mult loc ocupă în viața noastră. Toate acestea nu se pot măsura, nu putem să le acordăm procente, nu putem cântări însă, manifestarea mai intensă a acestora sporește atașamentul și increderea. Prin pierderea unui om drag șimțim cum nu mai suntem întregi. Simțim că o bucățică din noi lipseșe așa cum într-un puzzel lipsește o piesă astfel devenind incomplet. Valoarea unui om poare fi măsurată doar cu sentumentele pe caere le nutrim pentru el. Iubirea îl face de neprețuit. Plecarea unui om nu este neglijabilă deoarece nu pleacă complet. El lasă în sufletul dar și în viața noastră iubirea, sentimentele, amintirile, trăirile, expresii și stilul de ne înlocuit și ne de ne uitat. De aceea este foarte important să nu omitem ai spune, atata timp cât se află în preajma noastră, te iubesc, iartă-mă și eu te iert, regret, îmi pare rău pentru că într-o bună zi ne vom trezi că nu ne va mai fi în preajmă deoarece nici chiar iubirea nu va fi alături de noi o veșnicie. *** Au trecut trei ani de când ai decis să pleci. Resemnată m-am privit în oglindă și mi-am spus în șoaptă că este dreptul tău. Cu lacrimi în ochi, cu fața îmbujorată încerc să fac un bilanț al timpului trecut dar și a ceea ce sunt eu acum și îmi pun o mulțime de întrebări legate de ce mi s-a întâmplat rău sau bun, de felul în care sunt acum, câte visuri au murit nefinalizate dar și câte s-au materializat. Timpul nu rămâne pe loc. Nu hibernează așteptându-ne pe noi să ne trezim... și cu fiecare clipă înregistrată de bătăile ceasului am devenit mai puternică, mai matură și mult mai aproape de realitatea a ceea ce sunt. Nimeni nu a putut să îmi înțeleagă trăirile dar am căutat să îmi respect promisiunile făcute acelora care mi-au rămas alături... și am dat totul pentru cine a decis să plece pe un alt drum, cu speranța că va pricepe faptul că drumul ales nu duce nicăieri și că va fi doar pierdere de timp... dar nu am fost înțeleasă iar regretele și părerile de rău nu au avut nici un efect, zâmbetele au devenit mai discrete iar lacrimile s-au întâlnit în barbă, îmbărbătate de încrederea în mine și în propriile vise. Sunt la momentul la care încerc să îmi fac un inventar al trăirilor și sentimentelor risipite. Recunoștința, iubirea, bucuria au fost umbrite de trădare, deziluzii, regrete, naîmpliniri dar am puterea să le poert pe toate pe umerii deoarece sunt doar un om care, atâta timp cât Dumnezeu îmi va lăsa viața, eu am datoria să învăț și să merg mai departe deoarece, niciodată nu o să le știu pe toate iar procesul de cunoaștere are un drum lung care vine de la naștere și se termină la moarte. Acum, privind din când în când în urma mea, realizez unde am greșit, unde am eșuat dar am tras concluzii, am învățat. Cel mai dureros mi se pare faptul că, nu am știut în cine să am încredere și în cine nu, că am acționat întotdeauna din impuls, că am ascultat uneori fără să înțeleg, astfel pierzând oportunități. Temperamentul meu, încrederea în forțele propii m-au condus uneori pe drumuri incerte pe care nu am luat cele mai bune decizii. Acum înțeleg că ar fi trebuit să fac mai multe căutări, să rămân aproape de cei dragi cărora să le arăt cât de mult înseamnă pentru mine însă, am învățat să fiu mai înțelegătoare, mai răbdătoare și să nu acționez în momentele de frustare, de furie... am învățat să las orgoliile, să iubesc mai profund, șă fiu mai înțelegătoare cu cei din jur. Dar: ,,timpul are întodeauna o cale frumoasă de a ne arata ce și cine contează cu adevărat!” Nu ar fi corect să nu recunos că am avut parte și de momente frumoase, visuri împlinite, bucurii, emoții care au năvălit în sufletul meu pe care adeseori îl simțeam gol, pustiit și împovărat de așteptări, de regrete, de doruri grele... dar ce este important acum, chiar dacă am plâns, am greșit, am iubit pe cine nu m-a meritat, am învățat să trăiesc în prezent, să apreciez momentul actual, să respect omul care îmi stă alături protejându-mă și iubindu-mă așa cum sunt. Am parcurs o perioadă cu rele și cu bune, am avut și momente frumoase dar și mai puțin frumoase, au fost și vise care s-au năruit, oameni care s-au îndepărtat dar viața a avut grijă să mă și răsplătească cu un suflet bun care mă iubește necondiționat. Așa este în viață. Nu poate fi mereu doar soare și nici mereu nori. Am învățat să apreciez ceea ce Dumnezeu mi-a oferit nu ceea ce eu mi-am droit. El întoteauna știe ce îmi lipsește și mi-ar fi de trebuință și nu îmi oferă ceea ce eu îmi doresc dar nu mi-ar folosi la nimic. Tot ce a fost, a fost și las în urmă închizând poarta trecutului, apreciind ceea ce este în prezent. Contează clipa prezentă. Ce a fost a rămas doar în amintirea mea, ce va veni vom vedea... Îmi doresc cu toată puterea mea să pot să fiu mai înțelegătoare și mai iubitoare cu mine și cu cei din jur care să mă înțeleagă și să îmi dea prilejul de a mă manifesta exact așa cum sunt eu, de a mă ajuta să mă descopăr în fiecare clipă trăită alături de ei, să îmi fie muzele care să mă inspire în scrierile mele, spiritul să poată călători liber împăcat și în armonie cu tot ceea ce mă înconjoară. Nu voi uita ca la sfârșitul fiecarei zile din viața mea, a unui drum, a unui proiect să mulțumesc și să fiu recunoscătoare Atoate-Creatorului pentru cele realizate, trăite, primite. Astfel voi proceda și în continuare, mulțumind tuturor acelora care mi-au rămas alături, care au avut capacitatea să mă aprecieze, care m-au criticat, m-au încurajat dar m-au și certat. Datorită lor am putut urca treaptă cu treaptă până în prezent. Unii mi-au ținut oglinda pentru a putea observa corect cine sunt, alții mi-au predat lecții de viață împortante, alții mi-au arătat ce pot fi și ce pot face, dar fiecare în parte s-a arătat raportat la nivelul lui spiritual, emoțional, empatic, intelectual însă fiecare a pus câte o cărămidă la construirea mea ca om. Mulțumesc Divinității că mi-a îngăduit să exist. Totul este exact așa cum ea a decis să fie! Recunoștință și prețuire! 29.05.2022 29.05.2016

FOKY- O IUBIRE CARMICĂ - Notă de lectură AURELIA RÎNJEA

IUBIND ȘI DĂRUIND Și de această dată, scriitoarea Kessy Ellys Nycollas ne face o frumoasă invitație la iubire, la a dărui din ceea ce ea însăși este, așternând cuvintele în pagină spre a-și găsi liniștea, povestind amintiri păstrate cu grijă în suflet, unde au prins rădăcini, iar acum se vor dăruite. Amintirile curg firesc, reînviate, în ciuda trecerii timpului, demonstrându-ne încă o dată ce frumoasă e iubirea aceea simplă și pură, care dăinuie! Copilăria marcată de boala mamei, pe care o descrie „suflet rănit, abandonat, trădat, nefericit”, abandonul tatălui la 2 ani și jumătate, bunica, apoi ea elevă, el soldat, viața cu misterele și surprizele ei, intrigi, prietenii adevărate sau false, anii de școală, căsătoria, toate devin lucruri pe care le păstrează în suflet și care „nu pot fi înlocuite cu nimic”. Concepția oamenilor de la țară despre căsătorie, cum că poți fi fericită doar în cazul acestei instituții, gura lumii care o speria, i-au marcat viața pe care continuu a încercat să o înțeleagă. În prima parte a cărții, întâlnim un dialog curat, ca și personajele: „Am vrut să te cunosc, îmi eşti dragă”! sau „Ne iubeam ca nebunii, ne iubeam ca în basmele cu feți frumoşi şi zâne”! Confesiuni profunde, care te acaparează, legate de „copilăria ei, de trăirile inocente”, sărutul amețitor al lui Foky… lupta sa lăuntrică, toate te conduc pe un drum imprevizibil, alături de autoare. Întâlnim povestioare cu tâlc pentru „găurile” rămase în suflet… sau învățăminte: „pentru a şterge greșelile vieții, nimeni nu a fost capabil să inventeze nimic”, fleșuri de viață, personaje frumos construite, dornice de o „poveste de iubire”, amintiri hazlii. Povestea te fură pe negândite și te transformi repede în personajul principal al cărții, care te trece prin stări antagonice, cu trăiri adânci, pe care încearcă să le înțeleagă. În ciuda a toate dezamăgirile, iubirea triumfă: „Te iubesc, pentru că printre toate iluziile false, mi-ai furișat în suflet și un adevăr, acela că fericirea nu este decât temporară și că indiferent cu cine încerci să fii fericit/ă... nu vei reuși deoarece (nu cunosc motivul) iubirea nu se înmulțește ci dispare!” Ce frumos ar fi să putem păstra mereu în suflet „doar partea cea mai frumoasă dintr-o poveste de iubire nebună!” Autoarea trăiește cu o inimă incompletă, cu bucăți din sufletul ei dăruite iubitului, pe care îl caută uneori printre frunze și cuvintele pe care i le scrie. „Sufletul mi l-ai luat cu tine, pentru că era deja amestecat atât de bine cu al tău, încât niciodată nu au mai putea fi separate”. Uneori, cum de altfel și recunoaște, ea iese în calea amintirilor și le dă ordin să fugă sau îi comandă minții să uite... Ea speră ca iubirea lor să se desăvârșească măcar în altă dimensiune: „cu speranța că acolo vom putea fi, pentru totdeauna, împreună… sper că ne vom căuta acolo sus și că vom fi veșnic doi îndrăgostiți fericiți”. Ea însăși este într-o continuă schimbare, se adaptează situațiilor, scrie la celălalt capăt al iubirii, care nu poate fi uitată. Ni se relevă matură și conștientă: „Ai plecat luând o parte din sufletul meu”… „Acum tot ce mi-a rămas este lucrul cu mine, în partea nevăzută a lucrurilor, acea parte interioară necunoscută lumii, dar în buna parte nici mie”. Terapia Tehnica ThetaHealing vine în întâmpinarea ei prin învățarea tehnicilor de vindecare și a înlocuirii programelor implementate în subconștient. Ne vorbește despre „alte arhetipuri care îți guvernează psihicul fără ca tu să realizezi acest lucru, poartă un dialog cu „un necunoscut spirit divin”…. definește sufletul, ca fiind „spațiul în care sălășluiește puterea noastră personală”. Dialogul cu Creatorul este firesc: „Mulțumesc neîncetat Atoatecreatorului, pentru răgazul acordat vieții de a putea experimenta libertatea spiritului și a sufletului, libertate către care ar fi bine să poată tinde fiecare femeie”. Încearcă să înțeleagă lecțiile pe care Dumnezeu i le-a așezat în cale, în care „Ceea ce nu înțeleg este legat de faptul că m-a îndepărtat doar fizic, în timp ce sufletul a rămas acolo”. Situată între suspans și certitudine, între real și imaginar: „TE-AM SUNAT ! Sau poate că nu!”, între hazardul exterior și liniștea interioară pe care o caută, trage concluzii tranșante și realiste: „Ca să înțelegem iubirea, avem un singur exemplu clar. Dumnezeu ne iubește pe toți, nu ne atinge, nu îl vedem, nu locuim împreună. Ne iubește și punct”… Ea crede că Dumnezeu alege și face oamenii să se întâlnească. Concepțiile proprii sunt bine conturate și argumentate: „fiecare persoană vine pe aceste pământ cu un bagaj de cunoștințe din viețile anterioare, cât și cu o zestre unică compusă din abilități, talente, înclinații, intuiție și instinct. Tot ce ne rămâne nouă, ca indivizi, este să ne dezvoltăm capacitatea de identificare a acestora, ca mai apoi, să le putem folosi în serviciile oferite oamenilor, că tu nu ești un obiect de vânzare și că ești o ființă de valoare”. Ne vorbește, despre faptul că „Greșim prea des!”, despre „colivia strâmtă în care, în mod inconștient, nea înghesuit regulile societății”, unde „Îngerii răului sunt printre noi, au același chip și înfățișare”. Declarații dezarmante… în fața cărora rămâi mut. Ne vorbește despre iubirea divină, despre sufletul pe care ar trebui să-l crezi când îți spune ceva, mintea fiind mereu cea vinovată. Recunoaște că a fugit din poveste înspăimântată și a ales iubirea pură, puternică, care să o stăpânească tot restul vieții. Printre orgolii și energii ale cuvintelor care nu mai puteau fi rostite, discerne calea, ascultându-și intuiția. Își pune întrebări profund existențiale: „Cine suntem? De unde venim? Unde ne îndreptăm? Întrebări la care poate că nu vom primi răspuns niciodată”. Încearcă să găsească sens pentru trăirile din viața ei: „Am curajul să cred că oricât de tare fugim, fugim degeaba și că oriunde am ajunge, Karma se ține scai de noi, ne va fi mereu pe urme și va avea grijă să ne amintească tot ceea ce am făcut în decursul anilor trecuți sau poate chiar și în alte vieți trăite anterior și să nu ne ierte de datorii, obligându-ne să le plătim într-o formă sau alta”… Trage concluzii pertinente: „Subconștientul nostru știe mai mult, dar ne fierbe sufletul până îl va purifica!” … „Instinctul vine dintr-o altă viață, o viață în care sufletele noaste s-au cunoscut și s-au iubit, iar povestea a rămas neconsumată. Suflete, din familia de suflete, care se caută necontenit, se recunosc atunci când ajung față în față, dar nu înțeleg ce se întâmplă”. Se simte liberă și înțeleaptă: „frica de responsabilități ne face să ne blocăm abilitățile și talentul”… „sunt atât de liberă, încât acționez bazată pe instinct și intuiție, pe ceea ce pot, știu și îmi doresc să fac, fără a fi îngrădită de nimeni. Mi-am descoperit puterea sufletului”… Un volum confesiv în care autoarea își dorește ca cititoarele să învețe din greșelile ei. „Talentele, valorile, visurile, ideile, puterea, timpul și plăcerile mele, NU SUNT DE VÂNZARE! Mai ales sufletul”. Te transpune în situații în care te regăsești: „fiecare dintre noi am vândut sau pierdut părticele de suflet”, la care eu adaug că nu oricine poate să-și recapete în întregime sufletul dăruit, furat sau pierdut, conștient sau nu, altora. O carte scrisă frumos în care psihologicul primează, presărată cu comparații surprinzătoare care emoționează: „Dragostea a căzut peste mine ca un fulger peste copac. Această experiență m-a smuls din rădăcini, dar mi-a mai rămas încă vlăstare verzi”; „mă simțeam ca o insectă atrasă de parfumul unei flori carnivore”; „este aşa cum stă ursul în hibernare”; „voi funcționa asemeni unei mașini cu frâna de mâna trasă”; „femeia este asemănătoare cu pisica. Are în ea nouă vieți, ba chiar 10 și jumătate” sau expresii din popor: „nu s-a găsit hoțul cu prostul” și construcții estetice deosebite: „simțeam că mă doare liniștea din jur”,… sau „Iubirea este lacrima care se prelinge printre versurile unei poezii în care îți descrii durerea și iubirea”. O scriere frumoasă, confesivă, plină de empatie și noimă, într-un stil propriu, care ți se așează în inimă, regăsindu-te ca și autoarea în căutările ei. O bucurie împărtășită într-un joc al mulțumirii și al recunoștinței. Cartea este o terapie pentru suflet, o pledoarie pentru iubirea adevărată, pentru libertatea femeii, a spiritului ei, toate sub binecuvântarea divină: „Iubirea transcende toate lucrurile cu care o confundăm, iar relațiile bazate pe iubire adevărată sunt foarte rare”. În „dragostea la prima vedere”, sufletele se recunosc și (re)trăiesc împreună experiențe deja cunoscute!.. „Iubirea este acceptare”… „Dragostea este indescifrabilă, greu de suportat, dar atât de frumoasă!... Puterea de a da libertatea sufletului iubit să își urmeze calea, este iubire”. O invitație la reflecții față de această lecție profundă și înaltă, pe care o avem de învățat în această viață. Ce frumos ar fi dacă am putea intra unul în viețile celuilalt, văzând divinul din el, o desăvârșire a unuia prin celălalt, o întrepătrundere de câmpuri, un transfer de înțelegere și de inspirație. Ființa divină din noi doar iubește. Să iubim și să dăruim! Să creștem raiul din sufletele noastre! Asta ne transmite autoarea cărții! Iubirea adevărată doar eliberează și oferă, nu pretinde nimic. Fericirea adevărată nu ține de ceva din afară, ci să fii fericit cu tine. Devino pace, ca să aduci pacea, devino iubire, ca să aduci iubirea, toate într-o armonie divină. „A iubi” înseamnă a elibera, a-l lăsa pe celălalt să fie liber, împreună înflorind în iubirea lui Dumnezeu față de noi. Încă o dată autoarea și-a dovedit înclinația ei artistică pentru stilul epic, așa cum am anticipat și am spus și cu alte ocazii. Mulțumim autoarei Kessy Ellys Nycollas, pentru acest minunat periplu spiritual, dorim viață lungă cărții prin cititorii ei și așteptăm cu interes următoarele apariții editoriale. AURELIA RÎNJEA

HERALDA, SERGHIE BUCUR, Ed. EIKON, Bucureşti, 2016 HERALDA – nume de scenă, Clemansa Noru / nume real Aurelia Rînjea

ÎNTRE IMAGINAR ŞI REALITATE O carte frumoasă cuprinzând 30 de nuvelette, care ne surprinde prin stilul propriu de scriere, bine conturat, cu fraze frumos construite şi ample, ce dau o stabilitate şi greutate intrinsecă nuvelettelor. O arhitectură în care găsim, descriere, acţiune, planuri diferite, cu personaje reale şi imaginare, toate cu trăiri autentice şi profunde. Un stil ce nu trebuie să ne mire, întrucât el este rodul unei vieţi întregi, a autorului, dedicate scrisului. Uimită şi recunoscându-mă totodată în gândirea şi psihologia personajului, trebuie să spun că am fost plăcut surprinsă de interesul autorului

de a reda personalitatea acestei femei din titlul de carte, motiv pentru care mă simt onorată şi îl felicit pe autor. Acţiunea se petrece, de fapt începe în anii `89 şi continuă până în zilele noastre. Heralda „o jună absolventă a facultăţii de fizică, promoţie Şerban Ţiţeica, amazoană blondă, cu ochii castane aprinse în răsăritul zilei”, profesoară şi poetă - ea există şi în realitate, în ciuda variantelor de scenarii făcute de alţii în jurul omului care ea este, numai că „femeia care este” n-o ştie nimeni. Şi-o închipuie, chiar şi autorul! Autorul construieşte remarcabil profilul Heraldei: fermă, nu face compromisuri, demnă, realistă, asumându-şi statutul de femeie divorţată, pe atunci având 30 de ani la catedră, o căsnicie ruptă cu un copil la mijloc. Maiorul Vlad Vancu şi el există, „un Valentino al oraşului”, „un nebun fără demnitate, care are o aventură cu cineva cu 30 de ani mai tânără, care îi face un copil ”, plus legătura cu secretara Vărbila, Jenişor – introducându-ne în atmosfera unei cazărmi, pe care Clemansa o cunoştea foarte bine. Aici intervine imaginaţia autorului, acesta neavând detalii despre nereuşita căsniciei lor în realitate. Personajele sunt frumos creionate: Vlad Vancu, ofiţerul, fostul soţ al Clemansei, Leni - violoncelistă la Filarmonică, prietena Clemansei căreia i se confesează fiind colege de liceu, Vanda - amanta lipsită de prejudecăţi, Castor Eriu, director adjunct, de aceeaşi specialitate, divorţat de Renata care e doctor în psihologie, Box Leandru, inspector şcolar, Despina – fiica Heraldei, ... şi bineînţeles pianistul - „aiuritul acela, cu felul lui rarissim, unic, în care cântă muzica de dans anilor `50 -`70, pe care, prin ce miracol, privirile lui albastre o filtrează într-un spectru romantic plin de vrajă şi ritmuri nemaiauzite…!” Autorul redă surprinzător de bine pentru mine, zbuciumul lăuntric al personajului principal pe mai multe planuri: clasă, cancelarie, familie, inspectorat, societate, Slănic (locul unde eu m-am născut). Dincolo de modul ei firesc de a pune cariera pe primul plan, Heralda atrage invidii (lucru de altfel petrecut şi în realitate). Astfel, directorul Castor Eriu, care „stă cu ochii pe mine de când am divorţat, neştiind la care din femeile din cancelarie să se oprească şi care intră la ore neanunţat” şi care în final e obligat să renunţe la planul său malefic. De asemeni despărţirea de Vancu, exact când copila lor avea mai mare nevoie (intrarea la facultate): „Partaj zero - ce să împărţim, câtă vreme ai dus banii pipiţei / te rog, Pune cheile apartamentului pe masă!” sau însingurarea în care se retrage, descrisă magistral: „Colţul de lume ca o crisalidă unde „e ea şi numai ea” cu turnul Eiffel, cu oglinda veneţiană”, în tablourile pictate vara la ţară, prinse pe pereţi pentru a îndura singurătatea şi rănile agresive”. Autorul descrie evadările prin care Heralda, cea din carte cât şi cea din realitate, s-a eliberat: „Londra, Pireu, Budapesta, Viena, Barcelona, Paris”, (locuri prin care în realitate am călătorit) şi bineînţeles „Tudor Gheorghe” (muzică pe care o ador), a cărui muzică „o zideşte pe dinlăuntru când vrea să-şi odihnească gândurile”, dar şi Slănicul de unde îşi trage seva, cu Grota Miresei: „Cărarea spre grotă, era o eliberare, câtă viaţă risipise alături, strigătul prăbuşit în adâncuri, ea însăşi smulsă din munte”. Nuveletta e presărată cu crezuri şi convingeri: „nu ştii ce demon sălăşluieşte în omul cu care credem că ne împărţim viaţa şi trupurile” sau încurajare: „dă-i dracului pe toţi cei care nu au loc de tine (culmea e că vezi şi simţi că tu nu ai loc de ei, şi încăpăţânată, - ai rămas singură cuc... Ştii pentru ce)”, „cine nu ignoră, nu ştie să supravieţuiască” sau prin vorbele tânărului pianist, cu ochii verzi (cu sufletul tânăr) care „îţi străluminează cu muzica lui viaţa. Viaţa cu majuscule”, lucru de altfel foarte adevărat. Nuveletta se încheie cu scrisoarea de la Remus Blau, cel cu care a Heralda a învăţat în liceu, care ştie cât de bună profesoară este, propusă pentru cercetarea ştiinţifică, dar care află încântat dintr-un reportaj scris de un ziarist (presupune că o cunoaşte bine, lucru şi el adevărat) că scrie, fapt ce-i trezeşte simpatia şi interesul de a o căuta şi a-i spune: „fără echivoc, îţi doresc la mulţi ani! Te iubeşte dintotdeauna, Remus Blau”. Frumoasă declaraţie, în care autorul este pe rând, când pianist, când ziarist, când Remus Blau! Am vorbit şi cu alte ocazii despre scrieri ale altora, dar acum mă aflu în situaţia în care eu sunt în mijlocul scrierii. Constat că e greu să citeşti şi să vezi printre cuvinte, dar constat totuşi că se poate. Mărturisesc că e pentru prima dată când încerc acest lucru, situându-mă de fapt, între real şi virtual. Mă recunosc în profesoara (de fizică), născută pe 6 aprilie, pragmatică şi romantică deodată, care dincolo de chemarea spre experimental didactic, scrie şi pictează, în profesoara care i-a obişnuit pe elevi să nu întârzie la ore „după profesor nu se intră la clasă”, în atenţia şi respectul acesteia faţă de elevi şi educaţia lor, care deşi la tablă, e foarte atentă urmărind să ţină clasa în mână, captivându-le elevilor permanent atenţia. Mă regăsesc în lumina din clasă, cea naturală, dar şi cea creată prin empatie, în creta care se rupe (nu ştia autorul că eu scriu cu creta înfăşurată în hârtie, pentru că sunt alergică la praful de cretă şi la copii care nu învaţă sau nu sunt cuminţi). Mă recunosc prin temele colaterale pe care le dau elevilor „căldura unei cărţi” sau „scrisoare către doamna dirigintă”, în diriginta apropiată de elevi care îi încurajează să scrie, „Costin care şi el scrie poeme, având ca muză pe Corina, de care este îndrăgostit”, în profesoara care le citeşte elevilor propriile poezii, care discută cu ei lecţii de viaţă, dar şi în liniştea dinaintea recitării, cât şi în elevii ce îi recunosc versurile: „sonuri cadenţate, versuri albe, tenoral. Cu o dicţie impecabilă, intonând poemul după o partitură când şovăitoare, când imperativă,”... „compoziţii stratificate ale sentimentului de însingurare în jur stârnind invidii, spunându-se „sigur e îndrăgostită”- contrastul dintre femeia impozantă şi alăturarea magică a sentimentelor ce le trăieşte”. Mă recunosc în Heralda îndrăgostită de muzica lui Strauss, Ceaikovschi, Chopin, Mozart, Grieg, Tudor Gheorghe şi bineînţeles de pianul pe care-l ador. Mi-a plăcut că numele „Heralda” vine din spusele fiicei Despina, o trestie care la caracter seamănă cu mama. Fiica la aniversare i-a spus (nu era nevoie să spună, o gândea): „viaţa curge frumos, ai trecut de 50 de ani, eşti o heraldă, mamă”, „te invidiez pentru talentul poetic! Fiindcă şi pictezi aşa de interesant”. Remarc talentul autorului de a reda atmosfera autentică a unei clase cu elevi, deşi autorul nu lucrează în domeniu, descrierea şcolii, a curţii acesteia, a holului, a peisajului de toamnă, a directorului (poate fi şi directoare) ranchiunos, până şi „gustul cafelei amărui cu arome de vis” e redat, „plăcerea coborând în inimă” sau a atmosferei pe care Heralda din carte şi cea reală o adoră: parfumul de magnolie ce îi invadează camera, pânza în ulei gros, pictată, cu corabia cu pânze umflate, liliacul cu vise albe. Personajul Clemansa Nou, „Heralda”, este întâlnit şi în alte două nuvelette. Astfel Clemansa Noru apare în nuveletta „Curentul” în care ni se vorbeşte despre şcoală (Costin, Ana, gemenii Portocală). Personaje precum gemenii Portocală există ca şi în realitate în orice clasă, cu alte nume, precum şi copii ce-şi iau tema de la alţii (Ana). Clemansa Noru e descrisă şi în nuveletta „Smog”: „Heralda, ca un Mademoiselle de Pompadour, apare ca o odaliscă, foarte aproape de pensionare, vădit ostenită, vădit resemnată de divorţul cu generalul Vancu, furat de pipiţa Iozefina de 30 de ani.” În nuvelettă, personajul, autorul, reflectând la femeile din viaţa lui: „Heralda / Nathaly – infirmiera ca o trestie, o altă simpatie a lui / Irma - tipă ce întruchipează elanul trupesc şi devotamentul spiritual dus la credinţă”, în timpul unei curse cu avionul copleşit de frică, deasupra Atlanticului, în timp ce Florence (cu siguranţă Florica, soţia) îi duce grija: „Să dea dumnezeu să te întorci viu şi întreg”. Autorul intuieşte „gelozia agresivă a Heraldei”, dacă aceasta ar şti despre alte iubiri ale lui, chiar jubilează că ea nu ştie, dar ce nu ştie autorul este că Heralda din realitate cunoştea prin intuiţia ei desăvârşită aceste minime ale sentimentalismului bărbătesc, motiv pentru care nu s-a implicat în viaţa amoroasă a acestuia. Vă întrebați probabil de ce abia acum public această recenzie, deși ea a fost scrisă la apariția cărții și a fost împărtășită atunci autorului. Pentru că un dar se oferă celui căruia i-a fost destinat, oricând spre a-i fi o BUCURIE, pentru că a oferit BUCURIE! În această lume plină de agresivitate și minți obscure, cartea radiază lumină, iar SERGHIE BUCUR, profesor, scriitor, ziarist, pianist, ne-o dăruiește cu generozitate! Cele 30 de naraţiuni ne invită într-o lume ce se vrea adusă în prezent, a trăirilor profunde şi rafinate, îmbrăţişată în pasiunea autorului pentru muzică, scris şi sentimente elevate. Se cuvine să felicităm autorul pentru această carte densă şi frumoasă, cu trimiteri către labirintul atât de fascinant al sufletului uman şi aşteptăm cu nerăbdare următoarele apariții editoriale. AURELIA RÎNJEA

REVISTA LUCEAFARUL DIN VALE Nr. 3/ 2022 - EDITORIAL AURELIA RÎNJEA

NICHITA – DE ZIUA POEZIEI Ecoul necuvintelor ajunge până astăzi, după reverberații adânci, pe un drum infinit, cu o discursivitate ireală și totodată promițătoare. Timpul prezent este o dovadă ca poetul trăiește în noi și prin noi. În demersul său poetic, Nichita Stănescu creează propria ordine, o investiție lingvistică ce avea să producă mutații în spiritul poeziei romanești, cu rezonanțe profunde în creația artistică a poeților contemporani, dând încă naștere la interpretări și la reflecții. Bogăția semanticii, sclipitoare prin limpezimea gândirii poetului, produce vibrații lăuntrice, în armonie nu numai cu starea lui sufletească ci și cu spiritul timpului, cu dimensiuni necunoscute ale spațiului prezent și viitor. Cu laserul sau lingvistic, poetul purifica vorbirea, spunerea poetică, separă esența din infinit. Purifică nu numai cuvântul ci și gândirea, printre stranietățile universului. La el, cuvântul e materializat și fluid, iar dacă nu-l găsește, îl creează. Da, coerență, intensitate, direcționalitate, puritate semantică a cuvântului, dând noi dimensiuni spiritului poeziei moderne. Comunicarea, pentru el, devine o provocare în ființarea efemeră, o trecere în acel dincolo, al eliberării inefabile din înlănțuirea destinului. În viziunea lui, cuvântul capătă semnificații surprinzătoare. Prin pâlnia cerului, prin filtrul gândirii, el creează cuvântul cu devenire antientropică. Poezia lui este act de cunoaștere și de revelație, o taină a sufletului, un zbor inedit. În aventura sa poetică, el vede poezia în acțiune. Limba se naște din nou, pentru el și pentru generațiile viitoare. El, inventatorul de cuvinte, le vede, le creează și stăpânește „hemografia” la perfecțiune. Ca un savant ce operează cu modele proprii, explorează câmpul cunoașterii și prin cuvânt descoperă noi frontiere ale sufletului uman. Cuvintele lui realizează spectacolul numit „viață”. Prin ordinea sa, cuvintele, poezia, capătă limpezime și esență. Cuvintele sunt ipostaze ale existenței, umbre ale structurii materiei înluminate, pentru că a scrie, e o stare de fericire pe care ți-o construiești, o aventură spirituală în care te simți vultur. În centrul lumii pulsează Poezia, iar cuvântul, acest vehicul estetic, înglobează în el materie și conștiință. Prin el, verbul „a fi” permite poeților să vorbească liber despre viitor. În viziunea sa, finalitatea scrisă a poeziei, superioară ideii de scris, rămân necuvintele, structuri verbale insolite, care produc perturbații semantice în ordinea lucrurilor, atracții sau respingeri, răsturnări sau înălțări. Asemenea unui inventator estetic, deschide calea celei de-a cincea stări de agregare a materiei. Cuvintele lui sunt configurate asemeni unui „loc geometric”. Energia semantică se eliberează prin găsirea unui echilibru între realitate și adevăr pe care doar el, poetul, îl vede și ni-l relevă: o plasmă spirituală, avidă și densă, ca o intersecție între concret și abstract, între prezent și absent, o stare în care cuvintele există latent și se trezesc. Acolo unde materia se metamorfozează în gând, se nasc cuvintele, pentru ca spiritul să cunoască existența misterului. Poetul privește în viitor, în infinitul mare, dar și în cel din noi, generând mutații esențiale în trăirile noastre. Și tocmai pentru că trăim vremuri în care verbul „a fi” se identifică tot mai mult cu „a comunica”, ecoul necuvintelor ajunge din lumea poeziei lui, până la noi. Rezonanța ne tulbură plăcut și ne invită la reflecții și la a căuta mereu altceva și asta pentru că ordinea pe care ne-o construim e o coerență bazată pe modele, simetrii, legi, sentimente, cuvinte și necuvinte. Comunicarea lingvistică a poetului este încă puternică și intră în rezonanță cu zone latente de spiritualitate, pe care le trezește. Nichita Stănescu, acest spirit solar al poeziei românești, deschide noi dimensiuni existențiale, pe care noi le trăim. Originalitatea expresiei impune un sistem poetic inedit. Aspiră să dea secundei eternitate, să oprească în loc starea de fericire. O stranietate vie și azi în poezie, o luptă cu el însuși, în care Cuvântul triumfă. AURELIA RÎNJEA

PRIMĂVARA DIN TOAMNĂ- Autor*** ANTONETA MARANGOCI*** Notă de lectură *** AURELIA RÎNJEA***

FLORILE TIMPULUI PRIMĂVARA DIN TOAMNĂ este un volum, în care poeta ANTONETA MARANGOCI ne face o invitație în universul său oniric, unde te întâmpină un anotimp al spiritului, în care primăvara revine mereu în suflet. Cartea începe cu o frumoasă invitație: „Să dăruim iubire”, în poezia cu același nume. Volumul, după cum ea însăși ne spune, este dedicat familiei (Mama în mod special) și cititorilor săi. Într-o căutare continuă de sine, poeta se regăsește în cerul senin, în iubire, în frumusețea primăverii, în pașii făcuți împreună. Ne vorbește despre un anotimp de dor, adresându-se femeii, într-o lume a astrelor, în care noi SUNTEM GÂNDURI... și în care încearcă „Să construim a noastră cetate”! Pentru ea, „Iubirea e Dumnezeu, e viața!” (IUBIREA), căruia i se adresează de multe ori mulțumindu-i, unde „În frigul iernii, tu ești primăvară”, un „misterios izvor” (VOI REVENI) sau iubirea care este: POEM – CURCUBEU. Uneori tăcerea este așa de mare, eliberatoare, alteori apăsătoare „gândul e acum fără cuvinte”... „Privim cum viața merge înainte” (AȘ OPRI O CLIPĂ) sau „Mi-e sufletul fără cuvinte / În iarna care se așterne / Credeam că timpul iar mă minte” (IARNĂ). Alteori, cuvintele ard sau sunt triste, plutesc în îmbrățișări marine, în poezie, într-o muzică proprie. Este prezent alături de poetă și dorul de părinți, de copilărie, într-o nostalgie de toamnă, în care frumos spune: „Soarele iubind lumina, / A dăruit nopților Luna” (LA ÎNCEPUT). Viața este un tren în viziunea autoarei, care face popas în diferite etape ale vieții, nepăsându-i că doar el, sufletul, rămâne tânăr ți așteaptă un tren în gară, în „toamnă în culori de vis” (O GARĂ). Drumul vieții este efemer, „Sunt un vis și-o amintire” (TRANDAFIRII), trăind totul în negru sau culori. Stă de vorbă cu nucul, plin de emoție, cel cu care a crescut împreună: „Te-mbrățișez, prieten nuc / Și crengile ți le mângâi, / Mult nu mai stau, simt că mă duc / Eu plec întâi, tu mai rămâi... / Rămâi s-asculți povești de dor, / De ploaie-aduse sau de vânt / Și cântecul lin de izvor / Și-al clopotului trist cuvânt, / Când inima va fi pământ (NUCUL…) sau cu BRUMA: „Vino, rece, tristă brumă, / S-asculți gândul visător, / Să fii rouă-n clar de lună / Și să scrii povești de dor”. Poeta declară: „Sunt doar suflet pe Cer / Și umbră pe Pământ...” (CINE SUNT?) în viața în care legile se „Se numesc doar... anotimp” (TIMP... DOAR ANOTIMP). Scriind, conjugă verbul a iubi, în anotimpul predominant toamna, cu irizații de iubiri din vară, dar mai ales cu „verdele frumos din primăvară” (O ZI ÎN PATRU ANOTIMPURI). O toamnă generalizată pe ale cărei frunze își scrie povestea lor de iubire, „Cu zilele în toamnă / Și sufletul în primăveri” (OCTOMBRIE). Deși o toamnă o însoțește, edenul amintirilor reînvie cu flori de mac, de mălin, de tei, de crini, cu flori de câmp sau flori de măr. Ea stă de vorbă cu toamna în poezia DE CE, TOAMNĂ?, cerându-și iertare reciproc, cu sufletul flămând de „dorul dintâi...” (DOAR OCHII TĂI). Marea-i înțelege iubirea, dar poeta conchide că niciodată „Pentru iubire, nu-i târziu!" (SOARELE ȘI BRUMA). Cum este firesc, sufletului de român, România este țara cea mai frumoasă, pe care o poartă cu ea oriunde în lume. Se identifică cu COPACUL: „Ești singur ca și mine / Cu gândurile tale”. Mângâierea o găsește în vis, unde trăiește „o poveste / Tu Zână, el Făt-Frumos” (POVESTE). Magică este pentru poetă această LUME DE POEZIE, anume creată: „În poem de frunze, / Recită copacii / În gânduri ascunse”… „În munte se-aude / Poezia ierbii /Și pe cărări ude / O ascultă cerbii”. În flori vede poeme colorate, „Pe strune de rime / Cântă viorile. / Tot ce trăim acum / E scris pe univers / Și strângem în album / Fotografii de vers”, iar „Mâine-aș dori să fiu, un cântec de vioară („DA”). Chiar dacă „Peste frunzele de-acum / Se așterne toamna grea / Suntem singure pe drum” (FRUNZE), gândurile nu-i dau pace, pune întrebări: „De ce se pierd drumurile-n lume? / Nimeni nu știe, nimeni nu spune...” (SOARE IN VALURI). Un volum reflexiv , în care vede „dorința de-a iubi” ca pe o „tristă floare” (ULTIMUL GÂND). Pentru ea, dorul scrie poeme, pentru ea iubirea înflorește, „Azi suntem primăveri” (ÎNFLORIND IUBIREA). Alteori, rememorează iubirea, adună cuvinte, se recunoaște a fi tăcere, urcare, zbor spre soare, iar „Pașii scriitorului / Sunt cuvintele lui, / În inima omului”,.. „El scrie cu inima / Și spune povestea”… Sufletul poeților / E versul mângâietor / Din dorul tuturor” (SCRIITORUL). În volum întâlnim comparații frumoase și construcții estetice: mama - „nour alb” (MAMA...); „al stelelor cuvânt” (SĂRBĂTORI BINECUVÂNTATE!); „E vântul doar care suspină” (DOAR AMINTIRILE...); „privești cu ochi de mare” (IUBIREA VOASTRĂ); „Vântul este gândul tău” (URME PE NISIP), IUBIREA – FLUTURE, „coloana / De gânduri”( MAI LASĂ-NE TOAMNĂ O CLIPĂ ...); „frunzele gândului” (E TOAMNĂ); „ale soarelui arcade” (SOARELE ȘI BRUMA); „Iar ploaia este lacrima, / Peste a vieții carte…” (SUNT ACOLO). Iubirea pentru ea este eternă, este singurul sentiment care va dăinui în primăvara din suflet. Un volum confesiv, în care spiritul se regăsește în acest anotimp, regenerator. Cu plăcere pot să vă spun că la mine în suflet, magnoliile înfloresc tot anul. Universul lăuntric al poetei se revarsă către noi, într-o discursivitate a sentimentelor, cu reverberații astrale, în care te regăsești, te emoționează și te invită la meditație. Nostalgii pastelate, în culorile timpului, cu reflecții asupra vieții și a celor pe care-i iubește, ale femeii mature care privește cu ochii minții tot ceea ce așează în inimă. Permanent ne însoțește o scriere curată, cu o cursivitate lină, ca o apă de munte, care se strecoară printre meandrele destinului, din care triumfătoare este Iubirea, în Primăvara care nu întârzie niciodată. Cartea este cu siguranță o bucurie pentru autor, dar și pentru cititori, o pledoarie pentru sentimentele pure și adevărate, pentru valorile umanului, care ne sunt oferite cu generozitate și emoție de autoare. Mulțumim pentru acest dar poetei ANTONETA MARANGOCI și îi dorim cât mai multe apariții editoriale! AURELIA RÎNJEA

EUGEN ONISCU - MAI PRESUS DE DEZAMĂGIRILE VIEȚII Partea a-I-a

Viața lui Paul Ignat până la cei treizeci de ani ai săi, fusese un șir întreg de eșecuri. Cel mai dramatic an din viața lui fusese anul în care murise tatăl său, apoi fusese nevoit să-și întrerupă facultatea de informatică, din cauza faptului că nu mai avea cine să-l susțină financiar. Și cum nu ar fi fost destul, prietena sa Olga, la scurt timp după ce își întrerupse facultatea, sfătuită de părinții săi, rupsese orice legătură cu el pe motiv că ei doi nu mai aveau nici un viitor împreună. Toate acele lovituri ale vieții îl aruncară într-o depresie puternică din care cu greu reușise să scape, însă, în ultimul timp, simțea cum cădea din nou în depresie. O disperare înfricoșătoare îi cuprindea sufletul tot mai mult, și avea impresia că mintea îi era mai mereu învăluită în negură. Se zbătuse un timp să invingă acea stare, dar nu mai putea și nici nu mai avea acea voință din acel an în care murise tatăl său și luptase cu depresia, ba mai mult de atât, atunci căutase ajutor medical pentru a putea ieși la lumină. Pe atunci încă mai credea în faptul că putea făuri ceva în viață. Pe când în ultimul timp, își trăia viața într-o continuă dezamăgire amară. Viața familiei sale fusese mai mereu marcată de sărăcie, el și fratele lui Cosmin, nu avuseseră parte în perioada copilăriei de prea multe lucruri așa cum aveau alți copii, dar cel puțin strictul necesar nu le lipsise. El locuia în continuare în casa lor modestă cu trei camere, împreună cu mama și fratele lui. Mama sa fusese mai tot timpul casnică din cauza anumitor boli de care suferea, iar tatăl său lucrase mai toată viața ca zugrav până în ziua când murise subit de infarct miocardic. Tot timpul adolescenței visase că va învăța și va ajunge un bun profesionist în domeniul informaticii pentru a putea câștiga bani, și aș ajuta familia să iasă din sărăcie, ba chiar își dorise o familie a sa în care copiii săi să nu știe ce înseamnă lipsurile. Un timp, se simțise atât de rușinat față de vecinii din cartier datorită faptului că mai mereu apăreau vile frumos construite de ceice veneau cu bani din afară, iar ei continuau să locuiască pe mai departe în căsuța lor, și nu aveau nici măcar o mașină. Încercase împreună cu fratele lui ce era mai mic cu trei ani ca el, să muncească în afară, dar totul se soldase cu un eșec teribil datorită faptului că dăduseră de intermediari fără milă ce îi exploataseră la maxim plătindu-le doar puțini bani. În ultimul timp, fratele său găsise un contract de muncă pe termen de un an în Cehia, și plecase cu mai mulți tineri din cartier. Nu le rămâneau prea mulți bani în mână, pentru că firma respectivă le oprea bani pentru cazare și transport, și apoi trebuiau să plătească și comisionul celor din România cei aduseseră în acel loc de muncă. El refuzase să plece cu acel grup, pentru că era plin de indignare față de românii ce își exploatau fără milă compatrioții. Rămăsese acasă doar cu mama sa, suferind de depresia ce-i făcea viața tot mai amară, sufletul îi era cuprins de o stare de sfârșeală teribilă. Ba mai mult de atât, în ultimul timp avea o atitudine extrem de fatalistă, și anume, credea că totul în viața lui era un dezastru și că lucrurile nu aveau să se mai îndrepte niciodată, și că vor merge din rău în mai rău. La orele serii, când mai ieșea câte o dată din casă să mai facă câte o plimbare, vedea privirile ironice ale unor vecini, și în privirile lor citea faptul că îl socoteau un ratat, un om fără viitor, pentru că stătea acasă cu mama sa trăind din pensia ce aceasta o avea ca pensie de urmaș de pe urma tatălui său, și toată acea situație îl întrista profund. Pe de altă parte nu mai avea putere să facă nimic, încercase de-a lungul anilor și prin oraș să-și găsească de muncă, dar mai mereu termina certându-se cu patronii pe la care mai lucrase. Datorită faptului că nu putea să tacă, atunci când vedea cum era exploatat împreună cu alți muncitori. Uneori mama sa îi spunea: – Paul ce se întâmplă cu tine? Uite Cosmin ne-a mai trimis și luna asta ceva bani și a spus că ai putea și tu să lucrezi acolo, și că ai avea un mare avantaj datorită faptului că vorbești bine limba engleză. Poate că o ieșire ți-ar face bine, sau dacă te simți rău, ar fi bine să-l cauți din nou pe acel medic ce te-a ajutat în trecut și sunt sigură că te va ajuta și acum. Paul însă aproape că nu o băga în seamă pentru că era cuprins de o deznădeșde cumplită, ba chiar avea impresia că trebuia să termine cumva cu viața sa. Și așa, ajunsese să nutrească în mintea sa gânduri despre sinucidere, simțea că doar așa se va elibera de toată viața de ocară ce o ducea și de chinul ce-l apăsa. Cândva în studenție probase și droguri, însă renunțase repede la ele, uneori consuma destul de mult alcool și atunci devenea foarte certăreț cu oricine îl supăra. Marea dramă a vieții lui era faptul că în ultimul timp trăia o agonie teribilă pentru că era conștient că se află în pragul sinuciderii, ar fi vrut să termine odată cu totul, însă ceva în adâncul ființei sale mai opunea o slabă împotrivire acelei stări mintale a sa de sinucigaș. Partea dureroasă era că nu mai vedea nici o ieșire pentru el în viață, ci doar o beznă adâncă în care se zbătea și de aceea dorea să termine odată cu suferința sa. Doar așa știa că nu va mai trăi rușinea ce zi de zi, era nevoit să o afișeze înaintea oamenilor. Se simțea un ratat și dorea cât mai repede să se sfârșească cu chinurile sale interioare. Și lucru ciudat, acel gând al sinuciderii îi dădea un oarecare sens existențial pentru că cel puțin acum avea un scop și anume, știa că curând totul se va sfârși. Își făcuse în mintea sa și planul, adică știa unde o să se sinucidă și anume, în vechiul lor șopron ce se afla în spatele casei. În acel șopron erau câteva grinzi groase ce străbăteau tavanul de la un capăt la altul, iar funii rezistente aveau pe acolo într-o ladă veche plină cu tot felul de lucruri. Așa că totul era plănuit, nu avea decât să o facă într-o noapte sau chiar într-o zi când mama sa nu era acasă, își făurise acel plan în mintea sa și credea că doar așa totul se va termina și orice chin al său va înceta. Trăia zi de zi cu atitudinea unui sinucigaș și avea ferma convingere că foarte curând o va face. Deși îi era puțin frică de acel act odios al sinuciderii, simțea că nu se putea altfel și doar așa trebuia să se termine totul. Într-o seară, pe când stătea adâncit în gândurile sale sumbre, mama sa bătu la ușa camerei sale și după ce intră îi spuse: – Alina a venit la noi și te cheamă. Când auzi acele cuvinte ale mamei sale, un fascicol de lumină pătrunse în mintea sa ce îi fu inundată de amintiri legate de Alina. Rămase surprins, aproape că uitase de existența acelei prietene din adolescență. Relația cu Alina o rupsese el și îi păruse mereu rău, uneori simțea în adâncul ființei sale că nu uitase acel sentiment frumos ce îl legase de Alina, pentru că ea fusese prima sa iubire. Alina era o fată înaltă cu părul șaten, având un corp frumos, de altfel lucrase un timp ca foto model, însă renunțase, deoarece primise unele propuneri indecente din partea șefului ei și de aceea renunțase cu dezgust la toată acea lume. După ce Paul rupsese cu ea, avusese parte de o mare decepție, dar găsise forța să lupte și să meargă înainte. Știa că viața nu așteaptă pe nimeni oricât de rănit ar fi, și de aceea se ridicase și luptase din greu cu orice obstacol, se căsătorise dar la numai trei ani divorțase și rămase singură cu băiețelul ei ce era rodul acelei căsătorii nefericite. Fostul ei bărbat consuma mult alcool, și după divorț plecase în Italia unde trăia cu o femeie în concubinaj, lucrând foarte puțin și de aceea foarte rar trimitea bani pentru băiețelul lor. Ea lucra la Kaufland ca vânzătoare, în jurul ei roiau mai mereu o mulțime de bărbați, unii o cereau în căsătorie, pe când alții urmăreau doar să aibă o aventură cu ea atrași fiind de frumusețea ei. Însă ea se ținea fermă pentru că dorea să-și crească și educe bine băiatul, de aceea dorea să-și aleagă un bun partener de viață. Locuia cu părinții în apropiere de Paul, tatăl ei fusese bun prieten cu tatăl lui Paul. În acea seară, venise la Paul pentru că tatăl ei ce se numea Nichifor o trimisese să-l cheme pe Paul, ca să-l ajute să monteze niște mobilă ce o cumpărase. După divorțul ei începuse să vorbească cu Paul, doar ca doi foști prieteni ce încă se mai respectau, deși ea ar fi dorit ca să reînnoade acea legătură a lor. Însă el în ultimul timp o speria datorită faptului că îl vedea mai tot timpul adâncit într-un fel de durere și dezamăgire. Paul după ce mama sa îi spuse că Alina îl cheamă, ieși din casă și rămase surprins de înfățișearea tinerei femei din fața lui. Era aceeași Alina pe care o știa, dar arăta mult mai frumoasă și mai ales ochii ei și întreaga expresie a feței transmiteau atâta dragoste de viață, și totul la ea radia de farmec și frumusețe, încât Paul se pierdu când îi întâlni privirea, și citi în ochii ei compătimire pentru el. Ea îi dădea impresia că pentru ea orice zi este o sărbătoare a vieții de care dorea să se bucure, deși el știa că și ea se confruntase din plin cu duritățile vieții și simțise din plin loviturile vieții ce îi răniseră inima. Și totuși, iată că ea lupta și stătea în picioare în fața valurilor vieții, pe când el era slab și se prăbușise, ajungând în pragul sinuciderii. – Bună Paul, dar ce-i cu tine, ești bolnav? – Lasă-mă în pace...spuse Paul încercând să calce în picioare pentru a stinge tot acel firicel de lumină ce încerca să se aprindă în ființa lui, pe măsură ce privea chipul acelei femei tinere plină de viață și bucurie. – Îmi pare rău eu doar voiam să te rog... – Nu trebuie să mă rogi nimic, nici tu și nici altcineva, faceți-mi cu toții plăcerea și lăsați-mă în pace. După ce spuse acele cuvinte, Paul îi întoarse spatele și închise zgomotos ușa, mai auzi în spatele său glasul mamei sale: – Paul, ce-i cu tine? Dar el nu îi mai răspunse nimic. Așteptă ca Alina să plece și apoi ieși din casă odată cu căderea întunericului în noaptea de vară, fără a mai răspunde nici un cuvânt mamei sale ce îngrijorată continua să-l întrebe mereu cei cu el. Porni pe stradă adâncit în propriile sale gânduri sumbre. Dar lucru straniu, cu cât era mai furios pe Alina, cu atât mai mult îi apăreau în mintea sa amintiri cu ei doi din adolescența lor, apoi faptul că îi păruse rău când ea se căsătorise. Și chiar fusese un timp când după divorțul ei se apropiase de ea pentru a o consola, se gândea că ar fi fost minunat să retrăiască din nou acele frumoase sentimente ce cândva îl legaseră de ea. Dar nu fu cu putință pentrucă el se prăbușise răpus de acea teribilă depresie. Toate acele amintiri erau ca o bătaie a vieții la ușa inimii lui, însă deși se cutremura cu toată ființa lui la acele atingeri delicate pe fibrele ființei lui, dorea să rămână ferm în hotărârea sa de a se sinucide. Și totuși, tot ce fusese frumos între el și Alina îi inunda cu putere mintea. După un timp de mers prin noapte, la un moment dat în forul său interior își puse întrebarea: ,,Oare cum de am ajuns în pragul sinuciderii?” Și tot filmul vieții sale din trecut îi revenii cu putere în minte și îi întări și mai tare hotărârea sa ce părea de nestrămutat. Va urma...

EUGEN ONISCU PROFIL DE AUTOR

Eugen Oniscu, scriitor proză, în mod special nuvele-povestiri, eseuri. Născut în 10 august 1972 Tulcea. Încă din copilărie am fost pasionat de lecturi, iar din adolescență s-a cristalizat în sufletul meu dorința de a scrie. Am început să scriu din tinerețe căutând de-a lungul timpului să învăț cât mai mult despre arta de a scrie. Trăiesc de aproape douăzeci de ani în diaspora. Am locuit treisprezece ani în Spania, iar de moment locuiesc în Berlin-Germania unde lucrez și scriu în timpul liber. De obicei îmi public scrierile mele la revistele Confluențe Literare, Armonii Culturale și pe site-ul Resurse Creștine. În anul 2020 la editura Armonii Culturale am publicat o carte de nuvele-povestiri intitulată ,,MESAGERUL”. Iar în Aprilie 2021 la editura epubli din Berlin am publicat o nuvelă în format electronic în limba germană intitulată: „ Über die Enttäuschungen des Lebens” (Mai presus de dezamăgirile vieții). De asemenea am participat cu o povestire în cadrul antologiei literare ,,Primăvara se numără prozele” organizată de editura Inspirescu anul 2021. Și la proiectul literar ,,MILENARIUM” organizat de editura Armonii Culturale. Eugen Oniscu

Johnny Ciatlos-Deak Datoria scriitorului de a lumina tânăra generație COPIII ȘI POEZIA, Aurelia Rînjea cronică

Distinsa scriitoare Aurelia Rînjea care ne-a încântat în ultimele 2 decenii cu peste 40 de titluri de autor, ne surprinde și anul 2022 cu 4 cărți noi, pe care le publică la editura LUCVAL&KEN, în ediții bilingve româno-franceză, cu următoarele titluri: COPIII ȘI POEZIA, ADAGIETTO, PĂPUȘARUL și PRIMA IUBIRE, POEZIA. Cele patru cărți formează un Tot, un întreg literar, conturând imaginea Poeziei, așa cum ea este trăită și dăruită de poetă. Concepția coperților și traducerea aparțin autoarei. Talentata poetă Aurelia Rînjea, scrie o poezie solară, fiind perfect ancorată în spiritul acestui timp conștientizându-l. Actul său de creație e o declarație de dragoste adresată vieții. Iubirea poetei este extinsă în spectru larg, incluzând iubirea de oameni, iubirea de tot ce este frumos, iubirea de țară și de strămoși, dragostea față de nepoțica sa, iubirea față de familie, locurile natale, amintiri și nu în ultimul rând de natură și de poezie care este un imn, un crez, pe care poeta îl recită în gând, scriind pe file de timp ce vor rămâne nemuritoare, lăsând amprenta iubirii generațiilor viitoare. Volumul COPIII ȘI POEZIA adună nestemate pe care poeta le așează cu o deosebită atenție în ghiozdanul de zestre, pe care îl lasă viitorimii și nepoțelei sale iubite Alexia, căreia îi dedică și acest volum. Gândul și intenția scriitoarei Aurelia Rînjea este de a da mai departe și a împărtăși ceea ce a primit prin talanții celești dăruiți la naștere, luminând prin învățături morale și sănătoase prin poezia sa. Însă așa cum spune Émile Zola foarte frumos: „Artistul nu este nimic fără dar, dar darul nu este nimic fără muncă”. Poezia autoarei nu este numai har, ci este susținută constant prin munca asiduă și roadele sale se văd așa cum am arătat la începutul acestei cronici prin nenumăratele volume de autor. De la începutul cărții, distinsa doamnă Aurelia Rînjea, în cuvântul său de autor „MIRACOLUL POEZIEI SĂ ATINGĂ INIMA COPIILOR” se adresează părinților, bunicilor și profesorilor, care au un rol de formare, educare și îndrumare al copiilor și care prezentându-le poezia le pot trezi interesul. Pentru că așa cum spune autoarea „Când existența devine o autostradă pe care toți aleargă fără să știe unde, fără să privească la cei din jurul lor, când viața ta ajunge să depindă de alții, când societatea în care trăiești îți devine străină, ostilă și nu te mai regăsești în ea, te retragi în castelul tău lăuntric, de mână cu Poezia”. Poezia și creația în general, fie ea scrisă sau pictată, oferă persoanei un taler de echilibru între lumea exterioară și cea interioară, ajutând la răzbaterea prin furtunile vieții, dar și la dezvoltarea și evoluția persoanei. Aristotel spunea că „Scopul artei nu este să reprezinte aparența exterioară a lucrurilor, ci semnificația lor interioară”, iar erudita scriitoare Aurelia Rînjea exact asta face, încearcă prin poezie să deschidă portițe spre sufletul și mintea oamenilor, pentru că în fond acesta este unul dintre rolurile de bază ale scriitorilor, acela de a educa și a învăța. Dat fiind faptul că autoarea este și o talentată pictoriță și în scrierile sale fuzionează poezia cu arta imaginilor, iată Robert Schumann concluziona „A trimite lumină în întunecimea inimii oamenilor – aceasta este datoria artistului”. Autoarea ne spune în cartea sa COPIII ȘI POEZIA: „Ce frumos poți trezi Poezia în sufletul copiilor și cât de multă nevoie au aceștia de Poezie! Copilul e un pui de om, pe care îl crești și veghezi asupra lui învățându-l să devină liber, cu principii sănătoase despre viață, bine și adevăr, cu demnitate și respect pentru valorile trecutului, ale prezentului și ale viitorului. Fiecare copil are un castel lăuntric plin de frumusețe! Noi, adulții să fim înțelepți și să avem ochi pentru a vedea altarul lor de frumusețe! Sufletul copilului este solul fertil numai bun pentru semănat. Cu siguranță este cel mai bun fiind cernoziomul ființei umane. Îi oferim seminţe, îi arătăm cum acestea pot deveni plante, apoi el optează ce va face cu ele” - conchid spunând, ce calitate de sămânță sădești, la așa recoltă să te aștepți. Doamna Aurelia Rînjea, prin scrierile sale spune explicit că poezia este pentru domnia sa nu doar un scut față de sulițele de răutate a lumii ci și un acoperământ celest, care îi aduce o stare de bine, uitând de singurătate și găsindu-și astfel sensul și motivația de a continua. Într-un citat al Georgiei O'Keeffe, renumită artistă americană, aceasta spune că „A-ți crea propria lume în oricare dintre arte necesită curaj”, iar continuând pe această idee aș întări spusele ei, dar numai cei care au primit acest dar își pot permite acest lux pentru că este un mare beneficiu să te poți refugia în altă lume, o lume a creației tale, a sinelui, fără a-ți părăsi locuința, făcându-te să te simți bine chiar și atunci când lucrurile din jur nu sunt tocmai roz. „Arta este singurul fel de a evada fără a-ți părăsi casa” (Twyla Tharp). Pentru distinsa poetă Aurelia Rînjea „poezia rămâne dreptul nostru cosmic la singurătate”, aceasta își plimbă sufletul pe dealurile copilăriei „ într-un car cu fân, plin de daruri și povești adevărate, într-o barcă solară, seducând din ea toate ipostazele iubirii de Țară”. Distinsa scriitoare Aurelia Rînjea a fost ani la rând și profesor de fizică, iar aparent, poezia și fizica, chiar dacă par două lucruri total diferite, ne explică autoarea și legătura dintre ele: „Pentru mine există o metafizică a cuvintelor, un joc semantic, ca un spectacol al lumii, îmbrăcat în rigurozitatea și profunzimea fizicianului, unde cuvintele devin bogate în virtuți și se metamorfozează în stări de spiri”, „În ordinea lumii de azi, poetul din mine dă mâna cu fizicianul ce sunt, pentru a vedea perspectivele noului timp”. Poezia doamnei Aurelia Rînjea este o poezie conștientă a vremurilor ce le trăim, exprimându-și în nenumărate poezii grija și frica pentru direcția înspre care derapează societatea actuală, valorile pierdute, decimarea credinței, a moralei, a conștiinței, înstrăinarea oamenilor, cât și indiferența și caracterul mascat, ascuns. Însă conform celor spuse de Pablo Picasso: „Artistul este un receptacul al emoțiilor care vin de peste tot: din cer, dinspre pământ, dintr-o bucățică de hârtie, de la o formă trecătoare, de la o pânză de păianjen”, la fel și scriitoarea Aurelia Rînjea caută frumosul și emoția de peste tot, din oameni, din jur, de la Dumnezeu, din copilărie, din ochii nepoatei sale, din razele de soare și din natură apoi le transpune în poeme încărcate de iubire. Însă precum spune Goethe: „Personalitatea este totul în artă și poezie” (Johann Wolfgang von Goethe), pentru că personalitatea contează. Desigur această personalitate va parafa întreaga evoluție artistică în cele mai mici detalii. Trebuie să vrei să cauți și să observi binele și din lucrurile care nu sunt chiar perfecte. Nu poate să transmită iubire decât un om care vede și simte iubirea și în firul ierbii, precum și în ciripitul păsărelelor, personalitatea poetei este categoric un factor marcant al scrierilor sale, care se manifestă și prin figurile de stil pe care le-a ales, fiind o adevărată expertă a metaforei ce sugerează sensuri și înțelesuri ample fiecărui poem în parte. Nevoia de iubire și de armonie exista în fiecare dintre noi, fie că o recunoaștem sau nu. Sensibilitatea, emoția și trăirile poetei o fac ca să declare clar că această necesitate există: „Nevoia de frumos, de armonie și iubire o văd precum o salvare din acest imperiu al fricii și al înstrăinării în care trăim. În scrierile mele am abordat multe teme: frumusețea naturii, a oamenilor, singurătatea, despre lumea asta întoarsă pe dos, despre valorile universale pe care le-am cunoscut în călătoriile mele, despre spiritul acelor oameni și locuri, despre misiunea noastră de a avea o contribuție la valorile acestei lumi, despre respectul și iubirea pentru trecut, pentru semeni, toate presărate cu reflecțiile fizicianului, fascinat de armonia universului în care trăim”. Este neîndoios de datoria noastră, a fiecăruia, să facem lumea în care trăim mai bună, mai respirabilă și mai frumoasă, pentru că Dumnezeu ne-a creat buni, ne-a dăruit tuturor simțul frumosului. În acest sens am să dau un citat al lui Goethe: „Fiecare om ar trebui să asculte puțină muzică, să citească puțină poezie și să privească o pictură frumoasă în fiecare zi din viața sa, astfel încât îngrijorările lumești să nu-i oblitereze simțul frumosului pe care Dumnezeu l-a implantat în sufletul uman” (Johann Wolfgang von Goethe). Cred că poezia solară, de iubire, a stimatei doamne Aurelia Rînjea, va dăinui peste timp prin lecțiile pe care le lasă. Avem mare nevoie de poezii care să întărească sistemul de valori al tinerei generații și în mod special al copiilor, care pot fi salvați numai prin educație sănătoasă. Volumul COPIII ȘI POEZIA este o carte de excepție, care trebuie să se afle în biblioteci și trebuie să ajungă la cât mai multă lume, deoarece în poeziile sale găsim înțelesuri profunde, învățături importante, viziuni și principii sănătoase ce pot servi aidoma unui ghid în regăsirea sau păstrarea direcției și sensului bun pe cărările vieții. Johnny Ciatlos-Deak membru al Uniunii Jurnaliștilor Independenți din România Senior Editor Globart Universum Publishing House, Montreal, Canada

MIHAELA CD Vraja iubirii în scrierile autoarei Aurelia Rînjea COPIII ȘI POEZIA, Aurelia Rînjea recenzie

Cartea COPIII ȘI POEZIA, ediție bilingvă, română-franceză, Editura LUCVAL&KEN, 2022, cuprinde creațiile literare ale scriitoarei Aurelia Rînjea, cu care a participat la Concursul internațional de literatură, NAJI NAAMAN, din Liban 2021, la care a obținut „Premiul pentru Creativitate”. Cartea COPIII ȘI POEZIA este o invitație adresată oamenilor mari, îndemnându-i să-i ajute pe copii să descopere Poezia! Cartea cuprinde și reflecții ale autoarei despre Poezie, cât și despre nevoia de frumos, în această lume plină de neiubire. Poeta consideră că Poezia așteaptă latent în sufletul fiecărui copil, să fie trezită ca o prințesă printr-un sărut magic, printr-un stimul interior sau exterior, care poate fi oricare dintre noi, părinte, bunic, profesor, scriitor sau înger. „Ajutați-i să o descopere!” – ne îndeamnă autoarea! Ea este un miracol ce poate fi sădit în sufletul fiecărui copil, pentru a descoperi că lumea poate fi mai bună și mai aproape de el! Pentru Poeta Aurelia Rînjea poezia înseamnă acasă, locul unde a copilărit, unde a crescut, „unde au început toate lucrurile și iubirile”, înseamnă „o Țară în sine”, pentru că este „o poveste în limba mea română”, construindu-și lumea sa așa cum și-a dorit-o. În cuvântul său de autor, scriitoarea ne destăinuie că dragostea pentru poezie a moștenit-o de la tatăl său și că poezia este „ca o dragoste necondiționată”, „un spațiu cu multe dimensiuni, unde timpul nu se măsoară, doar ascultă”. Pentru autoare, poezia înseamnă și „consolare, mângâiere, confesiune și iubire necondiționată”, dar și un „periplu unic, ca pe un salt cuantic printr-un efect tunel cosmic, o străfulgerare sacră printr-o barieră existențială a spiritului dincolo de hotarele nevăzutului, o scânteie între lumi”. Cartea COPIII ȘI POEZIA este dedicată nepoțelei sale Alexia, raza sa de soare: „Ne îndreptăm / Spre Soare să-ți arăt / De unde răsare / - Tu de unde știi Buni? / - Pentru mine a răsărit / De două ori! / O dată când s-a născut / Mama ta și o dată / Când te-ai născut tu” (Încotro). Prin nepoțica sa, bunica își găsește sensul și rostul: „În ochii tăi mă vindeci / De umbrele drumurilor / Care nu se întorc / Călătorindu-mi viața / Într-un ecou prin timpul tău” (În lumea Alexiei) și pentru poetă este sărbătoare: „Când vii la mine Copilă / E sărbătoare / Salcâmii dau năvală în stol / Cu bucuria în trenuri / De primăveri” (Bucurie). Între bunica Aurelia Rînjea și nepoțica Alexia s-a creat acea complicitate unică bunic-nepot, o lume numai a lor, în care cele două pătrund cu bucurie, iar „Când rămâi la mine / Soarele face tumbe pe cer / Stelele se joacă în albia lor / Cu stropi de lumină” (Un soare), pentru că „În fața ta Alexia / Apele se retrag / Busola își schimbă nordul / Geana de lumină cântă / Deschizi nemărginirea / Cu un acord de pian” (Metamorfoze). Bucuria celor două este atât de mare încât prin joaca lor modelează oameni din plastilină „Și-i îmbrăcăm / În suflu de iubire / Printre interogațiile / Repetate / Ale pendulului cosmic / Cu bătăi de inimi / Și pași de stele” ( Ritm propriu). Iar prin joaca lor cele două, crează „Poduri de iarbă”, „Flori de cireș”, „De la mine la tine” (Inocență). Într-o descriere de excepție, scriitoarea Aurelia Rînjea ne descrie și în alt mod poezia, ca „O evadare printr-o poartă de trecere precum cea dintre viață și neviață, dar reversibilă, un portal energetic între lumi, unde auzi glasul Creatorului care reverberează în noi, pe diferite niveluri, în zone ale spiritualităţii, rezonând între uman și divin, generând bucuria de a trăi. Portaluri interioare se deschid dintr-un subconștient latent, peste care cortina lumii își așterne liniștea și care din când în când se ridică vizionar, într-un spectacol cosmic de lumini și umbre, rezonând pe frecvențele sufletului și unde ființează Poezia, lăsându-ne să vedem doar cât ne este permis să vedem. Poezia rămâne dreptul nostru cosmic la singurătate”. Aurelia Rînjea ne dezvăluie că cele doua mari iubiri ale sale sunt fizica și poezia, iar acolo unde se termină una, începe cealaltă „Atunci scriu / Mă trezesc ca dintr-un vis / Profesoara de dragoste / A Luminii / Care învaţă copiii / Să zboare pe arpegii stelare / În bărci solare pline cu poeme” (Periplu). Asemănarea dintre fizică și poezie este descrisă ca: „o mare poveste / Despre Univers și Viață / Despre aici și despre dincolo / Despre cunoscut și necunoscut / În care ce cunoaștem / Este de fapt ce recunoaștem” (Poezia). Scriitoarea Aurelia Rînjea face o superbă asemănare între poezie și „o inimă de copil / Pe care o așezi în palme”, căreia „Îi faci cuib în sufletul tău și locuiește acolo” (Inima de copil), fiind un „păstor al cuvintelor”, „la margini de lumi noi” (Învățare). Prin poezie, poeta încearcă să înțeleagă sensul lumii: „Stau în inima Cuvântului / Şi-ncerc să înţeleg lumea / Cu sensurile ei / Cu începutul şi sfârşitul” (Vino și tu). Iubirea nemărginită pe care o nutrește autoarea Aurelia Rînjea pentru nepoțica sa radiază din versurile: „Mă faci când Lup când / Scufiţă / În povestea unde / Cheia casei e la tine / Mă desenezi / Când eu - când tu - când noi / Un joc în care iubirea / E nemărginire” (Alfabet) și în versurile „Lumea mea începe cu tine / Amurg de anotimp / Printre vitralii de seară / Te respir cu aripi de floare / În anotimpul tău / În care mă pierd / Divin te iubesc” (Lumea mea), iar trecerea vremii și creșterea nepoțelei Alexia răzbat în versurile: „Contemplu mâna ta / Scriind cu iscusinţă / Pe foiţa timpului / Ca un cireş înmugurit / Care învaţă să înflorească” (Exercițiu). Cartea COPIII ȘI POEZIA este un balsam pentru inimă și suflet, imprimând o bucurie nemărginită cititorului, chiar dacă are sau nu are nepoți, el se bucură și trăiește prin bucuria scriitoarei, care prin măiestria și iscusința cu care alege cuvintele, luminează și aduce o stare de bine, de care în aceste vremuri cititorul are mare nevoie. Descrierea nepoțelei Alexia este făcută cu cuvinte ce definesc bogăția lăuntrică a sufletului scriitoarei „Atât de frumoasă ești / Ca un Poem” (Într-o carte), iar râsul nepoțelei „Întoarce tristeţile / Cu faţa la soare / Îmbraci copacii goi / În frunze visătoare / Şi pescăruşilor le-aduci cerul / Aproape” (O bucurie). Iubirea de țară și de locurile natale este superb prezentată în versurile: „M-am născut într-o patrie poetică / Într-un oraș cu un Munte de Sare” și în versurile: „Aici am învățat să trăiesc românește / Am înțeles esența cuvântului Țară” (Destinul meu). Crezul poetic al autoarei este misiunea sa de a duce mai departe rostul și spiritul curat românesc: „Mă-nchid în tine Poezie / Să rămân acolo / Spirit curat românesc / Să pot duce mai departe rostul / Şi carele cu focuri / Ale strămoșilor mei / Dacii liberi” (O misiune), de a împărții iubirea prin poezie: „Te-ai cuibărit acolo Poezie / În inima mea ca un foc dacic / Ca un soare străbun / Erai acolo de când lumea / Aşteptam doar să te trezeşti / Să tragi cortina / Într-o stare miraculoasă de „A fi” / În care reamintirea / Să-mi spună de ce am venit pe lume / Într-un perpetuum al iubirii / Într-un râu ce-şi caută / Și găseşte matca” (Cercetare) și de a lumina prin harul primit de la Dumnezeu „Sub mângâierea Luminii / Acolo Creatorul m-a trimis din nou / În mijlocul lumii s-o locuiesc poetic / Să dăruiesc oamenilor Poezia” (Reamintire). Cât de frumos ne înfățișează talentata scriitoare Aurelia Rînjea, viața în metafore subtile, în imagini cu impact puternic. Viața este privită ca o „torță aprinsă” pe care o purtăm pentru a o da mai departe „Cel mai frumos Poem / În timpul nemuritor / Dacă ştii să-l înţelegi” (Viața). Dar, tot autoarea spune că „Vine o vreme când drumul / Nu se mai potriveşte / Cu lumina din noi / Trecem unul pe lângă celălalt / Şi nu ne vedem” (De ce). Iar în suflet oscilăm ca și un ceas „Precum un pendul / Între vechi şi nou - între ieri şi azi / Între cer şi pământ” (Insomnie), pentru că „oamenii ajung / În cele din urmă cuvinte” (O școală). Pentru că trecerea timpului nu scutește pe nimeni, nici chiar de dragul nepoatei iubite, iată că în numele iubirii găsim o transformare în versurile pline de emoție ale poetei Aurelia Rînjea: „Chiar dacă amurgul / O să se supere / Mă voi transforma în primăvară / Chiar dacă toamna / Va divorţa de mine / Mă voi transforma în mare / Să fii delfinul meu divin / Să mă cutreieri” (Construcție). În poezia „De-a viața” sunt cuprinse cele mai valoroase învățături pe care le putem primi: prietenia care trebuie udată și întreținută, iubirea, de care avem atât de mare nevoie, ca și de mâncarea zilnică, circuitul apei în natură, care ajunge de unde a plecat, lecțiile vieții pe care le înveți doar trăind, calea pe care trebuie să o descoperi singur, pentru că ne naștem și murim singuri. Scriitoarea Aurelia Rînjea ne prezintă realitățile vremurilor pe care le trăim: „O planetă de neiubiri / Ne desparte / Trecem unul pe lângă celălalt / Şi nu ne vedem / Când de fapt ar trebui / Să ne recunoaştem / Și să ne iubim” (Un joc absurd); „Azi toți purtăm o mască la vedere / Ne depersonalizăm / Într-un univers virtual 3D / În care rămânem cu toții închiși / În epidemia pandemică” (Acum), întrebându-se încotro ne îndreptăm: „Încotro merge lumea? / Oamenii doar se ceartă / Se urăsc şi aleargă / Ca nişte roboţi fără suflet / Mimează că trăiesc / Copiii par nişte maşini / Gata să răspundă la comenzi / Să se joace singuri” și concluzionează: „Oamenii s-au schimbat / Ar trebui să citească / Mai multe poveşti” (Nedumerire). Autoarea Aurelia Rînjea cântă în poemele sale iubirea, iubirea din tinerețe: „Te văd cum ţii / Amintirile strâns / Cu mâinile speriate / Să nu-ţi scape îmbrăţişarea / În care te-ai pierdut / Şi ţi-a plăcut / Într-o muzică de Puccini / Când soarele cobora / În povestea noastră”... „Şi mă iubeai ca un bărbat copt / Până când Dumnezeu / A coborât de pe dealuri / Şi ne-a luat de mână / În aceeaşi casă” (În aceeași casă), din amintiri, „Să cânţi la pian / Cum făceai odată / Cântai și ne iubeam / Cu braţe ce mă treceau pragul / Vine primăvara / De-atâta preludiu / Tangourile mor de dragoste / Ne-mpărtășită / În paşi de doi / Țărmul curge în noi” (Piano), „Îmi acordez viaţa / La pianul la care cânţi / Tu pe clapele albe, Eu pe cele negre / Două lebede plutind / În simfoniile dimineţii / Urcă visele de corabie / Pe acelaşi cer” (Cu tine), iar la sfârșitul volumului în poezia „Adevăr” autoarea concluzionează: „Libertatea unei femei / Se măsoară în singurătate / În frumuseţe / Şi în bogăţia ei spirituală”... „Te descoperi tot mai mult / Întru spirit / În singurătatea / Care devine câmp roditor / Viaţa măsurându-se / În gânduri curate / Şi în acte de creaţie” (Adevăr). Volumul de poezii „COPIII ȘI POEZIA” este un adevărat compendiu de învățături și reflecții despre viață, despre iubire, despre prietenie, despre copii și bunici, despre viață și amintiri, despre străbuni și lumea de azi. Speranța este cea care moare ultima și în inima autoarei Aurelia Rînjea, care în versurile sale lasă să se vadă și durerea și speranța: „În piaţa publică / De pe muntele cu pietre ascuţite / Ale dezumanizării / Poetul aruncă un pumn de cuvinte / Pe caldarâmul crăpat / Și sufocat de orgolii / Într-o zi va răsări un cocon / Apoi timid din el un poem / Purtând o cunună de stele / Nu şi-a pierdut speranţa / Azi este deja mâine” (Speranța). Vraja care te cuprinde citind cartea „COPIII ȘI POEZIA”, confirmă încă o dată că nimic nu este întâmplător și că harul cu care a fost înzestrată poeta Aurelia Rînjea este aducător de lumină și iubire în suflet. Felicitări poetei Aurelia Rînjea pentru tezaurul de suflet pe care îl lasă literaturii române prin scrierile sale pline de iubire. Mihaela CD Membru al Ligii Scriitorilor Români Membru al Uniunii Scriitorilor din Canada Președinte al World Poets Association Canada

Firul vieții încâlcit de spinii lașității Floare de câmp de Aurelia Oancă

Viața  ne-a fost dată ca un dar de la Dumnezeu însă trăirea ei poate deveni o luptă pentru supraviețuire. Drumul fiecăruia dintre noi este diferit, născuți în timpuri diferite, mai norocoși sau mai puțin norocoși, toți avem până la urmă de dus o luptă cu viața, uneori având de înfruntat chiar propriul destin. Scriitoarea Aurelia Oancă  ne invită într-o  poveste absolut fascinantă, trăită prin ochii unei femei care în  ciuda vicisitudinilor vieții nu se lasă doborâtă  și luptă  cu toate necazurile  apărute în  cale. Autoarea  face o radiografie atentă vieții unei femei frumoase cu numele de Kati care este personajul principal, pornind chiar din copilărie și ajungând până la moarte, condensând cu deosebită măiestrie întreg conținutul acestei vieți între coperți de carte.   Povestea romanului ''Floare de câmp'' impresionează până la lacrimi, fiind  povestită cursiv și real,  autoarea așezându-se în pielea personajului principal și transmițând în acest fel  cititorului în mod direct toate  sentimentele, emoțiile și trăirile sale. Acțiunea romanului se întinde pe o perioadă de aproximativ 8 decenii, cuprinzând și o parte din perioada războiului, iar ca și situare geografică, acțiunea se desfășoară în Ungaria și România,personajul principal fiind o femeie din Ungaria care se mută mai apoi  și trăiește în România. Printr-o deosebită abilitate de a fluidifica  și a înlesni urmărirea firului poveștii, scriitoarea ne poartă printr-un evantai de trăiri, sentimente, emoții și zbuciumări care o fac pe eroina principală să plângă, să iubească, să se necăjească, să se bucure și mai ales să sufere. Povestea romanului stă în umbra suferinței pe care o are Kati și fratele său Victor încă din copilărie rămânând orfani de ambii părinți. Destinul vieții lor a fost pecetluit nemaiavând  grija și protecția părintească și aflându-se în calitate de slugi în casa unui unchi. Din punct de vedere moral  cartea prezintă  niște repere foarte sănătoase și anume să muncești și să îți câștigi pâinea,  să fii harnic, ascultător, respectuos. Munca înnobilează omul și drept dovadă, autoarea ni-i descrie pe cei doi orfani cu caractere sănătoase, harnici, buni, demni, drepți, umani și respectuoși. Evenimentele se succed cu repeziciune și tot odată  cu neprevăzut. Atunci când raze de fericire vin să le împodobească  cerul lor atât de lipsit de iubirea părintească, nori negri  vin să umbrească, lăsând-o pe Kati  într-o  imensă dezamăgire sufletească fiind trădată de omul pe care-l iubea și care o ceruse de soție. Rănile sufletești  se vindecă mult mai greu decât rănile trupești,  după ani de zile  rămân cicatrici care  nu dispar  și care se pot redeschide când te aștepți mai puțin. Autoarea pune un accent deosebit pe partea sufletească și pe trăirile  și suferințele  personajului principal  care rămânând însărcinată este  trimisă de  rude să nască în altă parte  pentru a  diminua bârfa și rușinea. Acesta este un alt aspect important pe care-l evidențiază doamna  Aurelia Oancă: ''gura lumii'', pentru că valorile morale  ale  societății  sunt clădite pe diferențe de clase sociale, pe percepția publică și preconcepția celor din jur.Astfel eroina principală  nu numai că trăiește o tragedie, după alta  dar are și de înfruntat ''gura lumii''ceea ce în definitiv nu face decât să o întărească  devenind mai puternică și mai luptătoare. Calitățile materne ale personajului principal sunt scoase în evidență prin descrieri  ale sacrificiilor pe care le face Kati pentru a fi alături de copiii săi, suferința pe care o îndură,  umilința  și  efortul fizic prin munca pe care o depune  pentru  ei. Deși în carte apar episoade în care nu-i este ușor, Kati refuză să-și lase fetița departe,  la unchiul și mătușa sa, iar mai apoi când are 6 copii și soțul său Mihai, îi propune să dea din ei la orfelinat  ea refuză categoric. Unul dintre adevărurile vieții pe care ni le reliefează cartea ''Floare de câmp''este că bunătatea sufletească nu are legătură  cu  averea, din contră  avuțiile par să  aparțină celor mai  fără  scrupule, fără de suflet  și chiar fără  de milă cum e cazul soacrei care o asuprea pe Kati, nelăsând-o  nici să mănânce. Dureri  sufletești din cele mai cumplite au  însoțit-o pe această femeie pe parcursul vieții  și parcă fiecare personaj pe care îl cunoștea și  de care se atașa era sortit  să dispară din viața sa, ca și doamna Agnes sau familia Kovacs  care o iubeau ca pe copilul lor. Spaima bombardamentelor precum  și frica produsă de insecuritate, foame, lipsa banilor, toate neajunsurile războiului  au pus amprente  și pe viața  personajului principal  care a reușit să scape  adăpostindu-se într-un beci împreună cu doamna Kovacs  și cu fetița sa, dar la ieșirea din  adăpost  și-a văzut căsuța făcută  scrum. Deși cel de-al doilea bărbat din viața ei, Mihai, pare a fi  un om responsabil, fiind un sergent care o ajută  și o salvează împreună cu fiica  sa,  totuși la sfârșitul războiului  se dovedește că  și acesta este  atins de valul  lașității  trăind  în umbra mamei sale, o femeie  foarte posesivă, răutăcioasă și avară. Kati  însă  fiind iar însărcinată nu va lăsa ca lucrurile să rămână  la fel ca în primul caz și  hotărăște să lupte  pentru  omul iubit și  pleacă în căutarea lui Mihai . Totuși  făcând o comparație între caracterul celor doi bărbați care o lăsaseră însărcinată și apoi au renunțat la a o mai căuta, primul, Elek, părea mai laș decât al doilea, cel de-al doilea Mihai  având măcar curajul  să recunoască în fața mamei sale că sunt copiii lui și că este soția lui,  chiar dacă ei încă nu erau nici căsătoriți.În acest fel  au fost lăsați să intre-n casă  și încep să  conviețuiască  cu  socrii timp de zece ani suportând umilința  și munca silnică. Cu toate acestea reușește să își convingă soțul până la urmă ca să plece  să locuiască separat. Micile bucurii pe care le trăiește personajul principal la reîntâlnirea cu rudele,  cu fratele Victor sau cu verișorii  sunt  repede acoperite de norii de tristețe  care urmează, de greutățile cu care se confruntă pe tot parcursul vieții. Episoadele în care Kati se întâlnește cu sora ei Loli care trăiește în Ungaria și care are o situație materială foarte bună  dar care nu  dă doi bani pe relația dintre ele, umilind-o de fiecare dată,  scot în evidență  o realitate pe care cititorii o vor întâlni în viața  reală pentru că doi frați biologici, din aceeași părinți, pot avea caractere, comportamente și conduite diferite nefiind compatibili din punct de vedere sufletesc/moral/social chiar dacă sunt din același sânge. Nu întotdeauna  glasul sângelui este și glasul iubirii! Autoarea Aurelia Oancă  este creștină și crede în Dumnezeu, iar în această carte pe lângă lecția responsabilității faptelor tale mai există și lecția moralei creștine, căci Dumnezeu ne plătește fiecăruia  după faptele noastre, credem că vom fi mai fericiți cu cât agonisim mai mult și alergăm după bunuri materiale însă în realitate fericirea sufletească este tot ce contează cu adevărat.Suferința pe care o provocăm altora  se va întoarce în suferința, lașitatea pe care o manifestăm în tinerețe, va fi plătită cu imense goluri sufletești și cu schimbarea cursului vieții, cu nefericire și singurătate. Acest roman, care se citește dintr-o suflare,  cu o ușurință  extraordinară, fiindcă se adresează cititorului universal,  într-un limbaj clar și pe înțelesul tuturor, cu o ordonare logică exemplară, vine să întregească tezaurul valoric al literaturii române cu învățăminte și lecții  de viață care trebuiesc citite și însușite, ca să fim buni demni, onești și responsabili. Citind romanul  ''Floare de câmp'' al scriitoarei Aurelia Oancă nu poți să nu te gândești cât ești de norocos în comparație cu personajul acestei cărți care a trăit o viață plină de greutăți, neliniști și tristeți.Astfel vom învăța  o altă lecție importantă, să știm să apreciem ceea ce avem!   Romanul ''Floare de câmp''al autoarei Aurelia Oancă a fost scris cu pana fermecată a sufletului său, dorind să lase moștenire valori morale curate pe care le transmite generațiilor viitoare. Cunoscând activitatea literară a autoarei Aurelia Oancă  atât ca și scriitor de romane  cât și ca și redactor de revistă, poet și scriitor pentru copii, pot să afirm că  această ''doamnă a metaforei''  așa cum o denumește scriitorul și editorul Ioan Romeo Roșiianu, este o scriitoare cu bogăție spirituală imensă, cu o putere de muncă și o tenacitate de invidiat care-și merită pe deplin  acest titlu fiindcă  este unul dintre scriitorii  responsabili  care prin fiecare creație literară caută să lumineze  și să educe cititorul transmițând învățături și valori de urmat.Acesta fiind unul dintre rolurile primordiale ale scriitorului, dar care din păcate nu este aplicat și  înțeles de toată lumea. Scriitoarea Aurelia Oancă își asumă cu responsabilitate rolul său de adevărat scriitor ce luminează, trezește și învață pe alții, fapt pentru care toate scrierile sale, pietre nestemate ale literaturii românești vor dăinui peste orice timp. Recomand cu deosebită căldură tuturor cititorilor să pătrundă în tainele romanului ''Floare de câmp'' pentru că citind această carte se vor simți  fericiți și bogați!                                                   Mihaela CD membru al Uniunii Scriitorilor din Canada, TWUC Președinte World Poets Association Canada membru  LSR -Liga Scriitorilor Români  

NOI APARITII EDITORIALE- Patru volume ale autoarei Aurelia Rînjea - editie bilingvă : COPIII ȘI POEZIA, ADAGIETTO, PĂPUȘARUL, PRIMAIUBIRE, POEZIA

COPIII și POEZIA, ediție bilingvă: română-franceză Un miracol sădit în sufletul fiecărui copil, pentru a descoperi că lumea poate fi mai bună și mai aproape! ADAGIETTO, ediție bilingvă: română-franceză O comunicare subtilă între lăuntric și Divin, prin care învățăm Iubirea! O binecuvântare cu rezonanțe adânci, în toate cerurile! PĂPUȘARUL, ediție bilingvă: română-franceză Sufletul Poetului așteaptă în fiecare dimineață la capătul ființării. Dincolo, e Dumnezeu. Între ei, pe fire de lumină pășește Poezia! PRIMA DRAGOSTE, POEZIA, ediție bilingvă: română-franceză O iubire, care precum Dumnezeu, nu te trădează niciodată! O stare fundamentală în care cuvintele prind rădăcini şi muguri, spre a dărui lumii această bucurie atât de necesară! AURELIA RÎNJEA

LANSARE CARTE - VISUL UNEI IUBIRI - Autor: VALI PARASCHIVOIU (Pentru comenzi accesati : www.libraria-luceafărul.ro)

UN DOR PRINTRE POVEȘTI Un frumos volum de poezii, VISUL UNEI IUBIRI, scris de VALI PARASCHIVOIU, care ne poartă precum într-un basm, pe un covor fermecat, într-o poveste de viață, trăită de aceasta și redată poetic, nouă, cititorilor. Cartea ne invită la reverie! Un vis plutește în întreg volumul, cei doi fiind legați într-un destin, într-un amurg care îi coboară poetei în suflet, într-o roată a vieții, cu decepții și împliniri, cu dezamăgiri sau bucurii, în care poeta a învățat „Că-n viață trebuie / Doar să iubesc, / Să iert și-apoi să uit!” (ROATA VIEȚII). Înțelege tăcerea, caută calea spre Lumină, își ascultă inima, intuiția, trăiește din plin visul. Inima ei este fericită atunci când scrie, dar își dorește ca poezia să-i fie înțeleasă, cu „care Să-i dau culoare vieții mele… (O AMINTIRE…), în care „Am câștigat lucruri neprețuite! Iubirea cerului, / Aflându-mi rostul pe acest pământ… / L-am înțeles și-am dăruit iubire, orișicui... / Chiar dacă-am suferit!... Fără să plâng!... (LUCRURI NEPREȚUITE...), într-o frumoasă căutare de a continua în doi să scrie povestea. Pentru cei dragi transmite gânduri de Ajun, colindându-i, „De bucurie, casa să vă fie plină, / Să vă iubiți, s-aveți de toate!” (PENTRU VOI...) Iată cum colindele fac parte intrinsecă din sufletul românului, bucurându-l, alinându-l, dăinuindu-l, oriunde este acesta.

Pune întrebări inimii:„ De ce-i pustie viața...”, „De ce sunt suflete ce mint”, „Cum poți trăi... / Când simți un suflet prefăcut / Și nu-ți dă dreptul de-a iubi / Când pentru asta te￾ai născut!” (TU INIMĂ DE ȘTII...), exprimându-și dorința de a iubi. Pentru ea viața este asemănată cu o plasă, precum cea de păianjen, din care doar în liniște poți scăpa, pentru a o lua de capăt. Și timpul are o sită prin care se cern mii de gânduri, ea rugându-se Cerului pentru a fi iar fericită. Plecată din țară în căutarea liniștii, după cum ni se confesează, „Plâng sălciile pentru mine, / Oare de ce-am venit?...” (TRISTEȚE...), cere ajutor armatei de îngeri, să curețe pământul de rele, „Să fim din nou înconjurați de Soare / Și tuturor să ni se lumineze gândul!” (SABIA DE FOC). Ploaia, cerul, curcubeul, vântul, copacii, frunzele, muntele, soarele, izvorul, marea, pescărușii, noaptea, zorii, licuricii, greierii, trandafirii, câmpul cu flori, empatizează cu trăirile poetei. IZVORUL VIEȚII, în poemul cu același titlu, este „Izvor de lacrimi și lumină / Ce-mi umpli inima de dor”… „Ești ca o punte pentru suflet / Să urce-n liniște spre înălțimi, / Ești armonia dulce-a unui cântec / Care culege floarea dintre spini...”. Își recunoaște în poemul SUFLET ÎN LIBERTATE, sufletul cum pleacă, „Chemări și murmur de cuvinte / Le-aud prin sunete de harpă...”, privește cerul tăcut, unde doar ÎNGERII TE ASCULTĂ... și ne îndemnă să ne ascultăm inima și să credem în iubire. Hotărâtă, închide capitole și conchide: „Atât a fost! / Azi voi schimba / Dorința unui vis trecut / Și-am să trăiesc / Iubindu-mi viața, / Visând la un nou început!”... „Atât a fost! / Voi fi din nou / Stăpâna visurilor toate / Și voi uita / Șoapta trecutului ca un ecou, / Mergând încrezătoare, mai departe!” (ATÂT A FOST!), închipuindu-și un nou început, lăsându-se purtată de un vals al norilor. Amintiri memorabile, masa cu cele două scaune de lemn, prietenii săi care sunt stelele, soarele și luna, ca într-un basm românesc, în care se simte liberă. Dorința femeii de libertate este acută, dovedind că doar așa poate fi ea însăși. Frumusețea toamnelor trecute o bântuie pe poetă, o răscolește: „Mirosul frunzelor căzute... / Pe-alei, în Parcul Cișmigiu (E TOAMNĂ IAR...). IUBIREA DIN VIS… revine magic, „În acest loc, unde odată / Trăia o ceată de pitici…”, „Prin frunzele copacilor din curte / Vântul așa ușor adie... / Parcă un recital se-aude / Pe versuri scrise într￾o poezie!”. Poeta ne teleportează prin ROMA, PARIS ORI BUCUREȘTI…, „Trei nume, trei orașe, trei destine… / În care-ai vrea ca să trăiești Și crezi că îți va fi mai bine… / În toate tu ai să găsești… / Amprente din trecut, prezent și viitor”, dar în care sufletul ei este cuprins de amar și de dor. Înțelepciunea populară o însoțește: „Bătrânii, au spus vorbe înțelepte!” … „Să ai încredere în tine, nu în toți…!” (RĂMÂN UN CURIER…). Dunărea spune povești: „Taina pământului din care ești …. Ești un lăstar luat de vânt... / Dus peste munți... purtat de ape / Trăiești din seva aceluiași pământ, / Care-a prins viață tot mai departe!” (AMINTEȘTE-ȚI CINE EȘTI...), iar povestea ta, păstreaz-o cu dragoste, „Două povești unite vor fi bucuroase, / Să fie împreună, într-o poveste adevărată!” (POVESTEA UNEI VIEȚI…). Îndemnuri cu puternic impact emoțional, SĂ FII ÎNCREZĂTOR..., „Totul în viață e cu putință / Și numai tu o poți trăi...!”, „Lasă-ți instinctul să te-ndrume / Și inima să-ți fie liniștită...”. Starea de bine o cuprinde dimineața, „Cerul e vesel și-l aud spunând / Priviți... ce mult iubește viața..!” (PRIVIȚI... CE MULT IUBEȘTE VIAȚA!). O frumoasă deschidere către iubirea creației divine: pădurile, câmpia, oceanele, munții: „Acest pământ e plin de viață, / Trebuie doar să prețuiești... / Deschide ochii și învață / Tot ce trăiește să iubești...!” (PREȚUIEȘTE VIAȚA...). Volumul culminează cu un mare adevăr: „Esența unei vieți frumoase / Este puterea mea interioară”, unde IUBIREA ESTE ESENȚA VIEȚII..., pe care o vede ca pe un dar. E darul divin pe care Dumnezeu l-a dăruit nouă, oamenilor pentru a fi fericiți. Mai departe stă în puterea și alegerea noastră să învățăm și să trăim acest adevăr. Alt moment de compasiune profundă îl întâlnim în poezia: AM OBOSIT…, unde în nebunia din jur… conștientă de misiunea ei personală ne spune: „Am obosit, dar dacă suntem împreună…”, lăsând loc speranței. Câți dintre noi nu se regăsesc aici? Câți dintre noi nu ne simțim obosiți și nu știm de unde și cum să ne refacem forțele, într-o lume în care puțini caută sufletul ascuns în poezie sau care speră ca iubirea să se desăvârșească măcar în altă viață. Ea se regăsește pe sine: „Ești visul și realitatea unei vieți, / Ești adevărul cel mai scump... / Tu ești lumina pură, fără preț... / Tu ești moarte și viață pe pământ...!” (VISUL ȘI REALITATEA VIEȚII...). Rezonează în eter cuvintele: „Tu cine ești… de unde vii…?”, iar ca un ecou, vorbele ei revin: „Îmi pari un dor uitat printre povești…/ Și-n ceas târziu, din nou acasă vine…!” (UN DOR UITAT PRINTRE POVEȘTI). Poeta se simte fericită, selectează lucrurile în care crede, iubirea, încrederea, speranța, visul, zâmbetul, cântecul și dorește să arate semenilor: „Că viața este / Un dar frumos, / Când de iubire / Este plină… / Vreau să strâng / În jurul meu / Dorință, fericire / Și multe bucurii Și tuturor… / Fără o diferență / Să le împart , / Viața s-o trăiți / Ca versul… În poezii…” (VREAU…). Prin poezie își potolește dorul, … „Prin poezie simt că-mi trăiesc viața … / Iubesc fără să-mi pierd speranța… / Iar inima la poezie îmi deschid… …. Iubirea scrisă-n versuri îmi ajunge… / Ție ți-o dăruiesc și nu regret o clipă!” (IUBESC ȘI NU REGRET…). Frumoase construcții estetice din cuvinte, menite să ne surprindă și să ne emoționeze: „covor de lămâițe” (DORINȚA MEA...); „Timpul rugător îmi spune” (MULȚUMESC TIMPULUI); „copacii plâng” (A VENIT IARNA…); mă întreb cum poate fi „Lacrima dulce-a unui gând”,în poemul cu același titlu, sau „Pe brațul vântului am adormit / Învăluită-n mii de șoapte...” (AM ADORMIT PE BRAȚUL VÂNTULUI); „ridurile timpului bătrân” (TIMPUL ȘI VIAȚA...). În acest volum, poeta ne invită la reflecții și luciditate, într-un periplu existențial, în care ea își caută libertatea, într-o regăsire de sine. Este o dovadă vie, că ea, Femeia, poate lupta cu singurătatea, cu răutatea lumii, croindu-și drumul spre fericire, printre Visul unei iubiri meandrele vieții, indiferent de greutăți. Ni se relevă în volum, o femeie puternică care trăiește și iubește cu demnitate, cu credința în Dumnezeu, pe care-L poartă în inima ei și care găsește alinare și sens al căutărilor sale, în poezia pe care o scrie și pe care ne-o dăruiește cu atâta dragoste. O poezie confesivă, care fortifică, dă speranțe și răspunsuri. Mă bucur că poezia, atât de dragă și de apropiată de sufletul românului, este și în acest caz, adăpost și icoană pentru poetă, pentru cei obligați să plece din țară. Chemarea gliei, părinții, amintirile, nu pot suplini absența, care se revarsă în volum, într-un mare dor, ca un fluviu, în cuvinte. Mulțumim autoarei VALI PARASCHIVOIU pentru dăruirea de sine, prin intermediul acestei frumoase cărți și așteptăm cu interes și bucurie următoarele apariții editoriale! AURELIA RÎNJEA