EUGEN ONISCU - MAI PRESUS DE DEZAMĂGIRILE VIEȚII Partea a-I-a

Viața lui Paul Ignat până la cei treizeci de ani ai săi, fusese un șir întreg de eșecuri. Cel mai dramatic an din viața lui fusese anul în care murise tatăl său, apoi fusese nevoit să-și întrerupă facultatea de informatică, din cauza faptului că nu mai avea cine să-l susțină financiar. Și cum nu ar fi fost destul, prietena sa Olga, la scurt timp după ce își întrerupse facultatea, sfătuită de părinții săi, rupsese orice legătură cu el pe motiv că ei doi nu mai aveau nici un viitor împreună. Toate acele lovituri ale vieții îl aruncară într-o depresie puternică din care cu greu reușise să scape, însă, în ultimul timp, simțea cum cădea din nou în depresie. O disperare înfricoșătoare îi cuprindea sufletul tot mai mult, și avea impresia că mintea îi era mai mereu învăluită în negură. Se zbătuse un timp să invingă acea stare, dar nu mai putea și nici nu mai avea acea voință din acel an în care murise tatăl său și luptase cu depresia, ba mai mult de atât, atunci căutase ajutor medical pentru a putea ieși la lumină. Pe atunci încă mai credea în faptul că putea făuri ceva în viață. Pe când în ultimul timp, își trăia viața într-o continuă dezamăgire amară. Viața familiei sale fusese mai mereu marcată de sărăcie, el și fratele lui Cosmin, nu avuseseră parte în perioada copilăriei de prea multe lucruri așa cum aveau alți copii, dar cel puțin strictul necesar nu le lipsise. El locuia în continuare în casa lor modestă cu trei camere, împreună cu mama și fratele lui. Mama sa fusese mai tot timpul casnică din cauza anumitor boli de care suferea, iar tatăl său lucrase mai toată viața ca zugrav până în ziua când murise subit de infarct miocardic. Tot timpul adolescenței visase că va învăța și va ajunge un bun profesionist în domeniul informaticii pentru a putea câștiga bani, și aș ajuta familia să iasă din sărăcie, ba chiar își dorise o familie a sa în care copiii săi să nu știe ce înseamnă lipsurile. Un timp, se simțise atât de rușinat față de vecinii din cartier datorită faptului că mai mereu apăreau vile frumos construite de ceice veneau cu bani din afară, iar ei continuau să locuiască pe mai departe în căsuța lor, și nu aveau nici măcar o mașină. Încercase împreună cu fratele lui ce era mai mic cu trei ani ca el, să muncească în afară, dar totul se soldase cu un eșec teribil datorită faptului că dăduseră de intermediari fără milă ce îi exploataseră la maxim plătindu-le doar puțini bani. În ultimul timp, fratele său găsise un contract de muncă pe termen de un an în Cehia, și plecase cu mai mulți tineri din cartier. Nu le rămâneau prea mulți bani în mână, pentru că firma respectivă le oprea bani pentru cazare și transport, și apoi trebuiau să plătească și comisionul celor din România cei aduseseră în acel loc de muncă. El refuzase să plece cu acel grup, pentru că era plin de indignare față de românii ce își exploatau fără milă compatrioții. Rămăsese acasă doar cu mama sa, suferind de depresia ce-i făcea viața tot mai amară, sufletul îi era cuprins de o stare de sfârșeală teribilă. Ba mai mult de atât, în ultimul timp avea o atitudine extrem de fatalistă, și anume, credea că totul în viața lui era un dezastru și că lucrurile nu aveau să se mai îndrepte niciodată, și că vor merge din rău în mai rău. La orele serii, când mai ieșea câte o dată din casă să mai facă câte o plimbare, vedea privirile ironice ale unor vecini, și în privirile lor citea faptul că îl socoteau un ratat, un om fără viitor, pentru că stătea acasă cu mama sa trăind din pensia ce aceasta o avea ca pensie de urmaș de pe urma tatălui său, și toată acea situație îl întrista profund. Pe de altă parte nu mai avea putere să facă nimic, încercase de-a lungul anilor și prin oraș să-și găsească de muncă, dar mai mereu termina certându-se cu patronii pe la care mai lucrase. Datorită faptului că nu putea să tacă, atunci când vedea cum era exploatat împreună cu alți muncitori. Uneori mama sa îi spunea: – Paul ce se întâmplă cu tine? Uite Cosmin ne-a mai trimis și luna asta ceva bani și a spus că ai putea și tu să lucrezi acolo, și că ai avea un mare avantaj datorită faptului că vorbești bine limba engleză. Poate că o ieșire ți-ar face bine, sau dacă te simți rău, ar fi bine să-l cauți din nou pe acel medic ce te-a ajutat în trecut și sunt sigură că te va ajuta și acum. Paul însă aproape că nu o băga în seamă pentru că era cuprins de o deznădeșde cumplită, ba chiar avea impresia că trebuia să termine cumva cu viața sa. Și așa, ajunsese să nutrească în mintea sa gânduri despre sinucidere, simțea că doar așa se va elibera de toată viața de ocară ce o ducea și de chinul ce-l apăsa. Cândva în studenție probase și droguri, însă renunțase repede la ele, uneori consuma destul de mult alcool și atunci devenea foarte certăreț cu oricine îl supăra. Marea dramă a vieții lui era faptul că în ultimul timp trăia o agonie teribilă pentru că era conștient că se află în pragul sinuciderii, ar fi vrut să termine odată cu totul, însă ceva în adâncul ființei sale mai opunea o slabă împotrivire acelei stări mintale a sa de sinucigaș. Partea dureroasă era că nu mai vedea nici o ieșire pentru el în viață, ci doar o beznă adâncă în care se zbătea și de aceea dorea să termine odată cu suferința sa. Doar așa știa că nu va mai trăi rușinea ce zi de zi, era nevoit să o afișeze înaintea oamenilor. Se simțea un ratat și dorea cât mai repede să se sfârșească cu chinurile sale interioare. Și lucru ciudat, acel gând al sinuciderii îi dădea un oarecare sens existențial pentru că cel puțin acum avea un scop și anume, știa că curând totul se va sfârși. Își făcuse în mintea sa și planul, adică știa unde o să se sinucidă și anume, în vechiul lor șopron ce se afla în spatele casei. În acel șopron erau câteva grinzi groase ce străbăteau tavanul de la un capăt la altul, iar funii rezistente aveau pe acolo într-o ladă veche plină cu tot felul de lucruri. Așa că totul era plănuit, nu avea decât să o facă într-o noapte sau chiar într-o zi când mama sa nu era acasă, își făurise acel plan în mintea sa și credea că doar așa totul se va termina și orice chin al său va înceta. Trăia zi de zi cu atitudinea unui sinucigaș și avea ferma convingere că foarte curând o va face. Deși îi era puțin frică de acel act odios al sinuciderii, simțea că nu se putea altfel și doar așa trebuia să se termine totul. Într-o seară, pe când stătea adâncit în gândurile sale sumbre, mama sa bătu la ușa camerei sale și după ce intră îi spuse: – Alina a venit la noi și te cheamă. Când auzi acele cuvinte ale mamei sale, un fascicol de lumină pătrunse în mintea sa ce îi fu inundată de amintiri legate de Alina. Rămase surprins, aproape că uitase de existența acelei prietene din adolescență. Relația cu Alina o rupsese el și îi păruse mereu rău, uneori simțea în adâncul ființei sale că nu uitase acel sentiment frumos ce îl legase de Alina, pentru că ea fusese prima sa iubire. Alina era o fată înaltă cu părul șaten, având un corp frumos, de altfel lucrase un timp ca foto model, însă renunțase, deoarece primise unele propuneri indecente din partea șefului ei și de aceea renunțase cu dezgust la toată acea lume. După ce Paul rupsese cu ea, avusese parte de o mare decepție, dar găsise forța să lupte și să meargă înainte. Știa că viața nu așteaptă pe nimeni oricât de rănit ar fi, și de aceea se ridicase și luptase din greu cu orice obstacol, se căsătorise dar la numai trei ani divorțase și rămase singură cu băiețelul ei ce era rodul acelei căsătorii nefericite. Fostul ei bărbat consuma mult alcool, și după divorț plecase în Italia unde trăia cu o femeie în concubinaj, lucrând foarte puțin și de aceea foarte rar trimitea bani pentru băiețelul lor. Ea lucra la Kaufland ca vânzătoare, în jurul ei roiau mai mereu o mulțime de bărbați, unii o cereau în căsătorie, pe când alții urmăreau doar să aibă o aventură cu ea atrași fiind de frumusețea ei. Însă ea se ținea fermă pentru că dorea să-și crească și educe bine băiatul, de aceea dorea să-și aleagă un bun partener de viață. Locuia cu părinții în apropiere de Paul, tatăl ei fusese bun prieten cu tatăl lui Paul. În acea seară, venise la Paul pentru că tatăl ei ce se numea Nichifor o trimisese să-l cheme pe Paul, ca să-l ajute să monteze niște mobilă ce o cumpărase. După divorțul ei începuse să vorbească cu Paul, doar ca doi foști prieteni ce încă se mai respectau, deși ea ar fi dorit ca să reînnoade acea legătură a lor. Însă el în ultimul timp o speria datorită faptului că îl vedea mai tot timpul adâncit într-un fel de durere și dezamăgire. Paul după ce mama sa îi spuse că Alina îl cheamă, ieși din casă și rămase surprins de înfățișearea tinerei femei din fața lui. Era aceeași Alina pe care o știa, dar arăta mult mai frumoasă și mai ales ochii ei și întreaga expresie a feței transmiteau atâta dragoste de viață, și totul la ea radia de farmec și frumusețe, încât Paul se pierdu când îi întâlni privirea, și citi în ochii ei compătimire pentru el. Ea îi dădea impresia că pentru ea orice zi este o sărbătoare a vieții de care dorea să se bucure, deși el știa că și ea se confruntase din plin cu duritățile vieții și simțise din plin loviturile vieții ce îi răniseră inima. Și totuși, iată că ea lupta și stătea în picioare în fața valurilor vieții, pe când el era slab și se prăbușise, ajungând în pragul sinuciderii. – Bună Paul, dar ce-i cu tine, ești bolnav? – Lasă-mă în pace...spuse Paul încercând să calce în picioare pentru a stinge tot acel firicel de lumină ce încerca să se aprindă în ființa lui, pe măsură ce privea chipul acelei femei tinere plină de viață și bucurie. – Îmi pare rău eu doar voiam să te rog... – Nu trebuie să mă rogi nimic, nici tu și nici altcineva, faceți-mi cu toții plăcerea și lăsați-mă în pace. După ce spuse acele cuvinte, Paul îi întoarse spatele și închise zgomotos ușa, mai auzi în spatele său glasul mamei sale: – Paul, ce-i cu tine? Dar el nu îi mai răspunse nimic. Așteptă ca Alina să plece și apoi ieși din casă odată cu căderea întunericului în noaptea de vară, fără a mai răspunde nici un cuvânt mamei sale ce îngrijorată continua să-l întrebe mereu cei cu el. Porni pe stradă adâncit în propriile sale gânduri sumbre. Dar lucru straniu, cu cât era mai furios pe Alina, cu atât mai mult îi apăreau în mintea sa amintiri cu ei doi din adolescența lor, apoi faptul că îi păruse rău când ea se căsătorise. Și chiar fusese un timp când după divorțul ei se apropiase de ea pentru a o consola, se gândea că ar fi fost minunat să retrăiască din nou acele frumoase sentimente ce cândva îl legaseră de ea. Dar nu fu cu putință pentrucă el se prăbușise răpus de acea teribilă depresie. Toate acele amintiri erau ca o bătaie a vieții la ușa inimii lui, însă deși se cutremura cu toată ființa lui la acele atingeri delicate pe fibrele ființei lui, dorea să rămână ferm în hotărârea sa de a se sinucide. Și totuși, tot ce fusese frumos între el și Alina îi inunda cu putere mintea. După un timp de mers prin noapte, la un moment dat în forul său interior își puse întrebarea: ,,Oare cum de am ajuns în pragul sinuciderii?” Și tot filmul vieții sale din trecut îi revenii cu putere în minte și îi întări și mai tare hotărârea sa ce părea de nestrămutat. Va urma...