HERALDA, SERGHIE BUCUR, Ed. EIKON, Bucureşti, 2016 HERALDA – nume de scenă, Clemansa Noru / nume real Aurelia Rînjea

ÎNTRE IMAGINAR ŞI REALITATE O carte frumoasă cuprinzând 30 de nuvelette, care ne surprinde prin stilul propriu de scriere, bine conturat, cu fraze frumos construite şi ample, ce dau o stabilitate şi greutate intrinsecă nuvelettelor. O arhitectură în care găsim, descriere, acţiune, planuri diferite, cu personaje reale şi imaginare, toate cu trăiri autentice şi profunde. Un stil ce nu trebuie să ne mire, întrucât el este rodul unei vieţi întregi, a autorului, dedicate scrisului. Uimită şi recunoscându-mă totodată în gândirea şi psihologia personajului, trebuie să spun că am fost plăcut surprinsă de interesul autorului

de a reda personalitatea acestei femei din titlul de carte, motiv pentru care mă simt onorată şi îl felicit pe autor. Acţiunea se petrece, de fapt începe în anii `89 şi continuă până în zilele noastre. Heralda „o jună absolventă a facultăţii de fizică, promoţie Şerban Ţiţeica, amazoană blondă, cu ochii castane aprinse în răsăritul zilei”, profesoară şi poetă - ea există şi în realitate, în ciuda variantelor de scenarii făcute de alţii în jurul omului care ea este, numai că „femeia care este” n-o ştie nimeni. Şi-o închipuie, chiar şi autorul! Autorul construieşte remarcabil profilul Heraldei: fermă, nu face compromisuri, demnă, realistă, asumându-şi statutul de femeie divorţată, pe atunci având 30 de ani la catedră, o căsnicie ruptă cu un copil la mijloc. Maiorul Vlad Vancu şi el există, „un Valentino al oraşului”, „un nebun fără demnitate, care are o aventură cu cineva cu 30 de ani mai tânără, care îi face un copil ”, plus legătura cu secretara Vărbila, Jenişor – introducându-ne în atmosfera unei cazărmi, pe care Clemansa o cunoştea foarte bine. Aici intervine imaginaţia autorului, acesta neavând detalii despre nereuşita căsniciei lor în realitate. Personajele sunt frumos creionate: Vlad Vancu, ofiţerul, fostul soţ al Clemansei, Leni - violoncelistă la Filarmonică, prietena Clemansei căreia i se confesează fiind colege de liceu, Vanda - amanta lipsită de prejudecăţi, Castor Eriu, director adjunct, de aceeaşi specialitate, divorţat de Renata care e doctor în psihologie, Box Leandru, inspector şcolar, Despina – fiica Heraldei, ... şi bineînţeles pianistul - „aiuritul acela, cu felul lui rarissim, unic, în care cântă muzica de dans anilor `50 -`70, pe care, prin ce miracol, privirile lui albastre o filtrează într-un spectru romantic plin de vrajă şi ritmuri nemaiauzite…!” Autorul redă surprinzător de bine pentru mine, zbuciumul lăuntric al personajului principal pe mai multe planuri: clasă, cancelarie, familie, inspectorat, societate, Slănic (locul unde eu m-am născut). Dincolo de modul ei firesc de a pune cariera pe primul plan, Heralda atrage invidii (lucru de altfel petrecut şi în realitate). Astfel, directorul Castor Eriu, care „stă cu ochii pe mine de când am divorţat, neştiind la care din femeile din cancelarie să se oprească şi care intră la ore neanunţat” şi care în final e obligat să renunţe la planul său malefic. De asemeni despărţirea de Vancu, exact când copila lor avea mai mare nevoie (intrarea la facultate): „Partaj zero - ce să împărţim, câtă vreme ai dus banii pipiţei / te rog, Pune cheile apartamentului pe masă!” sau însingurarea în care se retrage, descrisă magistral: „Colţul de lume ca o crisalidă unde „e ea şi numai ea” cu turnul Eiffel, cu oglinda veneţiană”, în tablourile pictate vara la ţară, prinse pe pereţi pentru a îndura singurătatea şi rănile agresive”. Autorul descrie evadările prin care Heralda, cea din carte cât şi cea din realitate, s-a eliberat: „Londra, Pireu, Budapesta, Viena, Barcelona, Paris”, (locuri prin care în realitate am călătorit) şi bineînţeles „Tudor Gheorghe” (muzică pe care o ador), a cărui muzică „o zideşte pe dinlăuntru când vrea să-şi odihnească gândurile”, dar şi Slănicul de unde îşi trage seva, cu Grota Miresei: „Cărarea spre grotă, era o eliberare, câtă viaţă risipise alături, strigătul prăbuşit în adâncuri, ea însăşi smulsă din munte”. Nuveletta e presărată cu crezuri şi convingeri: „nu ştii ce demon sălăşluieşte în omul cu care credem că ne împărţim viaţa şi trupurile” sau încurajare: „dă-i dracului pe toţi cei care nu au loc de tine (culmea e că vezi şi simţi că tu nu ai loc de ei, şi încăpăţânată, - ai rămas singură cuc... Ştii pentru ce)”, „cine nu ignoră, nu ştie să supravieţuiască” sau prin vorbele tânărului pianist, cu ochii verzi (cu sufletul tânăr) care „îţi străluminează cu muzica lui viaţa. Viaţa cu majuscule”, lucru de altfel foarte adevărat. Nuveletta se încheie cu scrisoarea de la Remus Blau, cel cu care a Heralda a învăţat în liceu, care ştie cât de bună profesoară este, propusă pentru cercetarea ştiinţifică, dar care află încântat dintr-un reportaj scris de un ziarist (presupune că o cunoaşte bine, lucru şi el adevărat) că scrie, fapt ce-i trezeşte simpatia şi interesul de a o căuta şi a-i spune: „fără echivoc, îţi doresc la mulţi ani! Te iubeşte dintotdeauna, Remus Blau”. Frumoasă declaraţie, în care autorul este pe rând, când pianist, când ziarist, când Remus Blau! Am vorbit şi cu alte ocazii despre scrieri ale altora, dar acum mă aflu în situaţia în care eu sunt în mijlocul scrierii. Constat că e greu să citeşti şi să vezi printre cuvinte, dar constat totuşi că se poate. Mărturisesc că e pentru prima dată când încerc acest lucru, situându-mă de fapt, între real şi virtual. Mă recunosc în profesoara (de fizică), născută pe 6 aprilie, pragmatică şi romantică deodată, care dincolo de chemarea spre experimental didactic, scrie şi pictează, în profesoara care i-a obişnuit pe elevi să nu întârzie la ore „după profesor nu se intră la clasă”, în atenţia şi respectul acesteia faţă de elevi şi educaţia lor, care deşi la tablă, e foarte atentă urmărind să ţină clasa în mână, captivându-le elevilor permanent atenţia. Mă regăsesc în lumina din clasă, cea naturală, dar şi cea creată prin empatie, în creta care se rupe (nu ştia autorul că eu scriu cu creta înfăşurată în hârtie, pentru că sunt alergică la praful de cretă şi la copii care nu învaţă sau nu sunt cuminţi). Mă recunosc prin temele colaterale pe care le dau elevilor „căldura unei cărţi” sau „scrisoare către doamna dirigintă”, în diriginta apropiată de elevi care îi încurajează să scrie, „Costin care şi el scrie poeme, având ca muză pe Corina, de care este îndrăgostit”, în profesoara care le citeşte elevilor propriile poezii, care discută cu ei lecţii de viaţă, dar şi în liniştea dinaintea recitării, cât şi în elevii ce îi recunosc versurile: „sonuri cadenţate, versuri albe, tenoral. Cu o dicţie impecabilă, intonând poemul după o partitură când şovăitoare, când imperativă,”... „compoziţii stratificate ale sentimentului de însingurare în jur stârnind invidii, spunându-se „sigur e îndrăgostită”- contrastul dintre femeia impozantă şi alăturarea magică a sentimentelor ce le trăieşte”. Mă recunosc în Heralda îndrăgostită de muzica lui Strauss, Ceaikovschi, Chopin, Mozart, Grieg, Tudor Gheorghe şi bineînţeles de pianul pe care-l ador. Mi-a plăcut că numele „Heralda” vine din spusele fiicei Despina, o trestie care la caracter seamănă cu mama. Fiica la aniversare i-a spus (nu era nevoie să spună, o gândea): „viaţa curge frumos, ai trecut de 50 de ani, eşti o heraldă, mamă”, „te invidiez pentru talentul poetic! Fiindcă şi pictezi aşa de interesant”. Remarc talentul autorului de a reda atmosfera autentică a unei clase cu elevi, deşi autorul nu lucrează în domeniu, descrierea şcolii, a curţii acesteia, a holului, a peisajului de toamnă, a directorului (poate fi şi directoare) ranchiunos, până şi „gustul cafelei amărui cu arome de vis” e redat, „plăcerea coborând în inimă” sau a atmosferei pe care Heralda din carte şi cea reală o adoră: parfumul de magnolie ce îi invadează camera, pânza în ulei gros, pictată, cu corabia cu pânze umflate, liliacul cu vise albe. Personajul Clemansa Nou, „Heralda”, este întâlnit şi în alte două nuvelette. Astfel Clemansa Noru apare în nuveletta „Curentul” în care ni se vorbeşte despre şcoală (Costin, Ana, gemenii Portocală). Personaje precum gemenii Portocală există ca şi în realitate în orice clasă, cu alte nume, precum şi copii ce-şi iau tema de la alţii (Ana). Clemansa Noru e descrisă şi în nuveletta „Smog”: „Heralda, ca un Mademoiselle de Pompadour, apare ca o odaliscă, foarte aproape de pensionare, vădit ostenită, vădit resemnată de divorţul cu generalul Vancu, furat de pipiţa Iozefina de 30 de ani.” În nuvelettă, personajul, autorul, reflectând la femeile din viaţa lui: „Heralda / Nathaly – infirmiera ca o trestie, o altă simpatie a lui / Irma - tipă ce întruchipează elanul trupesc şi devotamentul spiritual dus la credinţă”, în timpul unei curse cu avionul copleşit de frică, deasupra Atlanticului, în timp ce Florence (cu siguranţă Florica, soţia) îi duce grija: „Să dea dumnezeu să te întorci viu şi întreg”. Autorul intuieşte „gelozia agresivă a Heraldei”, dacă aceasta ar şti despre alte iubiri ale lui, chiar jubilează că ea nu ştie, dar ce nu ştie autorul este că Heralda din realitate cunoştea prin intuiţia ei desăvârşită aceste minime ale sentimentalismului bărbătesc, motiv pentru care nu s-a implicat în viaţa amoroasă a acestuia. Vă întrebați probabil de ce abia acum public această recenzie, deși ea a fost scrisă la apariția cărții și a fost împărtășită atunci autorului. Pentru că un dar se oferă celui căruia i-a fost destinat, oricând spre a-i fi o BUCURIE, pentru că a oferit BUCURIE! În această lume plină de agresivitate și minți obscure, cartea radiază lumină, iar SERGHIE BUCUR, profesor, scriitor, ziarist, pianist, ne-o dăruiește cu generozitate! Cele 30 de naraţiuni ne invită într-o lume ce se vrea adusă în prezent, a trăirilor profunde şi rafinate, îmbrăţişată în pasiunea autorului pentru muzică, scris şi sentimente elevate. Se cuvine să felicităm autorul pentru această carte densă şi frumoasă, cu trimiteri către labirintul atât de fascinant al sufletului uman şi aşteptăm cu nerăbdare următoarele apariții editoriale. AURELIA RÎNJEA