Kessy- Ellys Nycollas ***ESTE ZADARNIC SĂ REGREȚI PREA TÂRZIU

Am înțeles pe parcursul vieții cum că oamenii vin, apoi pleacă din viața noastră. Nu întreabă la venire dacă pot veni, nu întreabă la plecare, dacă pot pleca! Vin, se instalează confortabil în sufletul nostru iar după un timp, pleacă așa cum au venit simțind că nu le mai este potrivit locul în care sunt, nu se mai simt fericiți alături de noi. În alte situați deși ar dori să mai rămână, nu știu cum să procedeze, nu știu cum să ne facă să înțelegem pierzându-și drumul către sufletul nostru. În nenumărate situații parcă altcineva alege și decide în locul lor... Alteori ne sunt luați de boli, accidente, moarte, situații în care nu mai avem timp să ne mai opunem plecării. Tăcem și privim triști cum se duc...rămânându-ne în minte întrebări care ne chinuie, întrebări la care nu vom afla un răspuns niciodată, derulând doar filmul întregii povești în care am fost și actori și regizori în același timp. Ne macină gândurile în care ne autocriticăm reproșându-ne:- dacă atunci nu procedam așa, dacă m-aș fi comportat altfel, dacă i-aș fi spus mai des te iubesc, dacă i-aș fi demonstrat mai mult că îl/o prețuiesc... Realitatea de necontestat este că suntem doar niște călători care parcurgem drumul vieții fără să știm de unde am venit și unde ne îndreptăm, trăim pierderi care ne golesc sufletul, ne rănesc, ne întristează, făcându-ne din ce în ce mai grea călătoria. Restul întâmplărilor le considerăm ca pe simple coincidențe care se întâmplă din întâmplare dar cu siguranță nimic nu se întâmplă întâmplător, totul este programat de o putere Divină care ne guvernează, de călăuzește pașii, ne coordonează mișcările dar și gândurile, ne deplasează din timp în timp în alte locuri asemenea unui jucător de sah care mută piesele inspirat sau mai puțin inspirat, acțiune în urma căreia pierde sau câstigă. Ne îndreptăm către moarte din prima clipă de viață, iar viața o simțim trăită doar atunci când începem să iubim. Nimic și nimeni nu rămâne pe loc. Pierdem oameni dragi cu voia sau fără voia noastră, pentru că așa este viața, cu câștiguri dar și cu pierderi, cu succese dar și cu înfrângeri, cu regrete, dezamăgiri. Nici un suflet nu este static, constant. Nu pentru că așa își dorește să fie ci pentru că aceasta este natura lui, schimbătoare, nestatornică. Pierderea unui lucru ne întristează, pierderea unui om însă, ne face să înțelegem adevărata lui valoare. Orice lucru poate fi înlocuit cu un altul mai nou, mai frumos, mai elegant, omul însă este unic și chiar dacă altcineva vine și ocupă locul rămas liber, ocupă locul dar nu înlocuiește omul. Abia atunci când nu mai este lângă noi începem să realizăm faptul că ar fi trebuit să îi spunem și să îi arătăm mult mai mult cât de mult îl iubim, îl prețuim, ne pasă de el și de viața lui, să îi vorbim mai mult, să îl îmbrățișăm arătându-le astfel căt de mult loc ocupă în viața noastră. Toate acestea nu se pot măsura, nu putem să le acordăm procente, nu putem cântări însă, manifestarea mai intensă a acestora sporește atașamentul și increderea. Prin pierderea unui om drag șimțim cum nu mai suntem întregi. Simțim că o bucățică din noi lipseșe așa cum într-un puzzel lipsește o piesă astfel devenind incomplet. Valoarea unui om poare fi măsurată doar cu sentumentele pe caere le nutrim pentru el. Iubirea îl face de neprețuit. Plecarea unui om nu este neglijabilă deoarece nu pleacă complet. El lasă în sufletul dar și în viața noastră iubirea, sentimentele, amintirile, trăirile, expresii și stilul de ne înlocuit și ne de ne uitat. De aceea este foarte important să nu omitem ai spune, atata timp cât se află în preajma noastră, te iubesc, iartă-mă și eu te iert, regret, îmi pare rău pentru că într-o bună zi ne vom trezi că nu ne va mai fi în preajmă deoarece nici chiar iubirea nu va fi alături de noi o veșnicie. *** Au trecut trei ani de când ai decis să pleci. Resemnată m-am privit în oglindă și mi-am spus în șoaptă că este dreptul tău. Cu lacrimi în ochi, cu fața îmbujorată încerc să fac un bilanț al timpului trecut dar și a ceea ce sunt eu acum și îmi pun o mulțime de întrebări legate de ce mi s-a întâmplat rău sau bun, de felul în care sunt acum, câte visuri au murit nefinalizate dar și câte s-au materializat. Timpul nu rămâne pe loc. Nu hibernează așteptându-ne pe noi să ne trezim... și cu fiecare clipă înregistrată de bătăile ceasului am devenit mai puternică, mai matură și mult mai aproape de realitatea a ceea ce sunt. Nimeni nu a putut să îmi înțeleagă trăirile dar am căutat să îmi respect promisiunile făcute acelora care mi-au rămas alături... și am dat totul pentru cine a decis să plece pe un alt drum, cu speranța că va pricepe faptul că drumul ales nu duce nicăieri și că va fi doar pierdere de timp... dar nu am fost înțeleasă iar regretele și părerile de rău nu au avut nici un efect, zâmbetele au devenit mai discrete iar lacrimile s-au întâlnit în barbă, îmbărbătate de încrederea în mine și în propriile vise. Sunt la momentul la care încerc să îmi fac un inventar al trăirilor și sentimentelor risipite. Recunoștința, iubirea, bucuria au fost umbrite de trădare, deziluzii, regrete, naîmpliniri dar am puterea să le poert pe toate pe umerii deoarece sunt doar un om care, atâta timp cât Dumnezeu îmi va lăsa viața, eu am datoria să învăț și să merg mai departe deoarece, niciodată nu o să le știu pe toate iar procesul de cunoaștere are un drum lung care vine de la naștere și se termină la moarte. Acum, privind din când în când în urma mea, realizez unde am greșit, unde am eșuat dar am tras concluzii, am învățat. Cel mai dureros mi se pare faptul că, nu am știut în cine să am încredere și în cine nu, că am acționat întotdeauna din impuls, că am ascultat uneori fără să înțeleg, astfel pierzând oportunități. Temperamentul meu, încrederea în forțele propii m-au condus uneori pe drumuri incerte pe care nu am luat cele mai bune decizii. Acum înțeleg că ar fi trebuit să fac mai multe căutări, să rămân aproape de cei dragi cărora să le arăt cât de mult înseamnă pentru mine însă, am învățat să fiu mai înțelegătoare, mai răbdătoare și să nu acționez în momentele de frustare, de furie... am învățat să las orgoliile, să iubesc mai profund, șă fiu mai înțelegătoare cu cei din jur. Dar: ,,timpul are întodeauna o cale frumoasă de a ne arata ce și cine contează cu adevărat!” Nu ar fi corect să nu recunos că am avut parte și de momente frumoase, visuri împlinite, bucurii, emoții care au năvălit în sufletul meu pe care adeseori îl simțeam gol, pustiit și împovărat de așteptări, de regrete, de doruri grele... dar ce este important acum, chiar dacă am plâns, am greșit, am iubit pe cine nu m-a meritat, am învățat să trăiesc în prezent, să apreciez momentul actual, să respect omul care îmi stă alături protejându-mă și iubindu-mă așa cum sunt. Am parcurs o perioadă cu rele și cu bune, am avut și momente frumoase dar și mai puțin frumoase, au fost și vise care s-au năruit, oameni care s-au îndepărtat dar viața a avut grijă să mă și răsplătească cu un suflet bun care mă iubește necondiționat. Așa este în viață. Nu poate fi mereu doar soare și nici mereu nori. Am învățat să apreciez ceea ce Dumnezeu mi-a oferit nu ceea ce eu mi-am droit. El întoteauna știe ce îmi lipsește și mi-ar fi de trebuință și nu îmi oferă ceea ce eu îmi doresc dar nu mi-ar folosi la nimic. Tot ce a fost, a fost și las în urmă închizând poarta trecutului, apreciind ceea ce este în prezent. Contează clipa prezentă. Ce a fost a rămas doar în amintirea mea, ce va veni vom vedea... Îmi doresc cu toată puterea mea să pot să fiu mai înțelegătoare și mai iubitoare cu mine și cu cei din jur care să mă înțeleagă și să îmi dea prilejul de a mă manifesta exact așa cum sunt eu, de a mă ajuta să mă descopăr în fiecare clipă trăită alături de ei, să îmi fie muzele care să mă inspire în scrierile mele, spiritul să poată călători liber împăcat și în armonie cu tot ceea ce mă înconjoară. Nu voi uita ca la sfârșitul fiecarei zile din viața mea, a unui drum, a unui proiect să mulțumesc și să fiu recunoscătoare Atoate-Creatorului pentru cele realizate, trăite, primite. Astfel voi proceda și în continuare, mulțumind tuturor acelora care mi-au rămas alături, care au avut capacitatea să mă aprecieze, care m-au criticat, m-au încurajat dar m-au și certat. Datorită lor am putut urca treaptă cu treaptă până în prezent. Unii mi-au ținut oglinda pentru a putea observa corect cine sunt, alții mi-au predat lecții de viață împortante, alții mi-au arătat ce pot fi și ce pot face, dar fiecare în parte s-a arătat raportat la nivelul lui spiritual, emoțional, empatic, intelectual însă fiecare a pus câte o cărămidă la construirea mea ca om. Mulțumesc Divinității că mi-a îngăduit să exist. Totul este exact așa cum ea a decis să fie! Recunoștință și prețuire! 29.05.2022 29.05.2016