Andreea MAFTEI
DIN ȚAREUCA, SPRE MOARA LITERARĂ, UN FIU DE
LUCEAFĂR
-
prefață la Visul timpului trecut (file autobiografice), HAIBUN, Chișinău,
2022 de Ion Cuzuioc
Om al scrisului –
pe drumul întortocheat
gânduri zburând
(Ion
Cuzuioc)
Haibun (scriere haikai) - este un termen japonez menționat pentru
prima dată de poetul M. Basho, în 1690, definind o nouă formă literară ce
îmbina prosimetric proza de tip jurnal, autobiografie, eseu, jurnal de
călătorie, povestire, poem în proză, cu haikuul. După 1900, este cunoscut scurt
ca proză poetică confesivă, îmbinarea a două poeme: poemul în proză și poezia
(haiku). Un exemplu clasic de haibun este Calea îngustă către țările din
Nord (sau către interior) a lui M. Basho. Scopul lui era de a
descrie acele locuri ca experiențe de călătorie în care nota, ca pagini de
jurnal, ceea ce contemplase, deci trăiri subiective și transcrise obiectiv,
imagistic (haikai), la persoana I. Principalul scop al descrierilor era de a
trezi sentimente puternice, de aceea echilibrul legăturilor formale (proză și
poezie) era unul esențial. Proza haijinului este una ritmică, alternând hokku
ca meditație față de vestigiile și spațiile trecutului. Haibunul a continuat să
fie scris si de poeți japonezi precum Y. Buson, K. Issa, M. Shiki, în forma
descrierilor unui loc, a unui obiect, a unei persoane sau rememorări ale
trecutului istoric ori scurte povestiri din viața scriitorului. Genul a
traversat și spre occident, fiind întâi tradus din japoneză, apoi preluat ca
structură literară. El a ajuns, evident, și pe meleaguri românești,
remarcându-se prin caracteristicile și sensibilitățile poetice autohtone (admit
și punctuația românească care dă un sens mai potrivit), mai ales că românul a
fost și este un povestitor de excepție, cu suflet de poet.
Un jurnal al vieții, implicând autenticul, elegia sentimentală,
sinceritatea și curajul de a se destăinui, în forma specială a haibunului, ne
oferă, prin acest volum de evocări autobiografice liricizate, și scriitorul Ion
Cuzuioc. Povestea biblică de la început amintește de M. Sadoveanu și al lui Baltagul,
creându-se efectul de relatare care trebuie descoperită, încărcată fiind de
simboluri și credințe vechi, iar descoperirea în sine va deprinde cititorul cu
o practică sistematică a unei lecturi lipsite de facilitate și cu o sumă de
experiențe noi dobândite. Cadrul specific acestei povestiri ca vis, cum
anunță autorul încă din titlu, transmite și faptul că nefiind o simplă
născocire, orice basm moldovenesc, sensurile evocărilor sunt mai profunde și au
rădăcină în însăși identitatea culturală a poporului/satului/a regiunii
descrise. Concretul, așa cum este specific prozopoemului japonez, este redat
prin toponimele moldovenești; ele ne trimit la un contur precis pe harta
povestirilor autobiografice.
Un sentimentalist elegiac, poet din naștere, Ion Cuzuioc
surprinde, în fraze ample, pline de umor, evocări nostalgice văzute cu
seninătatea vârstei, căci vezi, spune el, moldovenilor le stă bine să râdă de
necaz și oricum acesta (necazul) nu va surpa pământul, deși-i la tot pasul și
parcă numai pe ei, moldovenii, i-a năpăstuit mereu, pe „imașul” vieții.
Oralitatea, impresia de zicere a textului, pare împrumutată de la genialul I.
Creangă, povestitorul tuturor românilor (apoi eu îți eram omul), cu deosebire că, la Ion Cuzuioc, varianta
stilistică este mai centrată pe mesaj și mai lirică, apropiată de ilustrul
Grigore Vieru, poetul din Chișinău, și ca registru lingvistic. Evocarea îmbină
armonios descrierea și dialogul cu narațiunea (Omul pe pământ - / între
noapte și zi / întreaga viață ...
cum începuse a-mi tăia buricul, am și prins a râde // Maternitate
- / drumurile omului / împânzit cu flori ... – O să fie umorist, se
șușoteau niște babe, văzându-mă că mă prăpădesc de râs. / - Ba doftor...). Mama Valentina, cu studii pedagogice, omul de
la care a învățat să iubească și să prețuiască nespus cartea, și tatăl Pavel,
doctor, de la care a desprins dragul meseriei, ocrotitorii de la Dumnezeu, sunt
portretizați amplu, cu linii îngroșate de mândria unui fiu recunoscător, prin
care naratorul își arăta obârșia de oameni intelectuali, muncitori și
credincioși. „Necazurile” lor nu au rămas decât „o amintire luminoasă și
frumoasă” care l-a obligat pe „fiu” să muncească la fel ca părinții săi, cu
sârguință și bucurie. Țareuca, un sat al comunismului, este văzut ca un
tărâm al poveștilor cu happy-end, deși mama a fost nevoită să își piardă slujba
pentru „colhoz”, apoi pentru „sovhoz”, ori să crească viermi de mătase, cum
cerea Statul, iar tatăl să ducă greul de a-și întreține familia, de a munci și
de a studia, în același timp. Cu toate astea, familia era fericită, iar timpul
îi petrecea frumos, nici „foarte greu”, nici „foarte ușor”, ci „minunat”
întru-totul: Satul neuitat - / Făt-Frumos din poveste / la gura sobei.
„A scrie poezie în Basarabia înseamnă a renunța la plâns” spune
Leo Butnaru, și cum să fie altfel la Ion Cuzuioc, recunoscut epigramist și
umorist, dacă nu vesel, chiar și când e trist, iar ca scriitor - tot mai nostalgic, mai
sentimental. Prin poezie cuprinde esența libertății și a fericirii depline, și
astfel, posibilitatea de a se destăinui generațiilor viitoare. Logosul
universal, arhaic, se ramifică în povestirile cuzuiociene ca logos primar,
căpătat la naștere, dar și adoptat de la Moldova-mamă. Ion Cuzuioc este un
incontestabil deținător al limbii române și are talentul de a o mânui artistic,
arătându-se demn de ea. Cum altfel să fie un scriitor? Ca prozator liric,
acesta explorează viața cu o lupă ce augmentează până la cele mai mici detalii,
dar proporțiile între realism și senzațional sunt foarte fin trasate, uneori
insesizabile. Extrem de sincer cu sine, lucid, autentic și special, știe că
orice poveste are un tâlc, în forma sa de adevăr, dar și literatură cât
cuprinde. Într-o lume în care oamenii au simțit pumnul de fier al istoriei, scrisul
le este încă un leac, iar când acesta cuprinde file de viață, iar pateticul
este cu-atât mai prezent. Un glas de cântec se resimte în poezia sa, armonizat
sub tonul evocator al melancolicului prozator. Melosul este estompat, uneori,
de solemnitatea evocărilor, dar, la un loc, produc emoția mult așteptată, o
emoție esențială în poezia haiku. Imaginile trimit, cum remarca haijinul C.T.
Atanasiu, la o lume știută doar de cei de la țară, iar spontaneitatea
redării acestora fac deliciul cititorului. Scriitorul știe cum să îl capteze pe
cititor de la început, prin umorul blând și autoironie, iar când e ironic, nu
face rabat de la morala severă. Ion Cuzuioc se pare că a vrut să schimbe lumea
de cum a intrat în sânul ei, cu strădania sisifică a artistului, doar
urcând și coborând cu aceeași bunătate, răbdare și, cel mai important, cu
zâmbetul pe chip și așezat în paginile sale ( Primii fulgi de nea - /
porumbeii din zbor / iau micul dejun).
Între cele două tipare,
interstițiul textual produce pauza necesară creării de noi idei, aluziv.
De aceea, autorul face ca naratorul să conlucreze cu eul liric în imagistica
unui haibun, nu doar pentru a reține atenția cititorului, ci motivându-l, în
același timp, să își creeze liber propria imagine pe fondul ideii, după propriul
său suflet, compunând propria elegie sentimentală, (biografică) (Seceriș
în toi - / de la un spic la altul / sărind cosașii).
Condensarea
imaginilor unui fragment de jurnal într-un haiku, ca reluare și esențializare,
nu e o muncă ușoară. Dar la Ion Cuzuioc transferul se produce aparent firesc,
căci proza însăși e liric-confesivă și un produs al etapizării cronologice în
care emoția crește dimpreună cu personajul-narator, de la paragraf, la
paragraf: emoția primei zile de școală, emoția primei lecturi, a cititului
acasă ori în biblioteci, emoția fiecărui spațiu natal rememorat, emoția unei
tabere de vară la mare, emoția socializării cu alți copii de la care a învățat
câte ceva, emoția iernilor de odinioară (Strugurii în pod - / coborând pe
scară / roadele toamnei), emoția descoperirii unei lingvistici noi,
vorbite pe ascuns, cât și a „bibliotecii din pod” care „proteja” comorile
ascunse - limba cea nouă și religia - de invadatorii ruși, zilele de
școală departe de casă, verele pline de activități instructive din Rezina,
emoția unei profesii dorite, studiul (Drumul șerpuit - / cu soarele în
palmă / întâlnind zorii), peripețiile unei studenții la Chișinău
(”evenimente frumoase și dureroase... pe care cu greu le-ar rezista un om de
rând, fără a suporta consecințe grave. Dar am rezistat căci am iubit și iubesc
acest popor.”). Nume sonore încă răsună în amintirile unui fost student la Institutul
de medicină, colegi și pedagogi, unii regretați astăzi, alții, încă
prieteni, de aceea sunt numite și aici, în jurnalul autobiografic haibun, deși
au mai fost amintite și în alte scrieri ca Birocrații sau Lume...
lume... Amintiri de taină, de vis, dar încă vii și usturătoare, sunt
mărturisirile acestea ale unui „timp trecut” în care fericirea este lucrul cel
mai de preț, iar omul de astăzi, plin de umor – epigramist, cel care pare că nu
a suferit nicicând, știe mai bine ca oricine cum e cu suferința: „un om fără
patrie, fără limbă și istorie, fără prieteni e un om de nimic. Omul cât
trăiește trebuie să fie în lume și cu lumea. (...) // Pâine de casă - / ridurile din palme
/ poemul vieții”.
Se poate să observ, aici, prin tipul
evocării lirice un Demostene Botez care, prin memoriile sale,
descrie în proză „universul mic” al copilului atașat de mamă și care iubea
animalele ca pe niște jucării vii, care iubea munca, satul natal și
cartea, devenind apoi un om de cultură prolific și un scriitor recunoscut și,
mai ales, poet (chiar dacă meseria a fost cu totul alta), înconjurat de vecini,
de prieteni - de unii mai puțini prieteni (lucru „firesc” epocii comuniste), de
„gazde”, și remarcat la „debutul literar”: „Dacă nu poți străbate peretele de
beton al redacțiilor, e ca și cum ai sări din avion fără parașută. Dar a sări
din avion fără parașută, e ca și cum ți-ai lua rămas bun de la viață. Unii văd
această parașută într-un prieten bun, alții – într-o soție devotată. Eu însă o
văd în toți cei care ne înconjoară, căci fiecare, în afară de rău, îți mai
poate face și un bine. Închipuiți-vă dumneavoastră o viață de om fără primejdii
și plină de facere de bine. Fiecare din noi ar dori să aibă o astfel de
biografie. Nu-i așa? // o viață de om - / răsăritul soarelui / într-un
labirint”. Se resimte aceeași tematică a dezrădăcinării de satul natal
mult iubit: „Unde-i satul meu de ieri?”, realismul evenimentelor „literare” –
marcate ca botez în literatură – amintind de oameni de litere
„binevoitori” a zămisli un tânăr literat exigent și capabil să străbată drumul
bolovănos spre edituri și publicații de renume: „Așa erau timpurile
sovietice, așa era ideologia ei și volens nolens erai nevoit să te umilești și
să te conformezi restricțiilor impuse (...) apoi cu condeiul în mână îți arăta
ce e bine și ce e rău în opera ta, și dacă corespundea cerințelor zilei, adică
se încadrează în ideologia noastră sovietică de pe timpuri. N-avea rost să
polemizezi cu gardianul literar și-ți luai frumușel manuscrisul, îl mai
revedeai un pic, mai redactai pe ici-pe colo câte un rând în plus ca din nou să
te rogi să te primească același consultant literar. // Consultație - /
așteptând sentința cu / ruga de acasă”.
Extraordinare aceste evocări despre un timp de aur, de
interes pentru istoria literaturii noastre, care mă interesează în mod deosebit
ca filolog și cercetător literar. Ambii scriitori au dat piept cu o epocă ce
avea frâiele strânse și, dotați cu o memorie bună, au putut portretiza – de pe
meleaguri diferite, dar atât de apropiate totuși – sub condeiul evocatorului
liric, oameni, idei, evenimente precise, au fost capabili să învingă timpul
prin scris și, azi, să cultive în mintea noastră (blurată de informații vechi,
false sau distorsionate intenționat) un „timp” concret, veridic. Ce îl
diferențiază pe scriitorul Ion Cuzuioc este o acută sensibilitate pentru unele
date literare de „restriște” pentru spațiul descris și delicatețea de a
nu deranja absolut și cu nicio intenție pe nimeni, ci doar având dorința de a
spune „adevărul” (sic!) ca memorie și
- iată! o memorie încă vie, plină de amănunte se remarcă liric (Homo
sapiens - / străbătând universul / fără oprire). Poate și de aici
alegerea de a scrie un jurnal în manieră niponă. O prea mare delicatețe a
sufletului nu putea alege altfel să spună un adevăr. Deosebita grijă artistică
a haijinului dă valoare operei, și, mai ales, dă concretețe așa cum se potrivește
acestui tip de literatură. Puse în capitole cu titlu, ne gândim la o
ierarhizare clară a faptelor evocate, scoase din sertărașele minții cu eticheta
timp trecut, dar regăsite la senectute sub o altă aură, lipsite de
nervul tinereții, dar „curate”, lipsite de prejudecată sau alte „îndatoriri”
ale unui prezent sau chiar de grija că ar deranja pe cineva. Aceasta e
utilitatea memoriilor (Satul părăsit - / prin casele oamenilor /
pânze de paing).
Haikuurile sunt deosebite, cuprind în
ele însele o viață, un concret, și cele mai multe par desprinse dintr-un
univers al feeriei, etalând un mister aparte, adăpat de la inimă, cu
sensibilitate și gravat de un subiectivism patetic, dar și plin de umor.
Obiectivitatea imagistică cerută de haibun se conturează odată cu harta
istoriografică – timp și personalități recunoscute – elemente concrete
biografice de autor și consecvența de a stărui în sinceritate și autenticism.
Țareuca a căpătat deja noi valențe „istorice”, a devenit, astfel, un personaj
simbolic ca Humuleștii lui Creangă sau ca Hulubul lui Demostene
Botez (memorialistul, dacă tot l-am amintit) ori Pererita lui Grigore
Vieru dinspre care se simte pasiunea puternică pentru frumusețea limbii
române și admirația pentru poporul său și pentru țarina străbună și
pentru satul natal pe care poetul, prozatorul, eseistul și memorialistul Ion
Cuzuioc le-a împărtășit cu acesta, cu încântare. (Eternitate – / pe
un ou încondeiat / chipul mamei.)
Iași, ianuarie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu