AURELIA RÎNJEA - NOTĂ DE LECTURĂ la volummul ,,URMELE TRECUTULUI ” Autor AURICĂ BURTESCU

 

ÎNTÂLNIRE LITERARĂ

 

Vi-l prezint astăzi pe domnul AURICĂ BURTESCU! O prezență nouă pentru mine și încântătoare în ale scrisului. Într-un registru epic de excepție, în care în toamna sufletului amintirile se aștern ca un covor în sufletele cititorilor, autorul ne invită la o călătorie în timp, în care mulți dintre noi ne regăsim. E o dovadă că darul cele mai de preț de le Dumnezeu, viața, poate fi trăită cu demnitate și bucurie, cu misiunea personală a fiecăruia, a dumnealui fiind aceea de a făuri oameni.

           Scrierile sale, precum un foileton, ni se perindă prin fața ochilor. Ca un film ni se derulează începuturile profesorului la catedră: „Eu mă credeam un MESIA, UN LUMINATOR! Nu concepeam să fiu profesor în altă parte decât în satul meu…”

Din povestiri, cunoaștem descrierea satului și eroii acestuia, prezentarea înaintașilor, învățământul acelor ani, inspecțiile speciale, practica pedagogică, primul costum, examenele, părinții, dar și creșterea caprelor, boșca din pădure, etc.

Ne sunt prezentate realizările cetății: catargul, parcul de joacă, sondele, electrificarea, odiseea colectivizării, construcția școlii, profesorii de altădată, lipsa de cultură religioasă care se datora regimului care interzicea religia și mersul la biserică.

Sufletul lui e „o cutie de rezonanță” pentru sufletele sătenilor, un rezonator cosmic latent, care interferă cu tot ce este românesc pe acele locuri și în acele timpuri.

Amintiri trezite și în mine, în anii de studenție, concertele de la Ateneu și Sala Radioteleviziunii, unde studenții intrau fără bilete după începerea spectacolului, Cișmigiul, Magazinul Unirea, practica pedagogică, orele de clasă, examenele… sau săpatul fântânii, fără a găsi apă… (și eu am plâns că nu am găsit apă… atunci am zis că omul nu poate să aibă tot ce își dorește… am mai încercat o dată, propunându-mi să nu mai plâng dacă nu găsesc… și culmea, am dat de apă!)

Acesta este și unul din rosturile scrisului, cititorul să se regăsească în poveste.

Ca un laitmotiv, unele povestiri încep cu: „N-ai mai scris de multă  vreme!" - mă certa cu blândețe doamna cu ochi albaștri și părul castaniu, „Ești un leneș incurabil!!!"

Ne atrag în mod plăcut construcții estetice deosebite:  „purta în coarnele lui cerul ca în niște cuiere întoarse”… „Copiii semănau cu niște pui de rândunică cu ciocuri vesele ce ciripeau voios”… „sita deasă a anilor”… sau comparații: „aerul era lăptos și umed”…  „anii trec ca apa” . Simplu și frumos!

Remarcăm acuratețea scrisului, figurile de stil, povestirea fluentă, captivantă, limpede ca un izvor prin albia timpului, care te poartă pe filele lui, într-o reverie în care și tu îți găsești propriul loc.

M-am întrebat și cu alte ocazii, dacă ceea ce dumnealui, eu sau alții, prezentăm despre trecutul nostru, mai interesează pe cineva în zilele noastre. Răspunsul este: „Prea puțin…”, dar noi ne facem datoria, îi încântăm pe cei care rezonează și rememorează împreună cu noi amintirile… și atâta timp cât a scrie este o bucurie fie și doar pentru un om, fie chiar doar pentru autor, acesta își duce misiunea dată de Dumnezeu mai departe. Așa că, Domnule AURICĂ BURTESCU, vă dorim sănătate, scrieri multe și binecuvântate!

                

  Poetă și profesor de fizică, AURELIA RÎNJEA