De mică am ținut jurnale. E adevărat că la început eram mai atrasă de ideea de a avea un carnețel elegant, decorat cu desene cât mai elaborate și cel mai important, scris caligrafic. Dacă titlul nu era scris frumos, rupeam pagina. Mai târziu, jurnalul a ajuns o necesitate pe care niciun aspect artistic nu o mai întrecea. Dar, până acolo, am trecut printr-un proces care a implicat zeci de caiete neterminate din cauza conceptului de bază a jurnalului, și anume, documentarea zilei pe care am avut-o. Îmi pierdeam interesul, pentru că zilele din școala primară erau fie prea plictisitoare ca să fie consemnate, fie prea interesante ca să mai am timp să le scriu în jurnal. Când răsfoiesc paginile scrise atunci nu pot decât să mă amuz cu nostalgie de patosul pe care îl puneam în fiecare intrare, de lejeritatea cu care aruncam câte un ,,pe curând” la sfârșitul paginii și de supărarea pe care o aveam în cele mai minore conflicte.
***
Gimnaziul a fost o perioadă în care nu am ținut niciun fel de jurnal, așa că nu am foarte multe amintiri scrise despre cum eram atunci. Probabil că de vină erau lipsa de timp și temele în exces, prea multe ca să mă mai pot plânge unui carnet. Însă în clasa a opta am început iar să scriu, de data asta axându-mă mai mult pe ce simțeam, ce găseam interesant prin cărți și ce consideram că vreau să păstrez pentru mai târziu. Uitându-mă înapoi, nu îmi dau seama ce a stârnit această schimbare, dar este cu siguranță una benefică. De aceea vreau să insist asupra beneficiilor pe care le aduce jurnalul – și nu în modul în care ne-am obișnuit.
***
Jurnalul, pentru mine, nu mai este Duhovnicul cu Bărbie în care mă plângeam de cât de plictisitoare a fost ziua mea. Acum, este mai degrabă un loc în care pot să îmi adun ideile, gândurile și să mă eliberez de stres scriind orice îmi trece prin cap. Cu excepția lucrurilor pe care le-am făcut în ziua respectivă. Ideea e să îmi creez un loc în care să mă pot exprima liber fără constrângeri. Nu mai contează nici dacă scriu urât, nici dacă mâzgălesc pagini, nici dacă desenele pe care le fac nu sunt perfecte. Ce contează e faptul că mă eliberez de greutatea unor gânduri care, odată ce ating hârtia, îmi lasă mintea limpede.
Indiferent că îți notezi ce ai făcut în cursul zilei, că îți notezi lista de cumpărături, că scrii poezii despre tine sau doar to-do lists, un carnet (fie că îl numești jurnal sau nu) te poate ajuta să te organizezi și să te descoperi. Poate că la început o să fie greu sau incomod să îți transpui vulnerabilitatea în cuvinte, dar odată ce o faci este un sentiment eliberator. Ca atunci când faci curat în toată camera și descoperi ceva ce pierduse-i.
Voi continua prin a spune că nu mă voi cataloga ca fiind poetă sau ceva similar pentru că mi se pare că e un termen care vine cu o oarecare greutate, dar care te și îngrădește subtil, într-un ,,țarc literar”. Sună destul de forțat, parcă vine la pachet cu o presiune de a scrie mereu – aspect pe care nu îl consider sub nici o formă definitoriu pentru mine sau pentru oamenii din jurul meu care au legătură cu poezia și cu scrisul.
Acum că am terminat cu acest ,,small disclaimer’’, putem să mergem puțin câte puțin spre trecutul meu ca să încercăm să ajungem la sursa problemei pe care o am azi pe cap – scrisul de poezii. Cred că, pentru aproape toate persoanele, liceul este un catalizator de emoții puternice, care se soldează cu episoade lacrimogene – fie literare, fie legate de orice alt domeniu artistic. Pentru mine, cel puțin, cam așa a început – elanul de a fi cineva interesant, de a avea o trăsătură de personalitate deosebită, m-a dus către scris. Așadar, m-am aruncat cu capul în poezie, ca orice licean, însă fără prea mult citit în spate. Nu pot să spun că ar fi ceva rușinos sau, dimpotrivă, ceva cu care te poți lăuda prea tare; e doar background-ul meu literar, față de care sunt indiferentă.
Dintr-o poezie în altă poezie, am început să mă dezvolt într-o direcție față de care eram semi-mulțumită și am ajuns să public texte pe diverse grupuri de pe Facebook. Ca să se înțeleagă de ce am dus articolul în direcția în care suntem în acest moment – poezia contemporană pornește din multe zone. Sunt persoane care se dezvoltă în diferite cenacluri, sub niște nume cu greutate; sub embleme de academicieni, filosofi, doctori în literatură. Mai sunt oamenii care se dezvoltă relativ independent de „monitorizarea” altora. De când cu era internetului, locul călduț în care m-am învârtit atâția ani, mi-a oferit ocazia de a creea un grup al meu în care să pot publica liberă tot ceea ce muza mă ajută să compun. Apoi mi-am construit un blog pe care l-am înregistrat la Biblioteca Națională ca și revistă online. Îmi doream să nu mai ies în public, să nu mai poposesc în grupuri cu poeți ,,consacrați” care privesc de sus începătorii indiferent de cât de bune sau mai puțin bune sunt creațiile lor și care au uitat că și ei au fost începători. Dumnezeu însă m-a prins de ,,aripi” m-a scuturat strașnic, m-a ridicat în văzduh și mi-a dat apoi drumul forțându-mă să învăț să zbor. Așa am ajuns să fondez o revista de literatură, cultură și artă care a crescut pas cu pas ajungând în cel de al șaptelea an. Ei bine, eu din direcția asta cred că am răsărit – și acum, nu regret nimic. Nu am așteptat să mă ,,scoată nimeni la lumină”, nu mi-am încurcat viața la întâmplare doar ca acel ,,cineva” să mă propulseze. Urăsc și detest peroanele care se cațără pe umerii cuiva pentru a fi observate. Nu aspir la diplome false, la diplome fără nici o valoare. Acele diplome cu titlul de ,,DOCTOR HONORIS CAUSA”, primite fără ca măcar o dată să fi postat pe unul din grupurile emitentului de diplome pe bandă rulantă.
Cât de multă deschidere aș avea către contemporan, ajung să mă simt blocată între ,,blocuri dărăpănate” și Mihai Eminescu, pe care profa ta de română îl iubea atââââââât de mult încât să ai senzația că nu mai există, domnule și alte valori de referință. Nu am crescut într-o familie în care se citea mult, ci în una în care părinții cumpărau în mod avid cărți pe care mă obligau să le citesc, indiferent dacă erau bune de ceva sau nu. Mie îmi vine și astăzi să citesc tot ce prind, făcându-mi un obicei activ din citit. Eu am scris dar am pus foarte puține pe Facebook, iar tot ce scriu vine, într-un mod surprinzător, destul de ușor la un moment dat. Fără inspirație izvorâtă din ceea ce citeam și poate, când aveam timp liber la dispoziție, ieșeam și examinam cartierul în care stau până când ajungeam expertă în observații minuscule. De la felul în care urmele umezelii se extindeau sub geamurile unor apartamente, până la manelele auzite de la geamuri când mergeam spre bloc 46 – încercam să stochez totul și să-l păstrez pentru mai târziu. Era o formă frumoasă de a scăpa de propriile probleme, pe care mai târziu le combinam în poezii, cu elementele observate în orașul meu. Și cam din acest comportament vine inspirația mea.
Ei bine, asta poate ajunge ,,very old, very quick.” Când am ajuns în diverse grupuri, m-am lovit și mai tare de sentimentul de inferioritate. Ajungi să te învârți în cercuri și să auzi deseori fraza ,,am trei facultăți, sunt filolog, sunt doctorant, masterant...etc”. Rușinea rușinilor. Râzi, pleci puțin capul și te gândești că ești ultimul imbecil, fără vreo portiță de scăpare. Ajungi să crezi că potențialul tău literar este egal cu zero, că oamenii râd puțin cam tare când tu citești și că trenul tău a plecat deja de mult din gară și că nu mai trece pe la tine.
Sentimentul de inferioritate este unul foarte familiar în rândul scriitorilor contemporani. Cu accesul masiv la informații, filme, cărți, tot ce vrei și ce nu vrei, ai posibilitatea să te dezvolți și să prezinți un potențial imens, ca autodidact.
De altfel, domeniul literar este unul mic și uneori, neîncăpător pentru toți. Ai grija ca obiceiul prostesc de a râde de alții, lucru pe care îl vezi în primă fază și ajungi să îl urăști cu o pasiune arzătoare, să nu ajungă să se lipească și de tine – e extraordinar de contagios. Să fii toxic și să arunci termeni derogatorii devin sinonime cu tine, odată ce scrii de mai mult timp, pentru că începi să dezvolți păreri prea puternice și inflexibile despre scriiturile altora. Și, uite așa, copilul din tine care scria ce vedea și era fericit și mândru devine un adult sătul, ironic, care își ridică sprâncenele la unele poezii pe care le aude acum în jur.
Chiar mi se face dor uneori de vremurile în care totul era simplu – înainte de momentele de presiune, înainte de sentimentele frecvente de inferioritate poetică. Aș prefera să mai dau timpul înapoi și să mă trezesc acasă, în patul meu cu multe perne suprapuse unele peste altele. Aș prefera să ies în spatele blocului, să stau pe o bancă și să scriu un poem. Aș prefera ca nimeni să nu ajungă să se considere un eșec literar, să nu simtă presiunea invizibilă de a scrie într-un fel anume.
Și uite așa, mă plimb fără noimă, la o distanță oarecare față de creațiile mele literare care ajung să mă obosească progresiv. Și după fiecare ,,open mic” sau eveniment literar, mă adun acasă să îmi reîncarc bateria consumată inutil... transmițându-mi subtil mesaje de încurajare: - nu te da bătută fato! Scrie în continuare. Pentru fiecare scriitor se găsesc și cititori. Nimeni nu a creeat doar capodopere literare. ,,Nimeni nu a fost niciodată profet în țara lui.”
KEN
12.04.2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu