sâmbătă, 30 noiembrie 2019

Kessy Ellys Nycollas - ROMÂNIA - La mulți ani Românie!





LA MULȚI ANI, ROMÂNIE!

Prin unire cresc  lucrurile mici,
prin dezbinare se prăbuşesc cele mai mari.
                                                          citat din Sallustius

Românie!
Ţara mea mică.... dar ţară bogată!
Ai ajuns, peste ani, să te vândă, proprii-ţi fii,
Rând pe rând, la străini, bucată cu bucată!
Buzunarele goale, mereu cer arginţi...
        Iar noi cei de rând, stăm calmi şi cuminţi
          Privim zi de zi, la tot ce se întâmplă
           Şi plângem amarnic, cu mâna la tâmplă!

Ţi-au vândut fabrici, pământ şi uzine,
Ţi-au vândut tot... nimic nu îţi mai aparţine...
Mai au ca să  vândă, sângele nostru din vine
Şi inimile ne-au vândut... fiindcă... băteau pentru tine!
Buzunarele goale, mereu cer arginţi...
        Iar noi cei de rând, stăm calmi şi cuminţi
         Privim zi de zi, la tot ce se întâmplă
          Şi plângem amarnic, cu mâna la tâmplă...!

Azi bate doar vântul, prin oraşe şi sate
Iar casele noastre-n paragină-s toate...
Fiii te lasă... se duc( slugi), la străini....
 pentru un pumn de arginţi... şi pentru masini...!
Buzunarele goale, mereu cer arginţi...
        Iar noi cei de rând, stăm calmi şi cuminţi
          Privim zi de zi, la tot ce se întâmplă
           Şi plângem amarnic, cu mâna la tâmplă...!

Dezamăgirea stă-n toate, iluzii deşarte...
Că viaţa-i frumoasă şi mai bună în străinătate...
Ca la tine acasă nu va fi orice ar fi...
Oriunde, în lumea aceasta, române, te vei pripăşi...
Buzunarele goale, mereu cer arginţi...
        Iar noi cei de rând, stăm calmi şi cuminţi
         Privim zi de zi, la tot ce se întâmplă
          Şi plângem amarnic, cu mâna la tâmplă...!

Întoarce-te acasă şi hai să făcem
De data aceasta Unirea-ntre noi...
Copiii de suflet ai acestui popor
Şi reîntregit să îl vrem…….
Buzunarele goale, mereu cer arginţi..
     Iar noi cei de rând, stăm calmi şi cuminţi
       Privim zi de zi la tot ce se întâmplă
        Şi plângem amarnic, cu mâna la tâmplă...!

                                      Kessy Ellys Nycollas  30.11.2017

miercuri, 20 noiembrie 2019

TRIPLĂ LANSARE DE CARTE, Kessy Ellys Nycollas și lansare de debut, CARMEN PINTE


Vă invităm la tripla lansare de carte a poetei Kessy Ellys Nycollas și lansare de debut, Carmen Pinte.

                                      14.01.2020 - 18:00-21:00

                          Prezintă:
                                         DUMITEU CIOBANU în calitate de editor și tipograf

                                         KESSY ELLYS NYCOLLAS - povestea cărților

Sonorizarea: DJ TICĂ

Filmarea: NELU COȚA

Moment artistic: Formația C&N, dinTârgu Jiu,

               solistă CLAUDIA ENACHE
                         




CARMEN PINTE- Destinul unei frunze








Destinul unei Frunze


      A uneia din miliardele de frunze care, toamna, se desprind de ramura iubită, părăsind-o fără prea multe regrete, știind că peste iarnă, trupul  se va transforma în substanța hrănitoare de care tatăl copac are nevoie pentru a înverzi din nou în primăvara următore și că una dintre noile frunze va fi însăși ea. Ea, aceea care prin puterea iubirii, părăsește toamna pentru a reveni din nou, tânără, puternică, frumoasă, într-un nou început. Și ea este conștientă că începuturile sunt cele mai frumoase. Și ea crede, la naștere, că va avea un destin special, o copilărie frumoasă, lipsită de griji, o frunte senină orientată către soare, pe o crenguță care îi este mamă și care tatăl trunchi a avut grijă să o așeze nici prea jos dar nici prea sus în înalta ,,Societate frunzărească’’. Ce să mai spunem? O frunză cuminte și la locul ei, cu vise mărețe dar însuflețită de sentimentul că ea, este mult mai deosebită decăt restul suratelor prin simplul fapt că stie să valseze foarte frumos, să freamăte duios în adierea vântului călduț de primăvară.

mi-e atâta liniște / mi-e  atâta liniște în mine, /cresc tăcerile sădite de tine, / mă biciuie valuri de împlinire, / alerg cu pași ușori spre a lumii fire.
        Inspirată de acest decor, spune: Ramuri se prind într-un joc, / Când tresare timid câte-o frunză, / Clipind, se desprind dintr-un foc, / În zbor, păsări cântând se-amuză..., / Frunzele valsează în zbor, / Jucându-și pe rând câte-un rol... / Ecoul de toamnă se stinge-n neant, / Frunzele suspină durerea, / Pe bolta înserării un briliant, / Sfidează absent nemurirea... / Cade cortina ruginie din cer, / Împresoară cu brațe-asfintitul, / Frunzele își țes voal de mister, / Răstignind în vis umbra și gândul...
            Versurile ei pot fi lecturate și în paginile revistei Luceafărul din vale, fondată  de poeta și artista plastică Kessy Ellys Nycollas, în Antologia ,,Columna iubirilor eterne’’ – Pepinieră poetică, volum îngrijit de susnumita, cât și online, pe diverse site cu specific literar.


                                                                                                                  Kessy Ellys Nycollas

Carmen Pinte - România - CV Literar









                        

CV LITERAR


    Mă numesc Pinte Carmen, născută Dubleș, la 15 martie 1964, într-un orășel de munte, Vulcan, din județul Hunedoara.
     Sunt absolventă a Universității Petroșani, Facultatea de Mine, promoția 1989 și Facultatea de Științe Economice, promoția 2007.
     Sunt căsătorită, mamă a doi băieți și de curând bunică de fetițe (strălucirea ochilor mei). Poezia este cea mai subtilă formă de comunicare a emoțiilor, un instrument util în a ne dezvolta inteligența emoțională, un instrument terapeutic de a ne vindeca sufletul prin visare, înălțare…!
     Scriu poezie de puțin timp, în acest fel mi-am regăsit liniștea, starea, având acces la un sine profund, necenzurat, undeva în afara timpului, regăsindu-mă ușor... prin versurile scrise înfloresc și răspândesc mireasma simțurilor mele…mă recreez cu frumosul, m-am regasit pe mine altfel, am prins aripi…să zbor…un zbor lin, usor…într-un neant de mine creat! …scriind mă redescopăr, mă identific prin creațiile mele, trăirile mele, dau aripi și sens…visurilor mele!
     Activitate literară:
-   2018, mi-au fost publicate câteva poezii în Antologia de poezii Columna Iubirilor Eterne, Pepinieră poetică, apărută la Editura Proșcoala Râmnicu Vâlcea, volum coordonat de Kessy Ellys Nycollas;
-  din 2018 până în prezent apar în revista lunară, de literatură, cultură și artă: Luceafărul din Vale,  aceeași editură și coordonare;
 -  din 2019 apar în revista canadiană Poezii pentru sufletul meu, apariție on-line, coordonată de Mihaela Miha;
 -  2019, Revista online Ecreator, coordonată de IR Rosiianu
- 2019, în Antologiile: Parfumul clipei: Undeva, cândva, frumoșii liceeni Declarație de dragoste, antologii de poezii și melodii, Editura scriitorilor, Editor Mirela Voinea și Coordonatori Dan Lucian Corb și Lucreția Bogdan Ința.
- 2019 în Antologia Desprimăvărarea cuvântului și Învărarea cuvântului, antologii realizate de Ioan Romeo Roșiianu

 -   2019, în Antologia Literatura de Călimară, coordonată de Stela Cheregi și Mariana Petrache.



Kessy Ellys Nycollas - România - Gânduri care dor








GÂNDURI  CARE  DOR





Da!         
     Asta o spun acum, după ce ani de zile mi-am bătut joc de biata inimă care a iubit uneori pe cine nu ar fi meritat. Iubeam și atât! Nu am iubit niciodată din interes. Nu am iubit niciodată forțat. Când am iubit am iubit fără să înțeleg de ce pot iubi cu atâta patimă un om.
     Toată viața, dar și acum, sunt fascinată de iubirile platonice, de iubirile care nu se dezgolesc în totalitate, de iubirile care nu se consumă. Este atât de frumos atunci când îți simți sufletul vibrând de bucurie, așteptând momentul revederii, persoanei iubite.
     Greșim prea des!
     Ne batem joc uneori de noi și de sufletele noastre, aparent fără nici un resentiment. Sunt situații în care aproape că ne simțim bine, ne place că suferim.
     Ce ciudați suntem! Ne simțim bine că suferim? Ne place asta? Oare nu mai știm ce este cu adevărat fericirea? De ce majoritatea alergăm după fericire când de fapt nouă ne place suferința? Ce ne dorim de fapt atunci când ne complicăm viața implicându-ne în diverse povești care dor?
     Sunt întrebări la care cred, că nu le voi găsi un răspuns în această umilă existență. Mintea mea nu este capabilă să priceapă ce se întâmplă de fapt atunci când, drumul vieții îmi este intersectat, aparent întâmplător, de persoane pentru care simt o iubire care mă sufocă! Am avut parte de povești de iubire atât de grele încât ajungeam să spun că mai bine muream în clipa în care ne-am întâlnit, deoarece s-au născut, din senin, sentimente greu de suportat, greu de dus.
     Am avut momente în care simțeam că leșin! Fugeam din poveste înspăimântată. Credeam că fuga mă va ajuta să mă eliberez iar când observam că nici așa nu îmi este bine, mă întorceam. La un moment dat, omul iubiti, m-a avertizat că niciodată nu am știut ce doresc. Că îmi simte iubirea dar că nu îmi înțelege comportamentul. Că o dată vreau totul iar la scurt timp nu mai vreau nimic!
      Mi-aș fi dorit mai mult decât orice pe lumea aceasta să nu simt astfel de sentimente dureroase însă, stând în liniște, doar eu cu mine, analizând trecutul dar și viața pe care a dus-o altă femeie alături de omul pe care eu l-am iubit și l-am iubit zeci de ani la rând nu o zi, o lună, un an, am încercat să mă consolez cu gândul că Bunul Dumnezeu a știut ce este mai bine pentru mine, îndepărtându-mă. Da! Asta cred și eu! Ceea ce nu înțeleg este legat de faptul că m-a îndepărtat doar fizic în timp ce sufletul a rămas acolo.
     Am fost speriată uneori crezând că am făcut o obsesie pentru acel suflet, că am probleme de altă natură, că sunt nebună. Nu m-am ferit să mă ,,autodiagnostichez’’ şi să îmi pun parafa pe diagnosticul stabilit, apoi am început  ,,tratamentul’’. Am practicat multiple și variate meditații, am mers la cursuri de Thetahealing cu speranța că voi putea ieși de sub stăpânirea acelor stări. Toate încercările mele au fost zadarnice.
       Nu aș putea spune că nu am simțit ameliorări. Da, ceva pare să se fi liniștit dar nu a dispărut în totalitate. Este aşa cum stă ursul în hibernare. Am sentimental că iubirea se joacă cu mintea mea.
      Unde am greșit?
     M-am întâlnit, nu de mult, cu  o bună prietenă care printre altele nu a ezitat să îmi amintească faptul că am făcut multe victime, în sensul că eram iubită dar eu fugeam. Așa este! Nu știu de ce făceam asta chiar și în situațiile în care și eu iubeam. Iubeam dar plecam, apoi regretam când în brațele lui stătea o altă fată. Îmi doream ca în locul acelei fete să mai pot fiu eu. Să mă țină în brațe iar eu să îmi furișez mâinile pe sub geaca lui și să îl strâng cu putere la piept, să mă sărute pe gât și să îmi șoptească la ureche cât de mult mă iubește însă toate aceste lucruri nu se mai puteau întâmpla. Ceva se așeza ca o barieră între noi, apăreau orgolii și energii ale cuvintelor care nu mai puteau fi rostite, mulțumindu-ne doar cu priviri aruncate când furiș când discret care transmiteau păreri de rău venite din durerea sufletului. Atunci când privirile reușeau totuși să se întâlnească, în jurul nostru totul dispărea. Lumea din jur nu mai exista. Părea o magie făcută de o forță nevăzută care dorea parcă să ne facă să ne observăm și să simțim iubirea noastă pierdută. Neputința de a ne vorbi, de a ne îmbrățișa, înfuria sufletele care încă mai simțeau iubirea din care fugise -m nu de mult.
      Nu pot să înlocuiesc cu nimic clipa în care privirile noastre s-au întâlnit pentru prima dată și gestul lui de ași mușca buza de jos, cuprins de un sentiment al dorinței de a mă cunoaște.
      Nu pot să şterg din memorie și nici de pe retină privirile, gesturile, îmbrățișările pătimașe și nici momentul acelei revederi în care eu eram însoțită de soțul meu care ținea în brațe, primul nostru copil. Privirea aceea m-a urmărit și tulburat toată viața și mă mai stăpânește și în prezent. A durut atât de tare faptul că am stat față în față și nu am putut să ne îmbrățișăm, să ne ținem de mână, să ne putem spune cât de mult ne lipsim unul altuia.
       A durut cumplit oricare moment intim trăit alături de soțul meu. Închideam ochii și ne sărutam însă în locul lui întotdeauna era el.
       Viața nu ne-a fost ușoară. Ani la rând am dorit să aflu cum este, unde este, cum se simte. După 30 de ani am ajuns să stăm din nou față în fată. Doi străini. El pentru mine era același suflet după care am plâns ani la rând. Eu pentru el, o necunoscută! Stătea în fața mea și nu știa pe cine privește! Ce cumplit sentiment! După un schimb de întrebări și răspunsuri, am observat cum fața lui a căpătat o culoare pământie şi-a adunat forțele și a reușit să îmi șoptească numele menţionându-mi că m-a recunoscut după zâmbet. Ce puțin a rămas din ceia ce era o dată, am spus eu iar el a continuat:
-        Nu mai contează fiecare cum am ajuns. Se pare că tu ești o femeie fericită, împlinită! Simt doar că noi doi o să murim de dor într-o zi. Ne-am bătut joc de tot ce ar fi putut fi frumos între noi dar ce este și mai rău, o facem în continuare deoarece, nu am învățat într-o viață să ne oprim din a ne iubi, deși ne trăim viețile separat și asta pare să fie partea cea mai insuportabilă a destinului nostru. Ne-am folosit atâția ani de alții, ca să uităm de povestea noastră. I-am făcut și pe alții să sufere tot timpul în care, noi doi a trebuit să ne purtăm pe umeri crucea, trăind, suferind, datorită alegerilor pe care le-am făcut. Tu ai ales prima să pleci, să te căsătorești, să mă uiți iar mie mi-a rămas să fac o alegere la întâmplare. Pierderea ta a durut foarte tare. Tu ai ales să trăiești fără mine, iar eu am ales să te las să pleci! Am greșit amândoi. De acum viața este la capăt de drum. Un drum anevoios! Un drum pe care mi-ai mers întotdeauna în față asemenea unei călăuze! Poți tu să înțelegi ce îți spun? Poți tu să înțelegi cât de mult te-am iubit? Poți tu să înțelegi cât de mult am suferit? Cu siguranță, nu! Am fost o victimă a iubirii tale. Sunt convins că m-ai iubit. Sunt convins că mă mai iubești și acum. Se citeşte în privirea ta dar la ce ne mai folosesc toate aceste sentimente, acum?
      Îmi treceau prin fața ochilor fleșuri aproape vii ale amintirilor cu noi și am prins curajul să îi mărturisesc cât de josnică m-am simțit ani de zile față de soțul meu care mă săruta în locul lui. Mă săruta iar eu îmi imaginam că este el. Ne priveam în ochi iar în locul ochilor lui căprui, vedeam doi ochi verzi. Acei ochi care m-au urmărit toată viața! Deși erau departe fizic, spiritual le simțeam respirația în ceafă poate 99,99% din timpul unei zile. Noaptea însă, nu îi visam.
     Ani la rând mi-am spus că așa nu mai pot. Am căutat tot felul de refugii. Am ales să mă mint. A fost o ușurare a sufletului. Am iubit un om în contul altuia. Mulți ani. E așa de groaznică viața noastră numai ca noi, uneori, nu avem puterea să înțelegem ce ni se întâmplă sau refuzăm pur și simplu să înțelegem fiind conștienți că altfel nu putem merge mai departe. Am mers ani de zile de mână cu altul dar cu sufletul la el.
     Gata!
     Așa mi-am spus într-o seară! Gataaaaa! Ajunge cu minciuna și cu toate visele ireale pe care mi le-am regizat atâta timp. De azi îmi impun să pun capăt acelor gânduri care mă năvăleau din zorii dimineții și până noapte târziu. Da! Așa a fost iubirea noastră. Iubire la lumina zilei. Noi nu am avut nopți! Am avut o iubire nebună dar platonică. Iubirea noastră a fost neprihănită. Avea un respect imens pentru mine și tot timpul îmi spunea că pentru restul vom avea timp pe parcursul vieții... A fost cea mai frumoasă iubire pe care o poate trăi două suflete. Am fost ceva mai mult decât doi prieteni dar ceva mult mai puțin decât o relație”. Pe atunci nici nu puteam pronunța cuvântul ,,relație’’. Probabil că dacă ar fi fost mai mult, aș fi plâns mai mult, dar a fost mai mult, decât mult, cât am plâns.
     Nu știu de ce am plâns! Nu știu de ce m-a durut atât de tare! Nu știu de ce mă doare și acum ceva, ceva acolo în străfundul sufletului meu. Sunt conștientă că împreună nu ne-ar fi fost bine. Comparându-mi viața mea, pe care o trăiesc în prezent, cu viața pe care o trăiește el, ar trebui să mă determine să mă liniștesc. Să mulțumesc chiar, Bunului Dumnezeu, pentru puterea pe care mi-a dat-o în momentul în care am luat decizia să fug. Dacă rămâneam oricum nu eram împreună până la sfârșit iar acum, poate că nu îl mai puteam iubi. Prin fugă am ales iubirea pură, puternică care să mă stăpânească tot restul vieții.
      Am fugit poate din calea sorții! Am fugit dar a avut grijă să îmi întoarcă sub o altă formă faptele, înapoi. Am fugit pentru că aveam un drum mai lung de parcurs. Un drum care pe mine m-a îndepărtat de locurile acelea în care el a rămas.
      Am curajul să cred că oricât de tare fugim, fugim degeaba și că oriunde am ajunge, Karma se ține scai de noi, ne va fi mereu pe urme și va avea grijă să ne amintească tot ceea ce am făcut în decursul anilor trecuți sau poate chiar și în alte vieți trăite anterior și să nu ne ierte de datorii, obligându-ne să le plătim într-o formă sau alta.
      Da! Fugim cât încă suntem tineri. Fugim cât încă mai credem că lumea asta toată este a noastră însă, vine și vremea când vom pricepe că tot ceia ce credeam cândva că ar fi purul adevăr devine la un moment dat o iluzie. O falsitate! O minciună! O vreme în care nici îmbrățișările și nici cuvintele nu mai dețin puterea și căldura de altă dată. Nu vor mai impresiona, nu vor mai cucerii, nu vor mai amăgi...
      De la o vreme încep să cadă toate măștile, să dispară toate temerile, să ai curajul să spui adevărul și să nu te temi de judecata nimănui.
      În rolul de judecător, rămâne singur, doar Dumnezeu! Doar acolo este necesar să ne luăm faptele în brațe și să le recunoaștem. Doar atât! Să ni le recunoaștem pentru că de pus în balanță le va pune Judecătorul Suprem. Doar el ştie cu adevărat ce este greșit şi ce este corect. Noi oamenii acționăm raportați la momente și împrejurări și cu siguranță atunci facem cum credem noi că este cel mai bine. Că mai târziu se dovedește că a fost o alegere greșită nu mai avem posibilitatea să schimbăm nimic. Pentru a scrie, de-a lungul vieții, oamenii au inventat diverse obiecte, pentru a şterge ceea ce am scris au inventat guma de șters însă pentru a şterge greșelile vieții, nimeni nu a fost capabil să inventeze nimic.
       O poveste spunea despre un copil care greşea foarte des iar pentru fiecare greşeală făcută, tatăl său, bătea un cui în tocul ușii. Crescând, copilul a început să facă fapte bune și de fiecare dată își rugă tatăl să scoată un cui. La un moment dat, copilul a făcut atâtea fapte bune, încât tatăl său scose-se toate cuele. Fericit, fiul merge într-o zi în fața părintelui său căruia îi spune:
- Vezi tată? Am făcut tot atâtea fapte bune pe cât făcusem și rele în copilărie. Acum cred că nu mai eşti supărat pe mine iar răspunsul bătrânului a sunat cam aşa:
- Ai dreptate fiule, dar găurile?
    Eu  nu știu câte fapte bune sau rele am făcut. Nu mi le-a contabilizat nimeni. Ştiu însă că am așa de multe gânduri care dor! Dor! Dor cu siguranță pentru că sunt bătute în suflet ca și cuele.
Vă las să le descoperiți citind în continuare, acest mic volum care nu în mod întâmplător a ajuns în fața ochilor dvs. Rămâne doar ca la final să îmi spuneţi dacă au mai rămas cue în tocul uşii.
Nu mă judecați! Are cine să o facă!
Vă doresc lectură plăcută
                                    Kessy Ellys Nycollas

Kessy Ellys Nycollas - România - Cioburi de suflet






CIOBURI
DE

SUFLET



ORICE APUS ANUNŢĂ UN NOU RĂSĂRIT...

În pregătire avansată, un nou volum de poezie semnat de Kessy Ellys Nycollas, nimeni alta decât iniţiatoarea revistei şi blogului LUCEAFĂRUL DIN VALE. Volumul este unul de un tragism maxim, expresie a unei sau unor experienţe pline de amar, dar pe care autoarea, după ce le sublimează poetic, le depăşeşte prin chiar exemplul personal, acela al unei femei energice, iniţiatoare de proiecte mobilizatoare, emanând speranţă şi propunându-ne mereu... să vedem partea plină a paharului! Kessy Ellys Nycollas îşi maschează, poate, durerea unor experienţe personale sub această/aceste formă/ forme literare, dar pe noi ne interesează dacă acele experienţe sublimate poetic ne convinge ca cititori; noi urmărim emoţia şi puterea autoarei de a ne cuprinde şi face să ne bucurăm sau să ne întristăm, şi, într-un final, să ne asumăm trăirile cuprinse în versurile ei... O carte pe care trebuie s-o recompunem, fiecare, din acele... "cioburi de suflet" pe care ni le ascunde, discret sau revoltător, pe alocuri, în paginile ei.
Aşa încercam să prezint, pe scurt, viitoarea carte ce se prefigura – acum, carte în toată regula, pe care o aveţi sub priviri şi atenţie - semnată de Kessy Ellys Nycolas, poetă care nu se află la debut editorial. Până acum, a mai publicat alte două volume de versuri, anume “Toate iubirile mor”, Editura “Prosperity Exprim”, Bucureşti, şi, la aceeaşi editură, „Dana, îngerul meu”, amândouă în 2016. Dar, profilul scriitoricesc şi om dedicat literelor şi, mai mult, aflat în slujba ceLor care scriu, este mai larg, autoarea noastră regăsindu-şi semnătura prin mai multe publicaţii, sub poeme sau articole, în antologii sau pe site-uri. La fel, a primit şi mai multe premii şi distincţii pentru activitatea ei, de la edituri sau administratori de reviste şi domenii virtuale literare, nemaivorbind de faptul că, pornind de la administrarea unui blog personal, a reuşit să fondeze şi să asigure apariţia de ceva timp bun a unei reviste literare numită LUCEAFĂRUL DIN VALE.
Sub egida Agenţiei Literare SINGUR, cum spuneam, prin vara anului 2018, publicam sinteza mai sus amintită şi redată, ceea ce ne face să o reluăm şi s-o dezvoltăm, prefaţarea volumului trebuind a fi, am considerat, fidelă acesteia.
Aşadar, poezia poetei din Valea Jiului, căci acolo îşi deapănă firul vieţii şi literare şi personale autoarea noastră, ne propune o carte cu o viziune duală: pe de o parte, o existenţă într-o mereu căutare a raţiunilor pentru care o iubire anterioară a fost pierdută, şi este invocată, dar nu pentru a fi reluată ci pentru a o expune spre o personală luare-aminte, un fel de exorcizare afectivă, care poate căpăta valenţe generale dacă privim lucrurile din perspectiva unei autoanalize afective extrem de severe, totuşi, şi din care autoarea iese învingătoare. Se spune că dacă ţi-e frică de ceva, nu vei reuşi să învingi acel ceva fugind de el ci, dimpotrivă, înfruntându-l. Aşa procedează şi Kessy Ellys Nycollas, înfruntă fantasma fostei iubiri cu naturaleţea celui care ştie că poate pierde, dar şi că poate câştiga, cu vigoarea gladiatorului căruia nu-.i este frică de final, pentru că a fost antrenat să ştie a muri: “Nimic nu îmi poate/ pune piedică.../ Viaţa m-a călit,/ mi-am reîncărcat trupul sleit,/ tălpile au luat contact/ cu energiile pământului/ încărcându-mi, mai apoi, sufletul...” (Desculţă)
               Experienţa aceea, a fostei iubiri care a “trădat” se transformă cu fiecare pagină a cărţii într-un tot mai convingător manual al purificării şi regenerării din durere, din dezamăgire, din repulsie şi revoltă, pe alocuri. Este ipostaza unei altfel de pasăre Phoenix, care renaşte, vers cu vers, din cenuşa trădării în dragoste. Personajul său, care este chiar autoarea, pentru că volumul este scris la persoana I-a, nu dispare fizic sub presiunea dezamăgirii devastatoare ci doar se prăbuşeşte într-un gol existenţial din care, la un moment dat, ca-ntr-o revelaţie, se reechilibrează şi începe lupta cu revenirea la starea iniţială, a omului care iubeşte, care mai poate iubi, trecând demn peste nefastul trecut amoros:“Trăiesc cu tine-n/ suflet şi în gânduri,/ de parcă rădăcini ai prins,/ în deşertul sufletului,/ tu te lipeşti de mine/ ca o meduză,/ iar locul unde te aşezi,/ doare.” (Răzvrătire) 
De aici, din această încleştare cu sine şi cu propriul trecut devastat de nedreaptul abandon în dragoste, poeta reuşeşte un parcurs poetic lipsit de glamour, de efecte stilistice lacrimogene, de încadraturi tragico-revanşarde. Poemele curg chiar dacă într-un stil nu totdeauna unitar, într-un sens mereu ascendent, din ce în ce mai clar, lăsându-ne a presimţi, parcă, transformarea, eliberarea de un trecut întunecat. Paşii făcuţi şi desprinderea nu sunt deloc lipsiţi de risuri şi de reveniri şi reluări, dar importantă este consecvenţa, spune aproape răspincat poeta, în “Nepăsarea”: “Mă afund şi mai tare/ în sufletul tău cu apele tulburi,/ în mintea ta răvăşită de dorinţe,/ în fluidul sângelui tău otrăvit/ de lipsa mea...//Simţi, acum: eu chiar locuiesc în tine!”
Am mai putea consemna că acest volum este ca o crisalidă, un cocon din care, încet, sub neştiute şi puternice imbolduri creatoare, se naşte fluturele, diafan, candid, direct ştiind zborul şi căutând soarele şi câmpul cel verde: “Şi, totuşi,/ n-ar fi drept să uit/ nici bucuriile şi nici necazurile/ care mi-au trecut pragul,/ pentru că doar trăindu-le/ am putut să îmi definesc/ răsăritul-din-nou...” (Naufragiul 2)
Cealaltă faţetă a acestui volum ar fi spaţiul mirific, edenic, de început de poveste şi de lume prin care ne invită să zburdăm împreună cu ea, cu autoarea: câmpuri, nopţi pline de lumina lunii, flori şi zboruri, vise şi alergări prin iarbă... Un cadru idilic, în contrast cu celălalt, zdrenţuit de decepţii, cenuşiu, încordat de o luptă când făţişă când surdă, interiorizată. De aici, volumul capătă o notă originală, de excelenţă stilistică, asigurând o alternanţă de tip duş scoţian, rece/cald, disconfortant, la început, dar benefic, într-un sfârşit, stil care aduce aminte de dualitatea filosofică bine/rău, planuri în afara cărora existenţa umană nu poate fi concepută: “Macii roșii stau aprinși/ printre mușețel și scaieți,/ mirați privesc al vostru alai/ și vă întreabă:/ Cum puteți?/ Sau poate și voi vă înşelaţi,/ și credeți că sunteți ferice,/ așa cum noi rămânem roșii/printre scaieți,/ crezând că sunt spice?!” (Naivitatea)
Sublimarea durerii prin poezie, dar şi ridicarea singurătăţii la rang de custode al relansării într-un spaţiu existenţial reîncărcat, capabil de ridicarea pe o nouă verticală: <<Este atât de important/ să poți trăi în singurătate!/ Doar atunci poți să îţi aduni/ toate cioburile sufletului,/ reîntregindu-l,/ simțindu-l, apoi,/ ca pe o operă de artă,/ pentru care ai cheltuit/ aşa de mult timp,/ până ai reușit să asculți/ acea voce interioară/în compania căreia poţi trăi/ singurătatea ,,în doi"...>> (Cioburi de suflet)
               Spiritul de învingător, fermitatea în atingerea ţintei traversează întregul volum ca un fir roşu, energetic şi energizant, respirând un katarsis cu valenţe trans-emoţionale întremătoare, molipsitoare: “Ne prăvălim la vale/  ca o buturugă/ se aprinde creierul rostogolindu-l,/  muşchii înnebunesc de atâta fugă,/ iar sufletul ne moare, sufocat în noroi.../ Dar nu cedăm,/ dăm din mâini asudând,/ cerșind o gură de aer şi un strop de apă,/ atunci când ochii țâșnesc din orbite,/ iar cuvintele pe limbă ne crapă.” (Buturuga)
               “Cioburi de suflet” se recomandă, astfel, ca o carte despre iubire şi re-iubire, o invitaţie la reconsiderarea decepţiilor şi reconstrucţia sufletului din ele, aşa, ca în ciclul solar, unde orice apus anunţă un nou răsărit.
 Dan ŞALAPA







Kessy Ellys Nycollas - România - Desculță, pe drumul pavat cu cioburi de suflet






Desculță,  pe drumul pavat cu cioburi de suflet

Dragă OM fain!


      Dragă artistule, poetule, prozatorule, fă-ți curajul  să scoţi la lumină, ceea ce te defineşte, în fața lumii care te înconjoară, te apreciază ori te critică în originalitatea realizării actului tău creativ.
      Lasă deoparte teama, deschide ochii în jurul tău şi nu ezita să copiezi neîncetat  cele mai bune lucruri întâlnite în cercurile  în care te învârți, ieşite din mâinile altor meşteri cu renume.
     M-am aflat de multe ori în preajma unor ,,meșteri iscusiți’’. Aceste momente le-am perceput ca un dar dat de Atoatecreator, din care, de la care, eu, să învăț ceea ce ei au mai bun în creațiile proprii, indiferent de ce natură au fost acestea. Am căutat să filtrez întodeauna, cu sufletul poziționat într-o vibrație înaltă, pe cel mai bun dintre cei buni și mă refer aici la cel care se prezenta, fără falsă modestie, prin opera sa cât și prin atitudinea deschisă fără să facă abuz de faima câștigată. Am urmărit poate chiar și zilnic, în mediul online, astfel de oameni și ar fi fost anormal să nu fi prins nimic din modul de lucru al acestora, din felul lor de a fi ca oameni creatori de frumos. Nu am căutat niciodată să îi copiez, azi pe unul și mâine pe altul, ci am mers pe calea mea. Stilul meu este un stil trăiristic prin care  exprim gândurile și sentimentele. Folosesc mai puține comparații, metafore sau figuri de stil. Consider că toate acestea sunt ,, paravane’’ în dosul cărora mi-aș ascunde adevărul și percepția mea despre lume și viață, despre trăiri și  sentimente. Nu îmi las mintea hărțuită de păreri, moduri de lucru, stiluri de exprimare împrumutate. Nu pot să creez aztăzi ceva, după stilul unui  creator iar măine după stilul altui creator deoarece mi-aș pierde originalitatea prin hărțuirea minții și deformarea percepției proprii. Nu am nevoie să copiez pe nimeni. Versurile mele, gândurile, ideile, îmi vin în minte, parcă dictate de o voce care îmi transmite ceea ce am  de făcut iar mâinile scriu, pur și simplu o dictare!
       Am fost criticată o singură dată, de un scriitor mai elevat chipurile, veteran în ale scrisului. Dacă ascultam sfaturile dumnealui ar fi trebuit să renunț definitive la idea de a mai scrie ceva, eu însă mi-am asculta sufletul și am continuat să pun pe hărtie tot ceea ce Universul mi-a transmis, considerând pur și simplu că asta este misiunea mea. Personajul principal sunt eu și sunt conștientă de faptul că nu pot fi pe plac oricui, că sunt om și că nu sunt perfectă, că am greșeli pe care mi le asum. ( Cine este vănător de greșeli, să le caute, cine este înteresat de greșelile și de imperfecțiunea mea, să mă citească și va avea ocazia să descopere greșeli din care va avea de învățat deoarece viața este mult prea scurtă și nu avem suficient timp să facem atât de multe greșeli proprii.)
     Mâinile mele au adunat flori deoarece flori au semănat.
* Leadership: Cum poţi să defineşti pătrunderea ta în miezul lucrurilor, şi mersul lor, în raport cu trăirile care te cuprind atunci când stai la marginea "scenei" fără a putea să te implici în spectacol? Ştiinţa provoacă o adevărată debandadă în mintea ta? Ai ajuns să regreţi fiecare moment care te ţine departe de tine însuţi? Psihicul tău poate să susţină greutatea aşteptărilor pe care le generezi tot timpul? Eşti stăpânit de dorinţa arzătoare de a evada din rutină? Dorinţa de schimbare absolută, devine de nepreţuit? Estetica excelenţei se produce ca urmare a faptului că poziţia ta faţă de ideea de schimbare (prin comparaţie cu evoluţia artei) se bazează pe premisa că cea mai sigură călăuză pe care o poţi avea, ca şi cea mai bună direcţie pe care o poţi urma spre desăvârşirea la care aspiri, este să capeţi o experienţă unică din lupta pe care o duci cu practica unei continue formari a caracterului. Iar adevărata probă a caracterului este să ajungi să-ţi definitivezi un mod propriu de a face lucrurile foarte bine, cu rost şi cu tragere de inimă. În artă, important nu este să-ţi încarci conştiinţa de simboluri formale cu ajutorul cărora să stăpâneşti impresiile furnizate de percepţia realităţii înconjurătoare, ci să înveţi mişcările de pensulă, felul în care culorile şi liniile devin forme şi dau viaţă unei opere fără egal, folosind succesiunea "înflorii" vocaţiei şi personalităţii tale după modelul unei minţi care ştie să îmbine principiile unei cunoaşteri clarvăzătoare cu ideea demonstraţiei de răsunet a unei virtuozităţi plastice. Potenţialul de a deveni un bun profesionist depinde în mare măsură de eforturile investite în studiul acelor avalanşe de idei şi revelaţii care se pot concretiza în rezultate deosebite, semnificative sub aspectul însemnătăţii pe care o dai luptei cu propriile tale limite. Întreaga osatură a unei orientări adecvate în mediul încercărilor cu care te confrunţi de-a lungul unei îndelungate perioade de autoevaluare depinde de modul cum reuşeşti să defineşti pătrunderea în miezul lucrurilor, şi mersul lor, în raport cu trăirile care te cuprind atunci când stai la marginea "scenei" fără a putea să te implici în spectacol. Felul cum îţi definitivezi opera depinde de modul cum reuşeşti să defineşti pătrunderea în miezul lucrurilor pe care vrei să le comunici, în raport cu trăirile pe care le experimentezi atunci când mergi singur pe drumul unei înnoiri perpetue. În ce priveşte arta, pot da o mică indicaţie: cu cât veniturile obţinute din analiza lucrului celorlalţi artişti sunt mai mari, cu atât "restul" care îţi rămâne după plata cheltuielilor cu activitatea ta de învăţare este mai mic. Şi mai cred că artistul îşi defineşte pătrunderea în miezul lucrurilor pe care doreşte să le comunice prin creaţie ca o demonstraţie de concept unic (aflat în continuă dezvoltare) care leagă conştiinţa empirică de raţiunea unei minţi infinite. El nu este un spectator care stă la marginea "scenei" fără a se putea implica în spectacol, ci este un receptacul pentru emoţii şi percepţii care vin de peste tot. Frumuseţea leadershipului este totdeauna dată de apropierea de o viaţă trăită la maxim prin practicarea unei profesiuni onorabile, dar mai ales prin practicarea unei activități de învăţare şi de aplicare a cunoştinţelor în limitele în care nu provoacă oboseală. Liderii cei mai buni într-un domeniu sunt constant "reînviaţi" de forţa creaţiei autentice într-un timp care le oferă oportunitatea profundă şi unică de a primi, de a încorpora şi integra o nouă relaţie suverană cu tot ceea ce înseamnă viaţă. Atunci când fluxurile de inspiraţie se schimbă, se adună sau se reduc, liderul nu-şi schimbă funcţionalitatea propriei opere, exploatarea acesteia rămânând la latitudinea sa, adică a unei puteri de creaţie superioare celorlalţi. El îşi defineşte pătrunderea în miezul lucrurilor pe care vrea să le comunice prin intermediul unei înnoiri de ordin spiritual, prin faptul că devine cu adevărat el însuşi prin ceva ce-l face fericit şi care îl individualizează ca manifestări practice. Originalitatea actului de creaţie constă în căutarea unui mijloc de revelare şi cunoaştere artistică prin intermediul căruia să dai viaţă unei imagini despre "lupta din tine" care să inspire pe toată lumea la acţiune. Estetica Excelenţei se obţine comparând stilul de a face artă al marilor creatori, cu vocaţia ta de  a lucra pe cont propriu, de a-ţi manifesta pasiunile şi competentele, oferind 100% din ceea ce eşti. Eşti pregătit să duci lupta cu tine însuţi pentru atingerea unui ideal artistic inconfundabil? Bine spunea Ralph Waldo Emerson: "Să fii tu însuţi într-o lume care încearcă neîncetat să te modeleze în altceva este cel mai mare triumf".
        Am scris acest volum exact așa cum am simțit. Părerile celor apropiați, care au avut acces la el, prin intermediul Blogului LUCEAFĂRUL DIN VALE, blog personal, unde se poate citi sub forma unei cărți online, au fost împărțite. Cineva mi-a spus că este un conținut pedagocic și că ar fi mult mai ok să îl rescriu, să îl reformulez. De regulă nu mă las manipulată însă, de această dată, am testat puterile personale, am rescris aproape întreg conținutul și astfel vor fi, la pachet: Volumul I – Desculță pe drumul pavat cu cioburi de suflet și Volumul II – Cioburi de suflet.
        Dumneavoastră, cititorilor, vă rămâne plăcerea să le descoperiți și să le apreciați sau criticați. Ambele situații vor fi benefice pentru evoluția mea în arta scrisului.
        Ca prim volum, de debut, am publicat ,, Toate iubirile mor’’care la rândul său a avut parte de ambele tratamente. Unii dintre cititori au fost revoltați de titlu spunând că ,,IUBIRILE NU MOR NICIODATĂ’’. Frumoasă și nobilă părere, însă nimeni și nimic nu scapă de moarte. Chiar dacă acele iubiri rămân ascunse bine în sufletul fiecăruia din noi, ele nu mai există în realitate. Sunt conservate pentru eternitate iar noi mai lăcrimăm din când în când, întâlnundu-le atunci când răscolim amintirile.
       Toate iubirile mor a fost urmat de volumul: ,,Dana, îngerul meu – Între normal și paranormal’’, o carte document, care ne arată că viața continuă chiar și după moarte. Citindu-l veți întâlni un paragraf în care, o tânără copilă, la doar 15 ani face o notificare uluitoare, în una din agendele personale, în care explică, cu lux de amănunte, cum este viața acelora întorși acasă, cum sunt primite sufletele acolo sus, și cât de multă iubire primesc.
         Personajul, muza acestui volum, este însăși fica mea DANA care a hotărât să părasească acest plan terestru, la doar 17 ani. A plecat exact la data în care a venit aici pe pământ lăsându-mi mie, ca Mamă de înger, durerea care m-a ajutat să scriu tot ce am scris pănă acum. Scrisul îmi este  terapie.
                                                        Kessy Ellys Nycollas









duminică, 17 noiembrie 2019

Kessy Ellys Nycollas - România DE M-AI IUBIT...

















DE M-AI IUBIT...    
De m-ai iubit, de m-ai trădat, de m-ai mințit...
De-ai fost alături, atunci când eu, am suferit...
De mi-ai săpat mormânt, să scapi de mine
Îți mulţumesc frumos, om drag,
 Că te-ai împiedicat de mine...

Din toate eu am învățat, ce trebuia să știu
Am învățat, ceea ce trebuie, să fiu
Am învățat, să mă iubesc pe mine, mai întâi
Și să-mi așez mai bine perna, căpătâi...

Am învățat, să iert și să iubesc
Să înțeleg că totul e firesc...
Că pe pământ toate sunt trecătoare
,,Un om se naște... altul moare’’...

Am învățat, să am tăria muntelui,
 ce mă-nconjoară
Să mulțumesc în fiecare seară
Să fiu ca apa, limpede și clară
Să pot să-nfrunt tot răul ce mă înconjoară...

Să mă înalț pe aripile unui gând
Să nu mă-ntorc din drumul început
Să mă aplec spre cel ce-a arătat
Că-mi e prieten cu adevărat...

Am învățat, să nu mă doară, vorba orișicui
Să nu mai plâng, pe cel ce-și spune
un ADIO, numai lui
Să înțeleg că cerul, astăzi, plin de nori
Îmi va aduce soarele (mâine) în zori...

Am învățat să nu invidiez
Să lupt pentru ce vreau, nu să visez...
Să nu depind de nimeni niciodată
Și să nu bat la nimeni, în fereastră, sau în poartă...

Am învățat, că este multă mârșăvie
Și prea puțină omenie
..................................
Astăzi te ține-n brațe și te linge
Mâine te face praf, fără a plânge...

Am învățat ce nu mai trebuia să-nvăț
... că la un car de oale, este îndeajuns, un băț’’!

                                 Kessy Ellys Nycollas

                       

LANSARE DE CARTE - POEZII DIN CARTEA SUFLETULUI - Autor ELENA-CONSTANȚA ADĂMUȚ

  ÎNTÂLNIRE LITERARĂ     Buna ziua și bine v-am gasit, dragi locuitori ai orașului Aninoasa! Înainte de toate, gasesc de cuviință să mă prez...