GÂNDURI
CARE DOR
Da!
Asta o spun acum, după ce ani de zile
mi-am bătut joc de biata inimă care a iubit uneori pe cine nu ar fi meritat.
Iubeam și atât! Nu am iubit niciodată din interes. Nu am iubit niciodată
forțat. Când am iubit am iubit fără să înțeleg de ce pot iubi cu atâta patimă
un om.
Toată viața, dar și acum, sunt fascinată
de iubirile platonice, de iubirile care nu se dezgolesc în totalitate, de
iubirile care nu se consumă. Este atât de frumos atunci când îți simți sufletul
vibrând de bucurie, așteptând momentul revederii, persoanei iubite.
Greșim prea des!
Ne batem joc uneori de noi și de sufletele
noastre, aparent fără nici un resentiment. Sunt situații în care aproape că ne
simțim bine, ne place că suferim.
Ce ciudați suntem! Ne simțim bine că
suferim? Ne place asta? Oare nu mai știm ce este cu adevărat fericirea? De ce
majoritatea alergăm după fericire când de fapt nouă ne place suferința? Ce ne
dorim de fapt atunci când ne complicăm viața implicându-ne în diverse povești
care dor?
Sunt întrebări la care cred, că nu le voi
găsi un răspuns în această umilă existență. Mintea mea nu este capabilă să
priceapă ce se întâmplă de fapt atunci când, drumul vieții îmi este
intersectat, aparent întâmplător, de persoane pentru care simt o iubire care mă
sufocă! Am avut parte de povești de iubire atât de grele încât ajungeam să spun
că mai bine muream în clipa în care ne-am întâlnit, deoarece s-au născut, din
senin, sentimente greu de suportat, greu de dus.
Am avut momente în care simțeam că leșin!
Fugeam din poveste înspăimântată. Credeam că fuga mă va ajuta să mă eliberez
iar când observam că nici așa nu îmi este bine, mă întorceam. La un moment dat,
omul iubiti, m-a avertizat că niciodată nu am știut ce doresc. Că îmi simte
iubirea dar că nu îmi înțelege comportamentul. Că o dată vreau totul iar la
scurt timp nu mai vreau nimic!
Mi-aș fi dorit mai mult decât orice pe
lumea aceasta să nu simt astfel de sentimente dureroase însă, stând în liniște,
doar eu cu mine, analizând trecutul dar și viața pe care a dus-o altă femeie
alături de omul pe care eu l-am iubit și l-am iubit zeci de ani la rând nu o
zi, o lună, un an, am încercat să mă consolez cu gândul că Bunul Dumnezeu a
știut ce este mai bine pentru mine, îndepărtându-mă. Da! Asta cred și eu! Ceea
ce nu înțeleg este legat de faptul că m-a îndepărtat doar fizic în timp ce
sufletul a rămas acolo.
Am fost speriată uneori crezând că am
făcut o obsesie pentru acel suflet, că am probleme de altă natură, că sunt
nebună. Nu m-am ferit să mă ,,autodiagnostichez’’ şi să îmi pun parafa pe
diagnosticul stabilit, apoi am început
,,tratamentul’’. Am practicat multiple și variate meditații, am mers la
cursuri de Thetahealing cu speranța că voi putea ieși de sub stăpânirea acelor
stări. Toate încercările mele au fost zadarnice.
Nu aș putea spune că nu am simțit
ameliorări. Da, ceva pare să se fi liniștit dar nu a dispărut în totalitate.
Este aşa cum stă ursul în hibernare. Am sentimental că iubirea se joacă cu
mintea mea.
Unde am greșit?
M-am întâlnit, nu de mult, cu o bună prietenă care printre altele nu a
ezitat să îmi amintească faptul că am făcut multe victime, în sensul că eram
iubită dar eu fugeam. Așa este! Nu știu de ce făceam asta chiar și în
situațiile în care și eu iubeam. Iubeam dar plecam, apoi regretam când în
brațele lui stătea o altă fată. Îmi doream ca în locul acelei fete să mai pot
fiu eu. Să mă țină în brațe iar eu să îmi furișez mâinile pe sub geaca lui și
să îl strâng cu putere la piept, să mă sărute pe gât și să îmi șoptească la
ureche cât de mult mă iubește însă toate aceste lucruri nu se mai puteau
întâmpla. Ceva se așeza ca o barieră între noi, apăreau orgolii și energii ale
cuvintelor care nu mai puteau fi rostite, mulțumindu-ne doar cu priviri aruncate
când furiș când discret care transmiteau păreri de rău venite din durerea
sufletului. Atunci când privirile reușeau totuși să se întâlnească, în jurul
nostru totul dispărea. Lumea din jur nu mai exista. Părea o magie făcută de o
forță nevăzută care dorea parcă să ne facă să ne observăm și să simțim iubirea
noastă pierdută. Neputința de a ne vorbi, de a ne îmbrățișa, înfuria sufletele
care încă mai simțeau iubirea din care fugise -m nu de mult.
Nu pot să înlocuiesc cu nimic clipa în
care privirile noastre s-au întâlnit pentru prima dată și gestul lui de ași
mușca buza de jos, cuprins de un sentiment al dorinței de a mă cunoaște.
Nu pot să şterg din memorie și nici de pe
retină privirile, gesturile, îmbrățișările pătimașe și nici momentul acelei revederi
în care eu eram însoțită de soțul meu care ținea în brațe, primul nostru copil.
Privirea aceea m-a urmărit și tulburat toată viața și mă mai stăpânește și în
prezent. A durut atât de tare faptul că am stat față în față și nu am putut să
ne îmbrățișăm, să ne ținem de mână, să ne putem spune cât de mult ne lipsim
unul altuia.
A durut cumplit oricare moment intim
trăit alături de soțul meu. Închideam ochii și ne sărutam însă în locul lui
întotdeauna era el.
Viața nu ne-a fost ușoară. Ani la rând
am dorit să aflu cum este, unde este, cum se simte. După 30 de ani am ajuns să
stăm din nou față în fată. Doi străini. El pentru mine era același suflet după
care am plâns ani la rând. Eu pentru el, o necunoscută! Stătea în fața mea și
nu știa pe cine privește! Ce cumplit sentiment! După un schimb de întrebări și
răspunsuri, am observat cum fața lui a căpătat o culoare pământie şi-a adunat
forțele și a reușit să îmi șoptească numele menţionându-mi că m-a recunoscut
după zâmbet. Ce puțin a rămas din ceia ce era o dată, am spus eu iar el a
continuat:
-
Nu
mai contează fiecare cum am ajuns. Se pare că tu ești o femeie fericită,
împlinită! Simt doar că noi doi o să murim de dor într-o zi. Ne-am bătut joc de
tot ce ar fi putut fi frumos între noi dar ce este și mai rău, o facem în
continuare deoarece, nu am învățat într-o viață să ne oprim din a ne iubi, deși
ne trăim viețile separat și asta pare să fie partea cea mai insuportabilă a
destinului nostru. Ne-am folosit atâția ani de alții, ca să uităm de povestea
noastră. I-am făcut și pe alții să sufere tot timpul în care, noi doi a trebuit
să ne purtăm pe umeri crucea, trăind, suferind, datorită alegerilor pe care
le-am făcut. Tu ai ales prima să pleci, să te căsătorești, să mă uiți iar mie
mi-a rămas să fac o alegere la întâmplare. Pierderea ta a durut foarte tare. Tu
ai ales să trăiești fără mine, iar eu am ales să te las să pleci! Am greșit
amândoi. De acum viața este la capăt de drum. Un drum anevoios! Un drum pe care
mi-ai mers întotdeauna în față asemenea unei călăuze! Poți tu să înțelegi ce
îți spun? Poți tu să înțelegi cât de mult te-am iubit? Poți tu să înțelegi cât
de mult am suferit? Cu siguranță, nu! Am fost o victimă a iubirii tale. Sunt
convins că m-ai iubit. Sunt convins că mă mai iubești și acum. Se citeşte în
privirea ta dar la ce ne mai folosesc toate aceste sentimente, acum?
Îmi treceau prin fața ochilor fleșuri
aproape vii ale amintirilor cu noi și am prins curajul să îi mărturisesc cât de
josnică m-am simțit ani de zile față de soțul meu care mă săruta în locul lui.
Mă săruta iar eu îmi imaginam că este el. Ne priveam în ochi iar în locul
ochilor lui căprui, vedeam doi ochi verzi. Acei ochi care m-au urmărit toată
viața! Deși erau departe fizic, spiritual le simțeam respirația în ceafă poate
99,99% din timpul unei zile. Noaptea însă, nu îi visam.
Ani la rând mi-am spus că așa nu mai pot.
Am căutat tot felul de refugii. Am ales să mă mint. A fost o ușurare a
sufletului. Am iubit un om în contul altuia. Mulți ani. E așa de groaznică
viața noastră numai ca noi, uneori, nu avem puterea să înțelegem ce ni se
întâmplă sau refuzăm pur și simplu să înțelegem fiind conștienți că altfel nu
putem merge mai departe. Am mers ani de zile de mână cu altul dar cu sufletul
la el.
Gata!
Așa mi-am spus într-o seară! Gataaaaa!
Ajunge cu minciuna și cu toate visele ireale pe care mi le-am regizat atâta
timp. De azi îmi impun să pun capăt acelor gânduri care mă năvăleau din zorii
dimineții și până noapte târziu. Da! Așa a fost iubirea noastră. Iubire la
lumina zilei. Noi nu am avut nopți! Am avut o iubire nebună dar platonică.
Iubirea noastră a fost neprihănită. Avea un respect imens pentru mine și tot
timpul îmi spunea că pentru restul vom avea timp pe parcursul vieții... A fost
cea mai frumoasă iubire pe care o poate trăi două suflete. Am fost ceva mai
mult decât doi prieteni dar ceva mult mai puțin decât o relație”. Pe atunci nici
nu puteam pronunța cuvântul ,,relație’’. Probabil că dacă ar fi fost mai mult,
aș fi plâns mai mult, dar a fost mai mult, decât mult, cât am plâns.
Nu știu de ce am plâns! Nu știu de ce m-a
durut atât de tare! Nu știu de ce mă doare și acum ceva, ceva acolo în
străfundul sufletului meu. Sunt conștientă că împreună nu ne-ar fi fost bine.
Comparându-mi viața mea, pe care o trăiesc în prezent, cu viața pe care o
trăiește el, ar trebui să mă determine să mă liniștesc. Să mulțumesc chiar,
Bunului Dumnezeu, pentru puterea pe care mi-a dat-o în momentul în care am luat
decizia să fug. Dacă rămâneam oricum nu eram împreună până la sfârșit iar acum,
poate că nu îl mai puteam iubi. Prin fugă am ales iubirea pură, puternică care
să mă stăpânească tot restul vieții.
Am fugit poate din calea sorții! Am fugit
dar a avut grijă să îmi întoarcă sub o altă formă faptele, înapoi. Am fugit
pentru că aveam un drum mai lung de parcurs. Un drum care pe mine m-a
îndepărtat de locurile acelea în care el a rămas.
Am curajul să cred că oricât de tare
fugim, fugim degeaba și că oriunde am ajunge, Karma se ține scai de noi, ne va fi
mereu pe urme și va avea grijă să ne amintească tot ceea ce am făcut în
decursul anilor trecuți sau poate chiar și în alte vieți trăite anterior și să
nu ne ierte de datorii, obligându-ne să le plătim într-o formă sau alta.
Da! Fugim cât încă suntem tineri. Fugim
cât încă mai credem că lumea asta toată este a noastră însă, vine și vremea
când vom pricepe că tot ceia ce credeam cândva că ar fi purul adevăr devine la
un moment dat o iluzie. O falsitate! O minciună! O vreme în care nici
îmbrățișările și nici cuvintele nu mai dețin puterea și căldura de altă dată.
Nu vor mai impresiona, nu vor mai cucerii, nu vor mai amăgi...
De la o vreme încep să cadă toate
măștile, să dispară toate temerile, să ai curajul să spui adevărul și să nu te
temi de judecata nimănui.
În rolul de judecător, rămâne singur,
doar Dumnezeu! Doar acolo este necesar să ne luăm faptele în brațe și să le
recunoaștem. Doar atât! Să ni le recunoaștem pentru că de pus în balanță le va
pune Judecătorul Suprem. Doar el ştie cu adevărat ce este greșit şi ce este
corect. Noi oamenii acționăm raportați la momente și împrejurări și cu
siguranță atunci facem cum credem noi că este cel mai bine. Că mai târziu se
dovedește că a fost o alegere greșită nu mai avem posibilitatea să schimbăm
nimic. Pentru a scrie, de-a lungul vieții, oamenii au inventat diverse obiecte,
pentru a şterge ceea ce am scris au inventat guma de șters însă pentru a şterge
greșelile vieții, nimeni nu a fost capabil să inventeze nimic.
O poveste spunea despre un copil care
greşea foarte des iar pentru fiecare greşeală făcută, tatăl său, bătea un cui
în tocul ușii. Crescând, copilul a început să facă fapte bune și de fiecare
dată își rugă tatăl să scoată un cui. La un moment dat, copilul a făcut atâtea
fapte bune, încât tatăl său scose-se toate cuele. Fericit, fiul merge într-o zi
în fața părintelui său căruia îi spune:
- Vezi tată? Am făcut tot atâtea
fapte bune pe cât făcusem și rele în copilărie. Acum cred că nu mai eşti
supărat pe mine iar răspunsul bătrânului a sunat cam aşa:
- Ai dreptate fiule, dar găurile?
Eu nu știu câte fapte bune sau rele am făcut. Nu
mi le-a contabilizat nimeni. Ştiu însă că am așa de multe gânduri care dor!
Dor! Dor cu siguranță pentru că sunt bătute în suflet ca și cuele.
Vă las să le descoperiți citind
în continuare, acest mic volum care nu în mod întâmplător a ajuns în fața
ochilor dvs. Rămâne doar ca la final să îmi spuneţi dacă au mai rămas cue în
tocul uşii.
Nu mă judecați! Are cine să o
facă!
Vă doresc lectură
plăcută
Kessy Ellys
Nycollas
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu