LANSARE CARTE - PE ALEILE DORULUI - Autor: VALI PARASCHIVOIU ( Pentru comenzi accesati : www.libraria-luceafărul.ro)

POEZIA – ICOANĂ PENTRU SUFLET Azi, Cititorule, am făcut cunoștință cu poezia scrisă de VALI PARASCHIVOIU, în volumul PE ALEILE DORULUI, o poetă nouă pentru mine, care m-a surprins în mod plăcut, motiv pentru care o să ți-o prezint și ție. Frumos început de carte: „Mergi copile înainte / În urmă nu te uita / Eu cu gându-s lângă tine / Și mereu te voi urma” … „Poți să te întorci acasă, / Mama-n prag te-o aștepta” (MAMA-N PRAG TE-O AȘTEPTA), căreia îi aduce o îmbrățișare, pe care o consideră „lumina ce mă-ndrumă, / Ești visul și speranța mea...” (ȚI-AUD INIMA CUM BATE...). Fără să ne dăm seama, iată cum copilul lăuntric, cel care am fost, iubit necondiționat de Mama, e mereu alături de oricare din noi și în viața de adult. Copilăria rămâne pentru ea un vis frumos, pe care nu-l uită: „Copilăria e un vis... / Ascunsă-n inimă-i tezaur / Și-o să trăiești ca-n paradis! ” (COPILĂRIA E UN VIS). Iertările o copleșesc, dar în sufletul poetei rămas acasă, pe care se străduiește să-l poarte cu ea, este ascuns un izvor de poezie pe care îl lasă să curgă, să-i poarte dorul către cei dragi: „Chiar dacă azi citesc puțini / S-aștern versul pe coală / Netemătoare de-nălțimi / Ca pasărea ce zboară” (NETEMĂTOARE DE-NĂLȚIMI). Primul sărut, coronița din frunze, sunt amintiri pe care le așează în versuri, acolo unde inima ei bate, unde salcia o cheamă cu dor, chiar dacă a ales singurătatea, având opțiunea clară: „Inima mea trăiește-n armonie / Cu șoapta unui vis care-a plecat / Și-n liniștea singurătății scrie / De clipe care tu doar le-ai visat” (ȘOAPTA UNUI VIS). Cuprinsă de dorul de toamna de altădată, vorbește cu timpul, cu răbdare și înțelegere, iar viața o vede ca și sufletul ei, „o poezie” (VIAȚA ESTE O POEZIE). Frumoasă idee în lumea asta trecătoare, în care oamenii pun prea puțin accent pe armonie, frumos, iubire și cuvânt. Elemente din natură empatizează cu poeta: vântul, pe care îl consideră un frate, cerul, luna, stelele, îngerii, iarba, anotimpurile, florile, marea, pădurea, ploaia, păsările, bătrânul steja r.

Într-o lume plină de tare grele, invidie, ignoranță, multă singurătate și măști, ea devine puternică și plină de speranță, se avântă în labirintul necunoscut al acesteia, chiar dacă prieteniile adevărate sunt rare. Deseori se ascunde în poezia pe care o scrie, care și aceasta uneori doare, doar ea știind și simțind acest lucru, considerând că doar iubind trăiește cu adevărat. Pentru ea iubirea este o făclie, este: „tot ce am / Și-s fericită că iubesc / În suflet dacă nu te-aveam, / N-aș fi putut azi să trăiesc” (IUBIREA). Chiar „dacă Apa avea gust de pelin... / Dar versul m-a trezit la viață! În două mi-am rupt inima / Și am făcut o călimară, / Să am penița-n ce muia... / Versul străbun să nu dispară” (DINTRE VOI M-AM RIDICAT), poeta găsește în poezie un refugiu pentru sufletul copleșit de amintiri și de doruri, în lumea care îi este atât de străină. Vorbește cu Dumnezeu, cu timpul, cu mama, cu propria viață și cu iubirea. Pune întrebări fundamentale, despre ce este viața, care este rostul ei în lume, la aceste întrebări găsind răspuns prin poezie, iar acesta fiind dragostea: „Deșertul inimii înfrânte / Se va schimba-ntr-un verde-aprins, / Voi reuși să trec prin multe, / Dragostea-i singurul răspuns” (SINGURUL RĂSPUNS) sau se întreabă de ce oamenii nu sunt mai buni și nu spun un cuvânt aducător de speranță. Ea scrie pentru a dărui, se consideră un mesager al trăirilor curate, în aceste vremuri pandemice, în care revenirea în țară e îngrădită. Dorința de a fi alături de persoana iubită este acută, ar dori să dea timpul înapoi. Crede în libertatea de a iubi, ea îndreptându-se „Spre un tărâm de vis mă-ndrept / Locul unde se nasc povești” (ȘI ORB DE-AI FI...). În destinul pe care consideră că și-l scrie singură, transformă suspinul în zâmbet, iar „Iubirea e miracolul ce-aduce viață... / Iubirea-i granița dintre a fi și a nu fi... / Glasul iubirii e unic și ne dă speranță / Iar cu blândețe ne învață a trăi...” (IMNUL IUBIRII...). Aduce o cântare femeii, pe care o consideră nemuritoare, lacrimă ruptă din soare, care cu zâmbetul ei aduce viață și doar iubind lumea poate fi fericită. Ne amintește aici de faptul că Dumnezeu ne-a dăruit iubirea, lecția pe care o avem de învățat aici, pentru a fi fericiți. Poeta a înțeles sensul profund al acestei vieți, redându-l în versuri spre a-l împărtăși și altora. O frumoasă primăvară ne inundă, glasul iubirii triumfă în natura și ea îndrăgostită, cu cântecul de ciocârlie, în care ea se vrea metamorfozată în floare, vânt, flutur, ploaie, dar în primul rând în iubire, spre a fi găsită mai ușor. Volumul se încheie rotund tot cu gândul la propria Mamă, pe care o caută în sunet de flaut, cu iubirea incomensurabilă, pe care o poartă cu ea, pe care o dorește alături, „Of, mamă...! Învață-mă și-așa voi face... / Eu sfatul tău am să-l ascult! Grăbește-te, că nu mi-e bine / Și cred că mult nu mai rezist...” (SPUNE-MI MAMĂ...), a cărei înțelepciune îi este adăpost și adevăr, culminând cu o declarație de dragoste pură și adevărată: „Inima ta trăiește-n mine... / O viață, am să te prețuiesc / Sufletul meu e lângă tine... / Să-ți spună zilnic, TE IUBESC!” (IUBITĂ MAMĂ...). Construcții estetice deosebite: „Lacrima timpului” (DĂ-MI NUMAI O SECUNDĂ DOAMNE); „Un suspin al cerului tăcut”, „Umbra gândului”, sau „Rana dorului” (ÎNCĂ IUBEȘTI...). O carte emoționantă, care transpune poetic trăiri, emoții și sentimente. O carte profundă prin mesajul ei, care ajunge acolo unde trebuie, în inima cititorului. El vine din partea femeii care a trebuit să-și părăsească Mama și Țara, pentru a-și câștiga cinstit mijloacele de existență. Acolo, printre străini, caută forme de supraviețuire, una dintre ele fiind poezia, care rămâne aproape de inima ei. Se spune că pe unde mergi, acolo unde ești fericit, lași frânturi de suflet, ca atunci când revii, să le regăsești și să trăiești amplu și frumos acele clipe. E și cazul poetei, care își dă seama de asta și încearcă să-și poarte sufletul cu ea, pentru a fi integră oriunde merge. O lecție de viață, transpusă poetic, într-un stil care se conturează treptat printr-o adevărată terapie prin Cuvânt. Mă bucur că Poezia rămâne aproape de românii care iau drumul străinătății, ea rămânând un prieten adevărat, care ca și Dumnezeu nu te trădează niciodată. Felicităm pe poeta VALI PARASCHIVOIU pentru acest dar de suflet oferit cititorilor din țară și din afară, și așteptăm cu interes următoarele apariții editoriale! AURELIA RÎNJEA

Johnny Ciatlos Deak *** Străinii -Cuvântul editorului

 Străinii -Cuvântul editorului

       Sosim pe această lume pentru o perioadă bine determinată, doar de El știută, cu un rol atribuit, pe care noi trebuie să-l descoperim precum o formulă magică ce deschide o poartă ferecată spre un tezaur.Traseul ce trebuie să fie parcurs de fiecare din noi este bine definit prin destin. Dilema cea mai mare este faptul că nimeni nu-și cunoaște rolul și sarcina în cadrul acestei călătorii pământene. Scriitoarea Mara Popescu-Vasilca, in romanul Străinii printr-o superbă abordare ne dezvăluie tot ceea ce înseamnă destin sub  cele mai diverse fațete posibile. Cele treisprezece capitole ce compun romanul sunt foarte bine clădite, de asemenea și personajele au fost compuse cu măiestria unui autor ce posedă o vastă experiență scriitoricească. Firul poveștii din cartea Străinii se desfășoară pe perioada câtorva decenii astfel  protagoniștii fac parte din mai multe generații, așadarvom întâlni situații diverse aflate în strânsă concordanță cu momentul în care au loc. Pe parcursul romanului vom experimenta din cele mai complexe trăiri cu un puternic impact sentimental, care ne sunt etalate amănunțit, simțind că te afli în inima acțiunii, aidoma unui film 3D.Acțiunea romanului focusează și regrupează destinele unor oameni din diferite clase sociale de diferite vârste într-o avalanșă de emoții împinse până la paroxism. Personajul principal este modelat de către autoare cu foarte multă pricepere și adus la perfecțiune creând  un personaj complex ce are un destin tragic de la naștere, o copilărie lipsită de afecțiunea maternă lăsând cicatrici adânci în inima și sufletul său. Fiind marcat profund de acest aspect el pășește în viață cu acest handicap psihic, dar viața îi rezervă pe parcursul ei și alte momente de suferință din toate sferele atât pe plan amoros cât și familial. In prima parte a romanului tânărul Florin parcurge perioada copilăriei, adolescenței și primii ani ai bărbatului matur dar lipsit de experiență,  timorat de un tată sever și el având un rum al vieții tumultos, ambiguu mereu în căutarea sinelui.Iată a doua parte devine o avalanșă de acțiuni menite să procure cititorului satisfacția unei lecturi extrem de palpitante din care nu lipsește adrenalina,suspansul dar și adevărate lecții de viață presărate din abundență de episoade marcate de tragedii cât și de afecțiune,romantism și iubire necondiționată. Mă voi rezuma la ansamblul lucrării fără a intra în prea multe detalii lăsându-vă pe dumneavoastră dragi cititori să descoperiți personajele, parcurgând romanul. Acțiunile se succed de o  manieră și o intensitate la care cititorului  îi este  imposibil să renunțe și este împins la lectură de o forță nevăzută care-l determină să parcurgă capitolele captivante. Imprevizibilul se află la fiecare pas astfel periplul devine unul extrem de palpitant iar răsturnările de situații sunt deseori duse la limita inimaginabilului. Dezamăgiri,vise spulberate, destine strivite sub influența unor ego-uri otrăvite și orbite de putere,bani și poziție socială, tăind în carne vie pentru a oferi lumii acea fațetă falsă în care se cramponează unii, astfel trăind în mizeria sufletului vândut diavolului, situatii care din nefericire sunt prezente și în timpurile pe care le trăim. Autoarea pune accent pe interacțiunea personajelor în diferite ipostaze descriind cu meticulozitate până în cel mai mic detaliu, energiile și vibrațiile declanșate de aceștia.De la cel mai banal sărut până la apogeul unei scene de amor, trăirile și sentimentele sunt descrise cu iscusința unui bijutier renumit ce aduce strălucire unui diamant prețios.  Atât capitolul de debut cât și cel final plasează acțiunea într-un cimitir, practic fiind destinația finală al oricărui pasager pe acest pământ, însă durata și confortul  călătoriei pe drumurile vieții până la terminus vor fi marcate de șansă, principii, moralitate, viziuni sau aspirații, bogat garnisite de o sumedenie de trăiri și experiențe ce vor defini destinul fiecărui individ în parte.Străinii este o diateză perfectă în acest sens. Chintesența acestui splendid roman constă în faptul că autoarea reușeștesă prezinte cititorului o suită de evenimente îmbrăcate într-o vastă gamă de emoții astfel că lectura devine foarte interesantă, cititorul fiind practic metamorfozat în acțiunea romanului. Prin povestea romanului Străinii distinsa autoare Mara Popescu-Vasilca  oferă cititorilor prin incontestabilul său talent de romancier o adevărată bijuterie un masterpiece prin  care cititorul va putea savura acel gust rafinat  dulce amar ce ne este adeseori servit în meniul vieții.

Johnny Ciatlos Deak                                            

senior editor

CONFESIUNI LIRICE, O ANTOLOGIE A CONFESIUNILOR FĂCUTE DE MEMBRII GRUPULUI ,, LUCEAFĂRUL DIN VALE”

 

Sincronicități

 

Există dincolo de noi Divinul, care ne vindecă de toate, care ne binecuvântează și ne deschide căi nevăzute, (doar uneori intuite), pentru ca apoi, într-o sincronicitate ascunsă să creeze posibilitatea să ne întâlnim, să ne cunoaștem sau să ne recunoaștem, să rămânem împreună, să ființăm.

Da! Întâlnirile nu sunt întâmplătoare, ne sunt dăruite și trebuie să le prețuim!

Am aflat despre existența Revistei Luceafărul din Vale, de la distinsa scriitoare și prietenă Lidia-Gonta Grosu, din Republica Moldova, motiv pentru care îi mulțumesc și îi sunt recunoscătoare și acum.

Astfel am ajuns să colaborez cu Revista Luceafărul din Vale și cu Doamna Kessy-Ellys Nycollas.

O Revistă de literatură, cultură și artă, unică după părerea mea, pentru că așa cum și-a dorit cea care a conceput-o, încearcă să promoveze pe cei începători în ale condeiului.

Nu toate revistele fac asta. Sunt reviste în care grupul celor care publică este închis sau trebuie să prezinți un C.V. literar de excepție. Vine întrebarea: dar cei care sunt începători, cum fac primul pas? Eu am descoperit mulți scriitori începători, de valoare, care cred că au meritat șansa să fie descoperiți.

Acesta este darul oferit de  Revista Luceafărul din Vale, pe lângă faptul că ne aduce pe noi toți, împreună, într-o mare Familie literară! Doar când ai iubire de oameni,

de neam, de frumos, poți face acest lucru!

Cât de special și solar, hora se întinde pentru românii de pe ambele maluri ale Prutului, pentru cei plecați peste hotare, în paginile acestei Reviste, sub semnul iubirii de țară, de cultură, de promovare a valorilor culturale ale acestui popor, a Limbii Române!

Referitor la Doamna Kessy-Ellys Nycollas, trebuie să recunosc că nu am întâlnit până acum atâta deschidere, generozitate, empatie din partea unui om pentru semeni, ca la dânsa. Îți întinde mâna cu prietenie literară și îți deschide calea în această lume a literaturii, atât de măcinată de orgolii și de lupte, unde unde războaiele se dau și pe față și pe dedesubt.

E greu să răzbați în lumea atât de specială a Cuvântului, dar cu multe fețe ascunse, însă dânsa îți oferă o șansă, cu discernământ în selectarea valorilor, cu inima luând decizii pertinente. O femeie puternică, perseverentă, care abordează proiecte generoase, pe care le duce

la bun sfârșit, la termenul stabilit.

Se spune că Dumnezeu îți scoate în cale omul potrivit la momentul potrivit. Întâlnirea mea cu Dumneaei este una specială și sper să dureze mulți ani înainte, sub semnul Luceafărului, care ne binecuvântează de dincolo de curcubeul planetar, pe toți românii!

Doresc mulți ani de editare Revistei, mulți ani Doamnei Kessy-Ellys Nycollas, mulți ani nouă, colaboratorilor, în acest frumos ÎMPREUNĂ!

O să promovez această Revistă și voi invita și dirija tinerii creatori către acest lăcaș minunat, de cultură românească!

 

Cu prețuire, AURELIA RÎNJEA     

AURELIA RÎNJEA - NOTĂ DE LECTURĂ la volummul ,,URMELE TRECUTULUI ” Autor AURICĂ BURTESCU

 

ÎNTÂLNIRE LITERARĂ

 

Vi-l prezint astăzi pe domnul AURICĂ BURTESCU! O prezență nouă pentru mine și încântătoare în ale scrisului. Într-un registru epic de excepție, în care în toamna sufletului amintirile se aștern ca un covor în sufletele cititorilor, autorul ne invită la o călătorie în timp, în care mulți dintre noi ne regăsim. E o dovadă că darul cele mai de preț de le Dumnezeu, viața, poate fi trăită cu demnitate și bucurie, cu misiunea personală a fiecăruia, a dumnealui fiind aceea de a făuri oameni.

           Scrierile sale, precum un foileton, ni se perindă prin fața ochilor. Ca un film ni se derulează începuturile profesorului la catedră: „Eu mă credeam un MESIA, UN LUMINATOR! Nu concepeam să fiu profesor în altă parte decât în satul meu…”

Din povestiri, cunoaștem descrierea satului și eroii acestuia, prezentarea înaintașilor, învățământul acelor ani, inspecțiile speciale, practica pedagogică, primul costum, examenele, părinții, dar și creșterea caprelor, boșca din pădure, etc.

Ne sunt prezentate realizările cetății: catargul, parcul de joacă, sondele, electrificarea, odiseea colectivizării, construcția școlii, profesorii de altădată, lipsa de cultură religioasă care se datora regimului care interzicea religia și mersul la biserică.

Sufletul lui e „o cutie de rezonanță” pentru sufletele sătenilor, un rezonator cosmic latent, care interferă cu tot ce este românesc pe acele locuri și în acele timpuri.

Amintiri trezite și în mine, în anii de studenție, concertele de la Ateneu și Sala Radioteleviziunii, unde studenții intrau fără bilete după începerea spectacolului, Cișmigiul, Magazinul Unirea, practica pedagogică, orele de clasă, examenele… sau săpatul fântânii, fără a găsi apă… (și eu am plâns că nu am găsit apă… atunci am zis că omul nu poate să aibă tot ce își dorește… am mai încercat o dată, propunându-mi să nu mai plâng dacă nu găsesc… și culmea, am dat de apă!)

Acesta este și unul din rosturile scrisului, cititorul să se regăsească în poveste.

Ca un laitmotiv, unele povestiri încep cu: „N-ai mai scris de multă  vreme!" - mă certa cu blândețe doamna cu ochi albaștri și părul castaniu, „Ești un leneș incurabil!!!"

Ne atrag în mod plăcut construcții estetice deosebite:  „purta în coarnele lui cerul ca în niște cuiere întoarse”… „Copiii semănau cu niște pui de rândunică cu ciocuri vesele ce ciripeau voios”… „sita deasă a anilor”… sau comparații: „aerul era lăptos și umed”…  „anii trec ca apa” . Simplu și frumos!

Remarcăm acuratețea scrisului, figurile de stil, povestirea fluentă, captivantă, limpede ca un izvor prin albia timpului, care te poartă pe filele lui, într-o reverie în care și tu îți găsești propriul loc.

M-am întrebat și cu alte ocazii, dacă ceea ce dumnealui, eu sau alții, prezentăm despre trecutul nostru, mai interesează pe cineva în zilele noastre. Răspunsul este: „Prea puțin…”, dar noi ne facem datoria, îi încântăm pe cei care rezonează și rememorează împreună cu noi amintirile… și atâta timp cât a scrie este o bucurie fie și doar pentru un om, fie chiar doar pentru autor, acesta își duce misiunea dată de Dumnezeu mai departe. Așa că, Domnule AURICĂ BURTESCU, vă dorim sănătate, scrieri multe și binecuvântate!

                

  Poetă și profesor de fizică, AURELIA RÎNJEA 

 

           ÎNTRU IUBIRE

   -Aurelia Rînjea-

 

Ca fizician, eu cred într-o armonie universală  descrisă de legi ascunse, simetrii şi armonii, căutate de milenii, ce cuprinde în ea totul, atât lumea materială cât şi cea spirituală, cea văzută cât şi cea nevăzută. Şi poate că spirala lui Fibonacci porneşte din sau coboară în inima ta, rezonând pe diferite niveluri, în acorduri consonante ce se pot întreţine, generând viaţă, pace şi iubire.

Aceste rânduri te invită, cititorule, să te desprinzi de lumea iluziilor generate de mintea ta, mult prea ocupată de disconfortul de ordin material, pentru a-ți arăta că se poate trăi frumos și demn, iubind și dăruind.

Iubirea (eros) – sau desăvârșirea mea prin tine, ca fizician o înțeleg a fi un concept existențial și divin, reflectat în toate cele „n versuri”, un concept funda-mental și primordial care s-a manifestat în matricea informațională și energetică a fiecărei creații. Însăși Geneza e un act de iubire al Creatorului. Iubirea, s-a dovedit științific de către fizicianul Winter din California, este o undă, prin a cărei interferență, respectând șirul lui Fibonacci, generează pace, viață și armonie, în Iubirea care este Dumnezeu. Suntem scăldați de o cascadă de unde electromagnetice, dar cea cu lungimea de undă cea mai mare, e denumită de fizician Unda Iubirii, care ne unește nevăzută.

Da, mai presus de orice, este iubirea, iar… inima… inima bate după cum se schimbă ceva… lăsând să te simţi legat de acel ceva, atemporal din fiinţa ta, care simte și știe că Dumnezeu – reprezintă energia pură a Iubirii!

 „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.  (1 Ioan 4:9, 10). O iubire profundă, unică și necondiționată.

În interiorul cel mai profund și mai subtil al inimii sale, omul poate realiza adevărata pulsaţie, adevărata vibraţie care animă această lume infinită şi care, totodată, reprezintă ritmul şi semnul vieţii universale. În organizarea universală a lucrurilor şi a fenomenelor, omul ar trebui să fie deschis pentru a putea intra în rezonanţă perfectă cu această energie infinită, iar iubirea sa să fie o cale spre iubirea divină.

Iubirea este fundamentul legăturii reciproce dintre noi toţi. Este forţa de coeziune ce ţine laolaltă universul. Ea atrage, integrează, construieşte, declanşează o spirală ascendentă, fiind  omniprezentă în univers. 

Iubirea reprezintă respiraţia interioară a sufletului, vibraţia universală care le permite oamenilor să îşi transfere reciproc energie, care funcţionează pe toate nivele şi exprimă adevărata noastră natură. Este  esenţa absolută a forţei vitale.

            Totul începe cu iubirea! Forma aceea de iubire elementară, înnăscută, intrinsecă, ca dăruirea unui copil, o ţesătură a naturii,  o energie instinctivă şi esenţială a omului. Ea nu trebuie activată pentru că există în noi, trebuie doar să o mărturisim, adică să devenim conştienţi de ea. Ne scăldăm în iubirea lui Dumnezeu, în  viaţa aceasta, ca un mister, în care Iubirea oricărui om are impact şi valoare!

 În inima ta se află ceva mult mai profund decât crezi, este esenţa vieţii. Acolo trebuie să căutăm să trăim, cu mintea topită în inimă, în casa lui Dumnezeu. Acolo ne găsim liniştea şi odihna gândurilor,inspiraţia şi puterea nebănuită, pentru că El este aici, acum, înlăuntrul nostru.

În scrisoarea lui Albert Einstein către fiica lui Lieserl, acesta ne vorbește despre o forţă extrem de puternică, aflată în spatele oricărui fenomen din univers care include şi guvernează totul. Aceasta forţă universală este IUBIREA. Acesta îi spune fiicei lui:

„Iubirea este Lumina, care îi luminează pe cei ce o oferă şi o primesc. Iubirea este gravitaţie, deoarece îi face pe unii oameni să se simtă atraşi de alţii. Iubirea este putere, deoarece multiplică tot ce avem mai bun şi oferă umanităţii şansa de a nu pieri în propriul egoism orb. Iubirea expune şi revelează. Pentru iubire noi trăim şi murim. Iubirea e Dumnezeu şi Dumnezeu este Iubire.
Aceasta forţă explică totul şi oferă sens vieţii”. […]…E singura energie din univers pe care fiinţa umană nu a învăţat să o controleze după voinţă sa […] Când o să învăţăm să oferim şi să primim această energie universală, dragă Lieserl, vom putea afirma că iubirea învinge tot, că poate transcende totul şi orice, deoarece iubirea este chintesenţa vieţii”.

Toți suntem aici, pe această planetă, în căutarea adevărului unic, care ne propulsează spre a învăța o singură lecție, cea a iubirii. Când vezi divinul din celălalt, iubirea este deplină. Ea ni se dă pentru a fi dăruită. Ea restabilește speranța și armonia, astfel ca vibrația spirituală a celor doi să fie aceeași, pentru a evolua împreună spre aceleași idealuri. Să te îndrăgostești de un suflet, să vezi divinul din el, face din tine o ființă specială. Iubirea adevărată oferă motive de a rămâne în fiecare zi împreună, în lumea asta și în viitoarele.

A iubi înseamnă a ierta și a dărui. Înseamnă bucurie împărtășită într-un joc al mulțumirii și al recunoștinței. Iubirea adevărată eliberează, iar libertatea e și ea  o stare de spirit, în fericirea care este acolo unde îți e sufletul... iar libertatea de a alege nu ți-o ia nimeni.

Ar trebui să intrăm în viețile celorlalți ca suflete, să căutăm nu jumătăți, ci suflete întregi ca și tine.  În iubire realizezi un echilibru stabil între minte și inimă, de sine stătător. Putem înflori împreună numai în iubirea lui Dumnezeu. Atunci cerul se bucură și se deschide pentru noi, binecuvântându-ne. Poezia, ea însăși e și ea îmbrățișare divină. E o lecție divină care se trăiește, ce ne-a fost dăruită spre a o dărui mai departe.

Eliberându-ne de perdeaua de gânduri, care separă lumea materială de cea spirituală, divinul curge prin fiecare por în noi. Eu am descoperit mai multe moduri de a te întâlni cu Dumnezeu: când iubești, când scrii poezii, când dăruiești… Un „te iubesc" spus azi, face mai mult decât întreaga lume de mâine, e precum o invitație la veșnicie. Nimic nu e departe când iubești. Iubirea – e o rostirea profundă a sufletului, când stând în genunchi, privești spre Dumnezeu, iar acesta se bucură. Ființa divină din noi doar iubește!

Limbajul de programare în care a fost „scris” Universul este Iubirea lui Dumnezeu, care este o stare de grație! Dă-ne Doamne nouă Iubirea cea de toate zilele, puterea de a iubi şi ne iartă nouă neiubirea!

Binecuvântat este cel care poate iubi!

              

 

ANDREEA MAFTEI - DIN ȚAREUCA, SPRE MOARA LITERARĂ, UN FIU DE LUCEAFĂR - prefață la Visul timpului trecut (file autobiografice), HAIBUN, Chișinău, 2022 de Ion Cuzuioc

 

Andreea MAFTEI

DIN ȚAREUCA, SPRE MOARA LITERARĂ, UN FIU DE LUCEAFĂR

- prefață la Visul timpului trecut (file autobiografice), HAIBUN, Chișinău, 2022 de Ion Cuzuioc

                                                                        Om al scrisului –

                                                                                   pe drumul întortocheat

                                                                          gânduri zburând

(Ion Cuzuioc)

Haibun (scriere haikai) - este un termen japonez menționat pentru prima dată de poetul M. Basho, în 1690, definind o nouă formă literară ce îmbina prosimetric proza de tip jurnal, autobiografie, eseu, jurnal de călătorie, povestire, poem în proză, cu haikuul. După 1900, este cunoscut scurt ca proză poetică confesivă, îmbinarea a două poeme: poemul în proză și poezia (haiku). Un exemplu clasic de haibun este Calea îngustă către țările din Nord (sau către interior) a lui M. Basho. Scopul lui era de a descrie acele locuri ca experiențe de călătorie în care nota, ca pagini de jurnal, ceea ce contemplase, deci trăiri subiective și transcrise obiectiv, imagistic (haikai), la persoana I. Principalul scop al descrierilor era de a trezi sentimente puternice, de aceea echilibrul legăturilor formale (proză și poezie) era unul esențial. Proza haijinului este una ritmică, alternând hokku ca meditație față de vestigiile și spațiile trecutului. Haibunul a continuat să fie scris si de poeți japonezi precum Y. Buson, K. Issa, M. Shiki, în forma descrierilor unui loc, a unui obiect, a unei persoane sau rememorări ale trecutului istoric ori scurte povestiri din viața scriitorului. Genul a traversat și spre occident, fiind întâi tradus din japoneză, apoi preluat ca structură literară. El a ajuns, evident, și pe meleaguri românești, remarcându-se prin caracteristicile și sensibilitățile poetice autohtone (admit și punctuația românească care dă un sens mai potrivit), mai ales că românul a fost și este un povestitor de excepție, cu suflet de poet.

Un jurnal al vieții, implicând autenticul, elegia sentimentală, sinceritatea și curajul de a se destăinui, în forma specială a haibunului, ne oferă, prin acest volum de evocări autobiografice liricizate, și scriitorul Ion Cuzuioc. Povestea biblică de la început amintește de M. Sadoveanu și al lui Baltagul, creându-se efectul de relatare care trebuie descoperită, încărcată fiind de simboluri și credințe vechi, iar descoperirea în sine va deprinde cititorul cu o practică sistematică a unei lecturi lipsite de facilitate și cu o sumă de experiențe noi dobândite. Cadrul specific acestei povestiri ca vis, cum anunță autorul încă din titlu, transmite și faptul că nefiind o simplă născocire, orice basm moldovenesc, sensurile evocărilor sunt mai profunde și au rădăcină în însăși identitatea culturală a poporului/satului/a regiunii descrise. Concretul, așa cum este specific prozopoemului japonez, este redat prin toponimele moldovenești; ele ne trimit la un contur precis pe harta povestirilor autobiografice.

Un sentimentalist elegiac, poet din naștere, Ion Cuzuioc surprinde, în fraze ample, pline de umor, evocări nostalgice văzute cu seninătatea vârstei, căci vezi, spune el, moldovenilor le stă bine să râdă de necaz și oricum acesta (necazul) nu va surpa pământul, deși-i la tot pasul și parcă numai pe ei, moldovenii, i-a năpăstuit mereu, pe „imașul” vieții. Oralitatea, impresia de zicere a textului, pare împrumutată de la genialul I. Creangă, povestitorul tuturor românilor (apoi eu îți eram omul),  cu deosebire că, la Ion Cuzuioc, varianta stilistică este mai centrată pe mesaj și mai lirică, apropiată de ilustrul Grigore Vieru, poetul din Chișinău, și ca registru lingvistic. Evocarea îmbină armonios descrierea și dialogul cu narațiunea (Omul pe pământ - / între noapte și zi / întreaga viață ...  cum începuse a-mi tăia buricul, am și prins a râde // Maternitate - / drumurile omului / împânzit cu flori ... – O să fie umorist, se șușoteau niște babe, văzându-mă că mă prăpădesc de râs. / - Ba doftor...).  Mama Valentina, cu studii pedagogice, omul de la care a învățat să iubească și să prețuiască nespus cartea, și tatăl Pavel, doctor, de la care a desprins dragul meseriei, ocrotitorii de la Dumnezeu, sunt portretizați amplu, cu linii îngroșate de mândria unui fiu recunoscător, prin care naratorul își arăta obârșia de oameni intelectuali, muncitori și credincioși. „Necazurile” lor nu au rămas decât „o amintire luminoasă și frumoasă” care l-a obligat pe „fiu” să muncească la fel ca părinții săi, cu sârguință și bucurie. Țareuca, un sat al comunismului, este văzut ca un tărâm al poveștilor cu happy-end, deși mama a fost nevoită să își piardă slujba pentru „colhoz”, apoi pentru „sovhoz”, ori să crească viermi de mătase, cum cerea Statul, iar tatăl să ducă greul de a-și întreține familia, de a munci și de a studia, în același timp. Cu toate astea, familia era fericită, iar timpul îi petrecea frumos, nici „foarte greu”, nici „foarte ușor”, ci „minunat” întru-totul: Satul neuitat - / Făt-Frumos din poveste / la gura sobei.  

„A scrie poezie în Basarabia înseamnă a renunța la plâns” spune Leo Butnaru, și cum să fie altfel la Ion Cuzuioc, recunoscut epigramist și umorist, dacă nu vesel, chiar și când e trist, iar  ca scriitor - tot mai nostalgic, mai sentimental. Prin poezie cuprinde esența libertății și a fericirii depline, și astfel, posibilitatea de a se destăinui generațiilor viitoare. Logosul universal, arhaic, se ramifică în povestirile cuzuiociene ca logos primar, căpătat la naștere, dar și adoptat de la Moldova-mamă. Ion Cuzuioc este un incontestabil deținător al limbii române și are talentul de a o mânui artistic, arătându-se demn de ea. Cum altfel să fie un scriitor? Ca prozator liric, acesta explorează viața cu o lupă ce augmentează până la cele mai mici detalii, dar proporțiile între realism și senzațional sunt foarte fin trasate, uneori insesizabile. Extrem de sincer cu sine, lucid, autentic și special, știe că orice poveste are un tâlc, în forma sa de adevăr, dar și literatură cât cuprinde. Într-o lume în care oamenii au simțit pumnul de fier al istoriei, scrisul le este încă un leac, iar când acesta cuprinde file de viață, iar pateticul este cu-atât mai prezent. Un glas de cântec se resimte în poezia sa, armonizat sub tonul evocator al melancolicului prozator. Melosul este estompat, uneori, de solemnitatea evocărilor, dar, la un loc, produc emoția mult așteptată, o emoție esențială în poezia haiku. Imaginile trimit, cum remarca haijinul C.T. Atanasiu, la o lume știută doar de cei de la țară, iar spontaneitatea redării acestora fac deliciul cititorului. Scriitorul știe cum să îl capteze pe cititor de la început, prin umorul blând și autoironie, iar când e ironic, nu face rabat de la morala severă. Ion Cuzuioc se pare că a vrut să schimbe lumea de cum a intrat în sânul ei, cu strădania sisifică a artistului, doar urcând și coborând cu aceeași bunătate, răbdare și, cel mai important, cu zâmbetul pe chip și așezat în paginile sale ( Primii fulgi de nea - / porumbeii din zbor / iau micul dejun).

Între cele două tipare,  interstițiul textual produce pauza necesară creării de noi idei, aluziv. De aceea, autorul face ca naratorul să conlucreze cu eul liric în imagistica unui haibun, nu doar pentru a reține atenția cititorului, ci motivându-l, în același timp, să își creeze liber propria imagine pe fondul ideii, după propriul său suflet, compunând propria elegie sentimentală, (biografică) (Seceriș în toi - / de la un spic la altul / sărind cosașii).

          Condensarea imaginilor unui fragment de jurnal într-un haiku, ca reluare și esențializare, nu e o muncă ușoară. Dar la Ion Cuzuioc transferul se produce aparent firesc, căci proza însăși e liric-confesivă și un produs al etapizării cronologice în care emoția crește dimpreună cu personajul-narator, de la paragraf, la paragraf: emoția primei zile de școală, emoția primei lecturi, a cititului acasă ori în biblioteci, emoția fiecărui spațiu natal rememorat, emoția unei tabere de vară la mare, emoția socializării cu alți copii de la care a învățat câte ceva, emoția iernilor de odinioară (Strugurii în pod - / coborând pe scară / roadele toamnei), emoția descoperirii unei lingvistici noi, vorbite pe ascuns, cât și a „bibliotecii din pod” care „proteja” comorile ascunse - limba cea nouă și religia - de invadatorii ruși, zilele de școală departe de casă, verele pline de activități instructive din Rezina, emoția unei profesii dorite, studiul (Drumul șerpuit - / cu soarele în palmă / întâlnind zorii), peripețiile unei studenții la Chișinău (”evenimente frumoase și dureroase... pe care cu greu le-ar rezista un om de rând, fără a suporta consecințe grave. Dar am rezistat căci am iubit și iubesc acest popor.”). Nume sonore încă răsună în amintirile unui fost student la Institutul de medicină, colegi și pedagogi, unii regretați astăzi, alții, încă prieteni, de aceea sunt numite și aici, în jurnalul autobiografic haibun, deși au mai fost amintite și în alte scrieri ca Birocrații sau Lume... lume... Amintiri de taină, de vis, dar încă vii și usturătoare, sunt mărturisirile acestea ale unui „timp trecut” în care fericirea este lucrul cel mai de preț, iar omul de astăzi, plin de umor – epigramist, cel care pare că nu a suferit nicicând, știe mai bine ca oricine cum e cu suferința: „un om fără patrie, fără limbă și istorie, fără prieteni e un om de nimic. Omul cât trăiește trebuie să fie în lume și cu lumea. (...)  // Pâine de casă - / ridurile din palme / poemul vieții”.

          Se poate să observ, aici, prin tipul evocării lirice un Demostene Botez care, prin memoriile sale, descrie în proză „universul mic” al copilului atașat de mamă și care iubea animalele ca pe niște jucării vii, care iubea munca, satul natal și cartea, devenind apoi un om de cultură prolific și un scriitor recunoscut și, mai ales, poet (chiar dacă meseria a fost cu totul alta), înconjurat de vecini, de prieteni - de unii mai puțini prieteni (lucru „firesc” epocii comuniste), de „gazde”, și remarcat la „debutul literar”: „Dacă nu poți străbate peretele de beton al redacțiilor, e ca și cum ai sări din avion fără parașută. Dar a sări din avion fără parașută, e ca și cum ți-ai lua rămas bun de la viață. Unii văd această parașută într-un prieten bun, alții – într-o soție devotată. Eu însă o văd în toți cei care ne înconjoară, căci fiecare, în afară de rău, îți mai poate face și un bine. Închipuiți-vă dumneavoastră o viață de om fără primejdii și plină de facere de bine. Fiecare din noi ar dori să aibă o astfel de biografie. Nu-i așa? // o viață de om - / răsăritul soarelui / într-un labirint”. Se resimte aceeași tematică a dezrădăcinării de satul natal mult iubit: „Unde-i satul meu de ieri?”, realismul evenimentelor „literare” – marcate ca botez în literatură – amintind de oameni de litere „binevoitori” a zămisli un tânăr literat exigent și capabil să străbată drumul bolovănos spre edituri și publicații de renume: „Așa erau timpurile sovietice, așa era ideologia ei și volens nolens erai nevoit să te umilești și să te conformezi restricțiilor impuse (...) apoi cu condeiul în mână îți arăta ce e bine și ce e rău în opera ta, și dacă corespundea cerințelor zilei, adică se încadrează în ideologia noastră sovietică de pe timpuri. N-avea rost să polemizezi cu gardianul literar și-ți luai frumușel manuscrisul, îl mai revedeai un pic, mai redactai pe ici-pe colo câte un rând în plus ca din nou să te rogi să te primească același consultant literar. // Consultație - / așteptând sentința cu / ruga de acasă”.

Extraordinare aceste evocări despre un timp de aur, de interes pentru istoria literaturii noastre, care mă interesează în mod deosebit ca filolog și cercetător literar. Ambii scriitori au dat piept cu o epocă ce avea frâiele strânse și, dotați cu o memorie bună, au putut portretiza – de pe meleaguri diferite, dar atât de apropiate totuși – sub condeiul evocatorului liric, oameni, idei, evenimente precise, au fost capabili să învingă timpul prin scris și, azi, să cultive în mintea noastră (blurată de informații vechi, false sau distorsionate intenționat) un „timp” concret, veridic. Ce îl diferențiază pe scriitorul Ion Cuzuioc este o acută sensibilitate pentru unele date literare de „restriște” pentru spațiul descris și delicatețea de a nu deranja absolut și cu nicio intenție pe nimeni, ci doar având dorința de a spune „adevărul” (sic!)  ca memorie și - iată! o memorie încă vie, plină de amănunte se remarcă liric (Homo sapiens - / străbătând universul / fără oprire). Poate și de aici alegerea de a scrie un jurnal în manieră niponă. O prea mare delicatețe a sufletului nu putea alege altfel să spună un adevăr. Deosebita grijă artistică a haijinului dă valoare operei, și, mai ales, dă concretețe așa cum se potrivește acestui tip de literatură. Puse în capitole cu titlu, ne gândim la o ierarhizare clară a faptelor evocate, scoase din sertărașele minții cu eticheta timp trecut, dar regăsite la senectute sub o altă aură, lipsite de nervul tinereții, dar „curate”, lipsite de prejudecată sau alte „îndatoriri” ale unui prezent sau chiar de grija că ar deranja pe cineva. Aceasta e utilitatea memoriilor (Satul părăsit - / prin casele oamenilor / pânze de paing).

          Haikuurile sunt deosebite, cuprind în ele însele o viață, un concret, și cele mai multe par desprinse dintr-un univers al feeriei, etalând un mister aparte, adăpat de la inimă, cu sensibilitate și gravat de un subiectivism patetic, dar și plin de umor. Obiectivitatea imagistică cerută de haibun se conturează odată cu harta istoriografică – timp și personalități recunoscute – elemente concrete biografice de autor și consecvența de a stărui în sinceritate și autenticism. Țareuca a căpătat deja noi valențe „istorice”, a devenit, astfel, un personaj simbolic ca Humuleștii lui Creangă sau ca Hulubul lui Demostene Botez (memorialistul, dacă tot l-am amintit) ori Pererita lui Grigore Vieru dinspre care se simte pasiunea puternică pentru frumusețea limbii române și admirația pentru poporul său și pentru țarina străbună și pentru satul natal pe care poetul, prozatorul, eseistul și memorialistul Ion Cuzuioc le-a împărtășit cu acesta, cu încântare. (Eternitate – / pe un ou încondeiat / chipul mamei.)

                                                                                             Iași, ianuarie 2022

 

VASILICA MITREA - Profil literar, scriitor, Mircea D. Dumitrescu

 Profil literar, scriitor,

Mircea D. Dumitrescu

Mircea D. Dumitrescu s-a dovedit a fi un scriitor înzestrat cu mult talent, atât în proză cât și în versuri.

Născut în București, cu domiciliul actual în Fetești, județul Ialomița, reușește să impresioneze cu ativitățile sale multiple. Este membru cofondator al Cenaclului Cultural Lumina din Fetești, prezent la rubrica „Portret” al revistei ”L”, publicație trimestrială. Nominalizat în volumul „Fetești Monografie, ediția a II-a”, prezent în volumul Personalități ialomițene -Dicționar – Oameni de cultură, artă, știință, tehnică și sport”. De asemenea, este prezent în câteva Antologii: UNIVERSUM Montreal, Canada, unde a primit și premiul de excelență, Vis cu Nichita, Petale de iubire.Vlăstare eminesciene. Scrie, de asemenea, în câteva reviste: „L, Fetești; Dobrogea Culturală, Constanța și Luceafărul din Vale, Petroșani.

În anul 2011, publică romanul Cum îngerii devin pești, după care romanele Închisoarea speranțelor fierbinți din deșertul înghețat. Urmează în 2013 Simfo-Rock, Taifun în rafale și Până dincolo de moarte. Se observă o muncă activă, intensă și prolifică din partea autorului.

Având cititori interesați de aparițiile sale editoriale, continuă, cu aceeași abnegație, și publică în 2014: Alo! Sunt eu… și Între două lumi.

În anul 2015 îi apare volumul Destine încrucișate. În anul 2016, Viscol fierbinte.

În 2017 Despre proști și cine suntem ei. În 2019 Ești numai al meu și Între două lumi. Iar în 2020 Simfo-orgie înlăcrimată. Și, tot în anul 2020, O viață complicat de simplă. Toate aceste apariții editoriale vorbesc de la sine despre autorul Mircea D. Dumitrescu.

De formație ofițer superior M.A.I. are, pe lângă multă rigurozitate în cee ace face și multă disciplină, unde se autoportretizează: „Eu sunt acela care voi nu știți!/Sunt foc și pară/Cascadă învolburată,/Pământ clisos și vânt înverșunat!/Sunt Om în lumea mea,/Crezând în alte lumi,/Sunt doar un Eu cuprins de așteptări/Și răscolit de multe frământări!/Sunt doar un suflet chinuit…/Ce-i plin de întrebări!”

După cum vedeți nu am putut ciunti nici-unul din versurile sale. Fiecare îl caracterizează. Este un rug care arde continuu pe altarul culturii. „În viață nu e cum dorești”, mai spune autorul. Dar, firea sa mereu curioasă, întreprinzătoare, creatoare nu-i dă pace și crează pe Facebook Grupul literar-cultural: „Viața ca o carte, Cartea ca un film!”, unde cu o neobosită trudă postează noutăți ale unor autori cunoscuți și nu numai, despre personalități literare, istorice și culturale, ceea ce îl situează, la rândul său, în structura personalităților contemporane. Prin aceasta, ne dovedește că încearcă să scoată la lumină și să promoveze nu numai creațiile sale, ci și ale altora.

Pentru activitatea sa cvasi permanentă în slujba literaturii și culturii, scriitorul Mircea D. Dumitrescu a primit, în timp, diverse premii și diplome de excelență.

Toate aceste performanțe literare l-au propulsat cu drepturi depline de scriitor, fiind la ora atuală membru al Societății Scriitorilor Militari și membru al Asociației Ligii Sriitorilor Dobrogeni, care au văzut în opera domniei-sale capacități literare multiple și un scriitor de mare viitor. Va fi unul dintre scriitorii care își vor pune amprenta în educația generațiilor viitoare, de unde și aceștia se vor inspira.

Un valoros roman este „O viață complicat de simplă”, care îmbină ficțiunea cu realitatea. În deinitiv, de unde se inspiră un scriitor? Din realitate! Important este cum știe să creeze emoție prin potrivirea cuvintelor și lecturarea volumului de către cititori.

Cu aceeași emoție, dragi cititori, se parcurge și citirea volumului „Simfo-Rock”ca, de altfel și toate celelalte romane scrise de acest neobosit autor.

Din volumul de versuri „Un bob de minte” reținem unele aspecte din viața cotidiană a autorului, scrise cu multă măiestrie și talent, în care fiecare ne putem regăsi.

Scriitorul MIRCEA D. DUMITRESCU este prezent și în lucrarea ,,MILENARIUM”, ,,Dicționarul enciclopedic al scriitorilor români la începutul mileniului al III-lea”, vol. III, apărut la Editura ARMONII CULTURALE” și care a primit ,,Premiul special 2021 al Ligii Scriitorilor Români”.

Sunt mândră că l-am cunoscut, că îmi este coleg în Asociația Liga Scriitorilor Dobrogeni și orice întâlnire ne dă ocazia să depănăm amintiri din frumoasele sale realizări, să ne propunem noi proiecte care să dea greutate, în ultimă instanță, culturii noastre române.

Felicitări

, drag coleg! Sunteți un bun al acestei societăți!

Vasilica MITREA,

Președinta Ligii Scriitorilor Dobrogeni