luni, 11 februarie 2019

Ion Cuzuioc - R.Moldova SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN 13 - ÎN OSPEŢIE LA SALONUL ÎNVĂŢĂCEILOR



Ion Cuzuioc


SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN

13 - ÎN OSPEŢIE LA SALONUL 

ÎNVĂŢĂCEILOR
                 
Multe cuvinte frumoase despre învăţăcei auzise Silto de la dascălii săi. Dar să-i vadă, să vorbească cu ei nu avuse prilejul. învăţăceii, la fel ca şi Silto, au trecut ucenicia la dascălii împărăţiei. Dar, evidenţiindu-se de ceilalţi ucenici, ei au fost declaraţi învăţăcei. Datoria lor era să continuie tradiţiile cărturăriei la curtea lui Neptun, zeul mărilor.
După ce făcuse cunoştinţă cu unele din multele saloane ale curţii zeului mărilor, supusele lui Neptun îl conduseră pe Silto la salonul învăţăceilor. La apariţia lui Silto, învăţăceii, care cu cartea în mână, care cu foi de papirus, care cu socotitoare, lăsară toate la o parte, se ridicară şi se închinară lui.
Probabil că ştieau mai din timp de sosirea ce avea s-o facă, căci cu toţii, pregătiţi, au recitat cele mai frumoase poezii din câte au fost scrise, acompaniindu-se la lire. Bufonii, purtând marote,[1] îl distrară cu marionetele lor. într-un cuvânt, fiecare avu prilejul şi plăcerea să-şi demonstreze cunoştinţele şi măiestria în faţa lui Silto. Drept recunoştinţă, şi Silto a citit câteva versuri din propria lui creaţie. Chiar şi o problemă rezolvă, socotind în gând.
– îi vezi? vorbiră supusele. Au să ajungă oameni mari. Aşa au fost şi taţii lor. Acum ei reprezintă onoarea curţii zeului Neptun. Ţine-le minte pe toate, Silto, pe pământ îţi vor prinde bine.
Delfinul Ami şi meduza Aurelia Aurita l-au purtat pe Silto prin toate colţurile curţii zeului, destăinuindu-i câte şi mai câte neauzite, nevăzute şi neştiute de el.
Din ziua aceea tot timpul erau împreună. între ei se legă o prietenie de nedespărţit. Delfinul Ami şi meduza Aurelia Aurita erau gata la orice, numai să-i ajute lui Silto să se întoarcă la baştina lui, casa părintească, părinţii şi rudele lui.



[1] Marotă — sceptru având în vârf un cap cu glugă şi împodobit cu clopoţei.



duminică, 10 februarie 2019

Ion Cuzuioc - R. Moldova - SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN 12-ÎN OSPEŢIE LA SALONUL HARNICILOR



Ion Cuzuioc


SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN


12-ÎN OSPEŢIE LA

SALONUL HARNICILOR

Luna trecu peste noapte la orizont, se închină în faţa unei făpturi luminoase şi dispăru. Pe cer strălucea soarele. Razele lui atingeau toate adâncurile pământului, mite cele ale mărilor.
– Silto-o-o... Silto-o-o... şopteau supusele zeului la geamul lui Silto. Soarele a răsărit. E timpul deşteptării.
Silto sări în picioare, îşi spălă faţa cu spumă de mare, bău în fugă un potir cu lapte afumat şi o zbughi din odaie. în hol îl aşteptau supusele.
– Unde ţinem calea mai departe? întrebă Silto.
– În ospeţie la salonul harnicilor, răspunseră supusele. De la ei avem ce lua bun. Mai harnici şi dibaci, ca-n salonul unde plecăm noi, nu găseşti în toată curtea zeului. Cât e ziulica de mare muncesc şi muncesc fără a fi grăbiţi de cineva.
Salonul harnicilor se găsea în apropiere de cel al lui Silto. Aşa că nu prea făcură cale lungă până sosiră cu toţii în ospeţie la harnici.
– Îi vezi? arătară supusele către harnici. Unii pregătesc seminţe de mei pentru peştişori, alţii împletesc horeţe pentru a-i prinde pe răpitorii mării, pe cei ce nu dau pace bună să trăiască confraţii lor mai mici.
Nimeni nu stătea locului. Fiecare îşi avea îndeletnicirea lui.
– Să le dăm o mână de ajutor! Ce ziceţi? propuse Silto.
– Că bine zici! acceptară supusele.
Lucrul mergea cu spor şi într-un timp scurt cu toţii îl şi terminară. Harnicii îi serviră pe oaspeţi cu câte o prăjitură şi le mulţumiră pentru mâna de ajutor.
Silto şi supusele zeului din salonul harnicilor trecură în alt salon.

,



Îmi este dor... și doare!
( Gânduri care dor, Vloumul lll, proză)


      Am risipit amurgul unei înserări... chiar de știam că vei pleca în zori... De atunci trecut-au multe nopți și zile... unele triste altele mai bune... în care sincer îmi doream să fii cu mine... simțindu-mă cum mă topesc de dor și drag... dar am lăsat dorul pribeag... să hoinărească unde-i e mai bine... iar de ajunge și la tine... să nu îți spună cât am plâns... și nici dacă vreo dată am râs...

    Nu voi veni vreo dată să te cert... nu e nici demn nici înțelept... nu vreau să îți mai spun că, încă te iubesc... deși chiar simt... nu vreau să răscolesc iar sufletul... iar tu să-mi spui, că mint!

     La ce ar folosi să-ți răscolesc durerea... când Dumnezeu nu vrea să ne împlinească vrerea?...
Nu scriu acestea toate că-s naivă... și nici că nu am observat dorința... Vreau doar să se-nțeleagă că dorința... nu va putea determina putința... atunci când Bunul Dumnezeu... ne pune sub zălog voința!

     Nu plâng de teamă că greșesc... că ce simt eu nu e firesc... dar mă apasă o întrebare: de ce simt toate acestea, oare?

      Mesajele nu-ți mai citesc... nici eu nu îți mai spun că te iubesc... am ignorat cu - înverșunare să-ți mai privesc poza... am încercat din răsputeri... iubirii să-i micșorez doza!

     Am șters și pozele din telefon... iar telefonul l-am lăsat lipsit de ton... dar ce-aș putea să fac cu gândul?... cum să îl fac să înțeleagă legământul?... cum aș putea să șterg de pe retină... imagini implantate fără vină... în serile cu lună plină... când ne plimbam pe malul mării, ținându-ne de mână?
Vreau doar să pot trăi frumos... în liniște și pace... nu vreau să mint că nu a existat... povestea asta ce m-a tulburat... dar nu știu ce pot face... cu sufletul care a stocat... poate inconștient... iubirea asta neînțeleasă... păstrând-o și-n prezent!

     Cum aș putea să înțeleg... că mici bucăți din tine... împrăștiate indecent... fac parte acum din mine?...

        Poate... om drag... ai obosit... să tot citești ce scriu!... însă de ai simți ce simt... ai fi un mort, dar viu...

       Când sufletul se liniștește... ceva încearcă iar... să mă împingă mișelește... în suferinți fără hotar... și nimenea nu reușește... să îmi prescrie un leac... iar dorului ce mă topește... nu știu ce să-i mai fac!
Iau trusa de pictat și-aș vrea... să re pictez tabloul... o radieră iau și-aș vrea... vocii să-i șterg ecoul...
Aș vrea morțiș de s-ar putea... să pot să înțeleg... că tot ce-a fost cu noi cândva... acum nu mai există... nici tu nu ești cel de atunci... iar eu sunt mult prea tristă!

        Am reușit să nu-ți mai scriu... dar asta nu m-ajută... când vine timpul de întrebări... sufletul nu mă ascultă!... nici visele nu mă scutesc... parcă cu toate se unesc... și încep să se joace... cu viața mea, cu mintea mea... nu vor să-mi deie pace!... și atunci eu ce pot face?

        Dacă aș putea... zău m-aș ascunde... dar locul nu-mi găsesc... caut puterea să pot spune... că totul e firesc...

sâmbătă, 9 februarie 2019

Kessy Ellys Nycollas -România - ATUNCI...





ATUNCI...
2.( Gânduri care dor...  Volumul  lll, Proza)

     Atunci când viața m-a lovit din greu și nu mi-a dat răgaz să-mi şterg de lacrimi, fața... am suferit, am plâns și mi-a fost greu... dar niciodată nu a dispărut speranța! Cu braţele-ntinse câte cer... cu sufletul în rugăciune... Am mulțumit lui Dumnezeu... de tot ce am primit... rele sau bune... Din cele rele am învățat unde greșesc... din cele bune am primit răsplata... și niciodată nu m-am jeluit... când nu mi-a semănat o zi cu alta...

     De-am fost lovită mișelește... de prietenii pe care îi credeam că-s cei mai buni... am plâns fără să-mi pierd speranța... că Domnul face ades minuni! Minune este o bucurie... și tot minune poate fi, durerea... atunci când știm să prețuim... ura care ne poate da puterea...

      Nu m-am lăsat îngenunchiată... de oameni răi și bârfitori... Am înțeles mereu că-mi sunt oglinzi... și am privit în ochii lor... iar cei ce nu au rezistat... la rândul lor, să mă privească... au pus ușor armele jos... și-au încercat cu pietre să lovească! 

      Am adunat piatră cu piatră... și-am construit o temelie... puternică și dreaptă... pe care am așezat la mare cinste omenia... alături de o vorbă bună, înțeleaptă...

      Când sufletul mi-a fost călcat... de oamenii apropiați... am râs în colţul gurii, cu amar... l-am luat în brațe și l-am oblojit... n-am stat să-mi pun durerea pe cântar...

      Am căutat iubiri ca în povești... și am iubit fără folos... am fost trădată și iubită... poate, asemeni lui Hristos! De cel ce a decis să-i fiu mireasă... când un copil încă eram... fără să – i pese că mă-înpovarează... cu multe ce eu încă nu știam...

      Eram o copilă frumoasă... cu-n suflet blând și-un chip strălucitor... care tăcea, plângea durerea să-și ascundă... lăsând doar printre lacrime, ușor... suspinele  să se audă! 

     Deși pe nimeni nu înduioșam... plângeam în nopți târzii nevrând să deranjez... urechea omului iubit părea să fie surdă... iar viața o trăiam... crezând doar că visez! 

      Poverile erau din ce în ce mai grele... serviciu, casă, trei copiii... nu mai aveam un timp al meu... deși visam copilării... din când în când... privind la cerul plin de stele...

    Mă revedeam prin parcuri, pe alei... plimbându-mă cu omul drag de mână... şi așteptam o zi anume... spre a ne vedea, iubi sau a ne despărţi... plecând apoi pe drumuri paralele... ce se sfârșesc din ură și minciună...

     De atâta suferinţă... refuz să mai arăt... că pot iubi și azi necondiţionat... iubesc și tac cu greu suport... și nu mai caut nici un vinovat...

vineri, 8 februarie 2019

Kessy Ellys Nycollas - România - Mă încearcă un gând...




MĂ ÎNCEARCĂ UN GÂND...
(Jurnalul unui suflet ciudat)


    Mă apasă un gând, mă doare în suflet, mă chinuie un dor... Transpir, respir, mă întorc cu fața la perete... aș vrea parcă să mor! Mă răzgândesc și-mi spun că-mi este bine, numai că... îmi este foarte dor de tine...

     Aș vrea să uit, aș vrea să șterg tot ce mă doare. Cu cât mai mult insist... cu-atât de mult doare mai tare... 

     Mă perpelesc, mai plâng dar îmi şterg lacrima și-aș vrea... să cred cu tărie că într-o zi o să te pot vedea... puțin, doar cinci minute, mi-ar fi de ajuns.

      Aș vrea să pot să-ți spun ce mult am plâns. 

      Aș vrea să știi și tu ce tare doare. 

     Cât de puternic arde în suflet raza ta de soare.

     Aș vrea să-ți spun că am obosit să mă tot mint la infinit... 

     Caut nebună un răspuns pe care încă nu l-am găsit! 

   Tăceri mocnite... suflete zdrobite... ochi lăcrimând, seară de seară... inimi făcute zob, ca să ne doară!

     Aș vrea să plec departe... nu știu unde! 

    Dar știu că de durere nu mă pot ascunde... am încercat și altă dată și m-am înșelat... nu am putut să uit nimic din ce-am lăsat... mă tulbură venirile din vise... cuvintele ce au murit pe buze, ne putând fi spuse... trăirile ascunse... iubirea ta secretă... privirea arzătoare dar discretă... tremurul buzelor crăpate... căldura brațelor,  îmbrăţişate...

     Plânge și perna pe care ți-ai odihnit o noapte mintea... și camera în care dormi de atunci noapte de noapte... oglinda îți păstrează trează amintirea... iar ușa larg deschisă îți mai așteaptă, după atâția ani, venirea...

    Știu că orice imposibil poate deveni posibil... știu că distanța nu-i atât de mare... știu că o să-nțelegi că doare tare... a mai trecut un an... dar va veni un ceas... doar câteva zile distanță au rămas... e februarie... în 18 este un an... e atât de mult când dorul te apasă!

    De ai uitat adresa... întreabă luna... ea ne-a văzut seară de seară când ne-am întâlnit... sub cerul plin de stele... în martie sub corcodușul înflorit... privind la geamul luminat... în casă te-a zărit... visele în taină ne-a păzit... iar dimineața lacrima ne-a șters... fiindcă doar ea ne-a înțeles... că noaptea s-a sfârșit... visul s-a spulberat... că va mai fi o zi pân’ la- înserat... când încă un vis se va - împlini... și împreună iar vom fi...

Ion Cuzuioc SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN . 11) SILTO ÎI SALVEAZĂ PE LENEŞI DE LA ÎNEC






Ion Cuzuioc

SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN

11 - SILTO ÎI SALVEAZĂ PE LENEŞI DE LA ÎNEC

Gălăgie, zarvă în împărăţie.
– Se îneacă leneşii!... Sărmanii de ei... Salvaţi-i, care şi cum poate, rugau speriate supusele zeului.
Într-o bună noapte leneşii s-au luat la ceartă de la o ciocolată. Certându-se, au ajuns până la bătaie. Iar când vine vorba despre bătaie, lucrurile stau mai trist. Cu atât mai mult, când are loc o bătaie între leneşi. Câtă hărnicie, câte mişcări vioi, câtă putere au găsit ei! Minune, nu alta, de nici nu-ţi vine a crede ochilor, că-n faţa ta se bat pur şi simplu nişte leneşi, molatici în toate celea. Cred că v-aţi priceput: de nu era ciocolata la mijloc, nu-şi mai dădeau ei chiar atât de uşor arama pe faţă.
Mai marele leneşilor, cel mai puternic, când îşi făcu vânt în ceilalţi părtaşi ai lui, îi culcă pe dată la podea. Numai unul singur, cel mai sfrijit şi jigărit dintre leneşi, nu făcea altceva nimic, decât ţipa în gura mare şi bătea cu picoarele pe podea. Hain mai era el la inimă. Văzând că mai marele leneşilor a pus mâna pe ciocolată, se descălţă şi aruncă cu papucul în şeful său. Mai marele, însă, nu era chiar atât de prost, ca să stea stâlp şi să aştepte când papucul îi va pupa gura sau fruntea, ci se aplecă niţel, ca dumnealui, papucul, să-şi facă mendrele în geamul salonului, unde sălăşluiau leneşii. Apa numai atâta şi aştepta: să-şi găsească libertate mai pe placul ei. Leneşii, cu toate că erau amfibii, dar numai cu apă nu puteau trăi. Viaţa lor acum atârna pe un fir de aţă. Şi iată că în ajutorul lor a venit delfinul Ami. îşi făcea vânt printre cioburile geamului, scotea din salon un copil şi-l ducea în alt salon, al harnicilor, apoi înghiţea o gură de aer prospăt şi se întorcea iar în salonul leneşilor.
Şi aşa unul câ au fost cu toţii salvaţi de către delfinul Ami.
– Cum?! Au să trăiască leneşii cu harnicii într-un singur salon?! Aş zice să-l reparăm pe al leneşilor, ca până la chindii să-şi adăpostească neastâmpăraţii de găzdaşi, vorbi Silto, care venise şi el la locul cu bucluc.
– De acord! Dar cum? întrebă delfinul Ami. Ai vre-o propunere?
– M-ajunge capul la aşa ceva.
– Atunci zi-i, ce mai aştepţi, îşi ciuli delfinul Ami urechile.
– În doi e mai greu, iar de-ar fi şi ceilalţi delfini, prieteni ai tăi, mai uşor am duce treaba la capăt.
– Aici! Aici! Cu toţii am venit şi suntem gata de muncă, glăsuiră delfinii.
– Bine. Eu voi repara geamul, iar voi scoateţi apa din salon.
În scurt timp geamul fu reparat, iar delfinii cu cozile lor mânară toată apa din salon.
– Poftim de treceţi şi să vă fie de minte, cuvăntă Silto leneşilor, care dădură busna spre intrare în salon. Bună noapte şi înţelegere la toţi!
Leneşii, de parcă aşa şi trebuia să se întâmple, fără a mu

lţumi pentru ajutorul acordat, trecură în salonul lor. 


Nicolae Vălăreanu Sârbu - România - Poeme

                 NICOLAE VÂLĂREANU SÂRBU



POEME

Ce se întâmplă mă doare

Am înstrăinat cuvintele, dar scrisul mă trădează,
sunt un marginalizat în gânduri,
se rup din suflet credințe statornice
lumea e o furgonetă goală plecată la drum.
Nu-ți mai simt prezența,
casa noastră se ruinează și alunecă-n uitare,
poate o să-mi schimb tot ce am sedimentat
și te voi lua cu mine
în partea mea de adevăr nemărturisit.
Inima ta cuprinsă de îndoieli și a mea dezamăgită
se vor căuta întregi înainte de apus,
de atâta ploaie măruntă și deasă
le vom găsi un acoperiș de frunze
pe malul unui râu de lacrimi.
Ce se întâmplă mă doare
și parcă durerea-i folositoare
când aduce o rază de lumină caldă,
caut atâta tăcere cât să vorbească umbra
și noaptea să ne primească sub umbrelă
ca pe doi rătăciți de singurătate
cu dragostea în buzunarele cusute
pentru bucăți din comoară
vitregită atâta vreme de valoare.
Timpul s-a încărcat de nerăbdare,
a trecut pe lângă noi ca păsările

grăbite în zbor spre țările calde,
noi am rămas la mistuit iubirea
într-o iarnă cu îngeri.
În vremurile cu nimb pe frunte
În fiecare noapte împlinesc o zi,
nu le mai socotesc numărul,
mi se pare o impietate să mă gândesc
la trecerea lor liberă prin mine
până la un punct sau două ori puncte, puncte.
N-am păcălit în vreun fel destinul
deși aș fi vrut,
când totul mi s-a părut un joc de zaruri
din care puteam ieși câștigător.

În vremurile cu nimb pe frunte

m-am îndrăgostit de o femeie,
am uitat trecutul și am iubit-o,
mi s-au întâmplat ridicări și căderi
dar n-am rămas niciodată-n genunchi
un singur Dumezeu m-a ocrotit
și acela era al meu.
Fiecare împlinire m-a găsit acasă
am îmbătrânit tot așteptând ziua sublimă
nu știam să o scriu cu majuscule
într-un poem fără cuvintele tale
pe o hârtie lăsată după icoana mamei.
Așa că, îmi adun puterile rămase
și le voi zidi în sufletul tău,
să le scrii într-o carte cu poeme
ca să înflorească în gândurile urmașilor.

De când mă tot cauți

Am cântărit vorbele nefericiților lumii
și sunt foarte grele,

te simt nedumerită și goală.
Tot mai cred în minunile creației
înaintează cu lumina prin întuneric,
pentru îndoielile care mă stăpânesc
îmi cer iertare.
Sunt dependent de legile societății
și le accept din teama de ceilalți,
nu mă mai înșală aparențele,
dar mă înșală cei ce știu să o facă,
nu-i arăt cu degetul,
dar dacă pot îi ocolesc.
De când mă tot cauți
am încercat să te privesc în ochi,
ochii știu multe și trebuie atent citiți
de fiecare dată până-n adâncul tăcerii.
Nopțile și zilele mă scot din umbră
și te acoperă cu lumină,
cerul odihnește pe un nor alb
sub care mă iubești.

Când ziua se urcă la cer

Ea scrie cu sufletul pe fața gândului,
inima-i tresaltă de bucurie lăuntrică,
se-nfășoară cu trupul în dorințe
și nu se lasă cucerită de iluzii.
Când ziua se urcă la cer,
noaptea coboară-n pământ,
și vine să se roage.
Dimineața o găsește la fântână
cu cofa plină,
satul ei nu știe nimic,
dar așteaptă cu sete

amiaza să-i vindece dragostea
înainte de plecarea la oraș.


La ușa deschisă norocului

Îmi împrospătam de fiecare dată memoria
dezordonată de atâtea informații
pe care nu le mai puteam clasa
separate-n sertare.
Pe undeva îmi căutam un loc de înnoptat
mai retras de privirile lumii
dar împins cu picioarele înainte ca un mort
rămas fără moarte în condiții vitrege
urcam pe întuneric de mânie
și mă scufundam sub lumina lunii
în cuvintele care deschid porțile zăvorâte
să intru-n cetatea cu pereții de piatră
între care mă simt mai mic decât sunt.
Îmi găsesc cărarea și lumina călăuză
la ușa deschisă norocului
și nu-mi venea să intru în camera răcoroasă
cu paturi de fier
și pleduri albe ca la bunica la țară,
de parcă eram un soldat venit de pe front
ce trebuie respectat și servit cazon
și am fost servit
cu toate onorurile potrivite
unui nou venit în cetate.


Dezamăgire

Sărac, nu mă mai gândesc la libertate
nici nu am ce face cu ea,
e și democrația destinată numai celor avuți,
un fel de clamare continuă
care nu e de niciun folos celor mulți.

Nici nu știu ce vom face fără niciun drept
cei din justiție sunt independenți, etc.
pot face ce vor și când vor
pot pune alte cuvinte în propoziții
pot schimba și pierde dovezi
ori construi după interes,
cu democrația și dreptatea nu poți face nimic
cel mult poți deveni o victimă
care își cere să plece din țară.
Visele au devenit ruginite și desuete,
un fel de infatuare desumflată brusc,
o bucurie adusă la plâns târziu.
Când mă îneacă dezamăgirea
și capăt o greutatea-n picioare
de nu mai poate ține pasul drept,
rămân un copac desfrunzit
în iarna vieții geroasă.


Nu mă mir

În fiecare noapte privesc la o stea
și nimeni nu știe de ce,
unii cred că nici n-o văd bine,
dar ea în mod sigur mă vede c-o iubesc
și întotdeauna strălucește puternic,
îmi pătrunde pe fereastră
până în pat.
Nu mă mir să mă fi ales ea,
să număr firele de nisip din pustiu
cu băgare de seamă și sârguință
pentru a mă descoperi cu furie
cel care rupe zăgazurile biruinței
și zidește libertatea în simboluri
la care se închină oamenii.

Femeia mă privește cu nedumerire,
știe că acolo sus undeva departe
se leagă și dezleagă ciudat destine
acceptate fără nicio îndoială ca un dat
la care nu te poți opune, cel mult amânat
până la un puct nedeterminat
pe sinusoida vieții.
Tot timpul mă socotesc un câștigător
la loteria vizelor
de plecare la steaua mea ocrotitoare.


Poezia locuiește şi într-o frunză

O trăire-n iubire, nu în pat
este poezia adevărată,
mireasă pe pagina albă
desenată-n cuvinte.
Poezia locuiește şi într-o frunză
în care se cântă cu sufletul
doina unui neam rămas în istorie,
să-și are pământul cu lacrimi
și cu săruturi de dragoste
împreună cu femeile și copiii,
în unitate cu ceilalți trăitori
ce clădesc istoria țării
piatră cu piatră
și o trec prin porți, o înalță-n coloane
și zbor de păsări în univers,
asemenea lui Brâncuși.

Totul se întâmplă în interior

Nu văd bucăți sfârtecate din trup,
dar simt bucățile sfârtecate din suflet
într-un orizont de neliniște

care circulă grăbite prin sânge și nervi
ce nu pot fi controlate,
erup și curg ca o lavă fierbinte
de care nu știi încotro să fugi mai repede
sau să rămâi pe loc.
Totul se întâmplă în interior
între anumite puncte de interferență
încât se dezvoltă forțe puternice
care schimbă drumul și aspirațiile
spre alte ținte nebănuite.
Învingi teama și timiditatea comode
și te ridici pe oasele timpului
în clipele acelea de intuiție
pentru a deveni altul din tine
cu multiple posibilități de iubire.


La umbra pleoapelor

Să ne îmbătăm cu propoziții eliptice de subiect
și să nu ne doară capul,
să întoarcem pe dos cuvintele
până înțelegem tot ce spun printre rânduri
ca niște cititori în stele.
Nu putem face asta întotdeauna,
sunt ocazii și fapte care ne depășesc,
nu ne lasă somnul liniștit
și diminețile pline de candoarea răsăritului,
fiecare își dorește o amiază cu obrazul de piersică,
să-i admire puful moale,
să-i atingă coapsele coapte,
să o sărute la umbra pleoapelor cu gene stufoase
în hamacul din grădina iubirii
până se supără iarba.
Doamne, la ce-mi zboară mintea,
trupul vrea să se odihnească cuminte
când începe toamna fără explicații

și aș putea protesta pentru timpul pierdut
fără rezultate care să-mi toarne mulțumire
în inima femeilor scăpate printre degetele
înserării din orgolii.


Cineva de sus totuși te urmărește

O umbră străpunsă cu o mie de raze
și un stejar fulgerat într-o furtună sălbatică
poartă în piept îndemnul de răzbunare
pentru orice încercare de pătrundere în subiect
de către cei fără niciun ideal colectiv
ce se împăunează degeaba cu rigoare
pentru că n-au habar cum se păstrează
și se urmărește drumul ideii prin întuneric.
Prin urmare caută unde nu trebuie
răspunsuri la întrebări nepuse niciodată
și se apropie de prăpastia
peste care trec numai păsările
iar oamenii cad în propriul gol
în care s-au ascuns până mai ieri.
Cineva de sus totuși te urmărește
cum te statornicești în calendarul din veac,
îți arată calea posibilă de urmat
ca să-ți îndepărteze teama de moarte,
îți toarnă-n memorie uitarea
de poruncile date și de cuvântul ales
și tot așa până la păcat
pe care-l îmbrățișezi cu toată dragostea
patimilor la care te supui orbește
pentru a fi iertat cândva.
..................................................................................................................................

Overcoming Fear and Anxiety: How to Rebuild Yourself and Return to Who You Truly Are

  Overcoming Fear and Anxiety: How to Rebuild Yourself and Return to Who You Truly Are Two Books. One Truth. And the Moment Everything Chang...