marți, 15 ianuarie 2019

KESSY ELLYS NYCOLLAS - ROMÂNIA - LA MULȚI ANI TUTUROR POEȚILOR CARE AU DECIS SĂ ÎȘI COBOARE SUFLETUL , PE ACEST PĂMÂNT, IN ACEIAȘI LUNĂ CU MARELE NOSTRU POET NEPERECHE, EMINESCU!








    Mi-a plăcut de mică să citesc, iar pe Eminescu l-am adorat. Unele din cărțile lui, erau cărțile de căpătâi, ale mamei mele.

   Când eram foarte mică, înainte de a merge la școală, mama îmi citea din poeziile lui Eminescu, seara la culcare, în locul  basmelor care se spun copiilor, să poată adormi fericiți.

Mai târziu, le citeam singură și lăcrimam  la toate poeziile care îmi atingeau sufletul. 

   În clasa a-IV-a, învățătoarea mea, Sima Florica, din dragostea ce o purta poetului nepereche, a decis ca poezia Luceafărul să fie transpusă într-o piesă de teatru în care eu să interpretez rolul Cătălinei iar colegul meu, Marian Manasieru, pe cel al Luceafărului.

    Pâna atunci citeam și reciteam această poezie. Cu acea ocazie am învățat pe de rost toate cele 98 de strofe. 

     (Mă încearcă și acum emoțiile acelor vremi.)

   Tot în acea perioadă, Doamna mea învățătoare, a lucrat cu mine din greu, să mă determine și să mă ajute,mai apoi, să interpretez romanța, Pe lângă plopii fără soț, versuri scrise de Mihai Eminescu.

     Eram o fire extrem de emotivă și  întotdeauna plângeam înainte de a începe pregatirea pentru piesa de teatru sau repetițiile pentru înterpretarea  romanței. Mi se părea o onoare prea mare pentru mine să mi se atribuie astfel de roluri. 

     Ideea de a compune versuri, mi-a încolțit în suflet, atunci când am început să simt primii fiorii ai iubirii. Primele versuri i-au fost adresate, colegului meu de școală, un baiat mai mare ca mine cu doi ani, Nicu Ene. Citeam poezia Luceafărul cuprinsă de emoțiile acelei iubiri atribuindui lui rolul de Luceafăr.

     Cumpăram caiete cu arc, de 100 de file, în  care puneam în versuri, sentimentele mele de iubire, oarecum infantilă. Însoțeam textele cu diverse desene, făcute tot de mine, pentru că eram o talentată și la desen, sau decupam diverse fotografii din revistele care îmi picau în mână cu greu, deoarece în acele vremuri, acest lucru era dificil, poate și datorită faptului că locuiam la țară.

      În momentul în care completam  ultima filă a caietului meu de poezii, așteptam o ocazie cu care să il  pot oferi. Acum mi-aș dori să mai pot intra în posesia lor, dorind parcă să retrăiesc acele sentimente de iubire pură, lipsită de interese și ne întinată de raporturi sexuale. Iubirile din acele timpuri aveau un farmec al lor. Frumoase vremuri, pot spune acum privind în urmă și regretând unele momente cu care nu m-am mai  întâlnit  niciodată în viață. Acum nu mai sunt nici caietele dar nici sufletul acela. A hotărât să se întoarcă acasă, înainte de a ne mai putea revedea și îmbrățișa pentru o ultimă dată.

    Imi amintesc cu nostalgie acele vremuri. Revăd locuri, oameni, fapte. Scriu versuri despre care mă întreb și eu cum se leagă, ce vor să transmită, cui îi sunt adresate?

    Port în interiorul meu o iubire! Mă tulbură foarte des ceva nedefinit. Poate părea o poveste dintr-o lume ireală! Sau poate fi  vorba  de o poveste trăită într-o altă viață! 

      Mă simt conectată cu ceva! Poate fi un suflet! Mă atrag locuri care, vizitându-le, îmi spun că sunt de a lor, le simt energiile și le aud șoaptele. 

       Am suflete, care mi se lipesc de suflet, lăsând amprente greu de dus. 

       Cine sunt? De unde vin? În ce direcție mă îndrept? 

     Sunt întrebări la care doresc să le găsesc un răspuns. Până atunci însă, scriu. Așa cum simt și ceea ce simt. Astfel reușesc să mă eliberez de unele trăiri, care vin uneori și mi se așează pe umeri, vrând parcă să mă facă să înțeleg, că mi-au crescut aripi și că pot zbura oriunde îmi doresc. 

     Ieri am sărbătorit ziua mea de naștere( 14.01.1955) azi îl sărbătoresc pe marele nostru poet, Mihai Eminescu. 

    Mă simt încercată de sentimentul că fac parte dintr-o lume încă ne cunoscută de mine. Viața mea pe pământ este o călătorie experimentală din care, zi de zi am de învățat ceva nou, de a trăi stări greu de descris. 

   Dumnezeu știe mai bine care ne este rolul, sarcinile sau poate chiar obligațiile care trebuiesc duse la bun sfârșit. Eu am învățat să mă conformez, să îi aud mesajele și să îi urmez calea, fără teama de critici, vorbe rele, invidie, dușmănie...

    Acestea toate nu sunt ale mele ci a celor care le emit. Este dreptul lor să facă ce vor și cum vor cu sufletul lor. Otrava va rămâne întotdeauna pe limba acelora care cred că pot otrăvi, otrăvindu-se singuri. 

La mulți ani tutoror acelora care au decis să își coboare sufletul, pe acest pământ, în aceiași lună cu Marele nostru  EMINESCU!

Odihnă veșnică, MAESTRE!

Kessy Ellys Nycollas

15012019 / Petroșani


luni, 14 ianuarie 2019

Kessy Ellys Nycollas - România - Pentru EMINESCU şi alţi CAPRICORNI












Pentru EMINESCU şi alţi CAPRICORNI


M-am născut într-o lună cu tine, MAESTRE!
Cu o zi mai devreme, cu mulţi ani mai târziu...
Nu pretind că pot scrie versuri măestre
Dar mă simt,de parcă-ţi sunt fică,
 prin ceea ce scriu!

Din acelaşi pământ, plămădiţi peste vremi...
În acelaşi pământ ne întoarcem tăcuţi!
Tu iubit pentru ceea ce-'nsemni
Noi! (fiecare cum poate) de lume ştiuţi!

Valoarea n-o primim de la contemporani
De parcă nu ar fi loc destul pe aici...!
... poate cândva, peste ani
Cineva ne va pune alături de tine,
biete steluţe mai mici!

Suntem ca nişte bieţi stropi, în Oceanele Lumii"!
Priviţi de mulţime, ca nişte nebuni...
Care stau şi contemplă tăcuţi,sub razele lunii
... şi trecem prin viaţă ca nişte meschini!

Slăvită să-ţi fie slova, MAESTRE!
Slăvit să îţi fie numele -n veci
Sunt mândră ca-n venele noastre
Ne-ai pus un strop din iubirea
 cu care te-ntreci!

Vouă! Celor ce v-aţi născut în luna aceasta
Şi care împreuna cu noi,
 CAPRICORNI, VĂ NUMIŢI...
Vă doresc o viaţă frumoasă
Şi să scrieţi neîncetat...
cât încă puteţi...!


De: Kessy Ellys Nycollas

14012018/Bumbești Jiu


Kessy Elyys Nycollas - Rămânia - Din iubire poți uita cine ai fost, poți renunța la demnitate și orgoliu, poți deveni chiar și o sclavă a iubiri însă, niciodată nu vei putea accepta, înțelege, tolera, ABSENȚA!





Din iubire poți uita cine ai fost, poți renunța la demnitate și orgoliu, poți deveni chiar și o sclavă a iubiri însă, niciodată nu vei putea accepta, înțelege, tolera, ABSENȚA!
                                   (Jurnalul unui suflet ciudat)



    Am vrut să uit și am plecat să caut un colț liniștit, pe acest pământ, unde să îmi pot trăi viața în pace. La plecare l-am rugat pe Dumnezeu să mă ducă cât poate de departe, atât de departe încât, să nu știe nimeni unde să îmi aprindă o lumânare. 

   L-am găsit! În primele două săptămâni eram ca un nou născut. Nu mă cunoștea nimeni și nu cunoșteam pe nimeni. Nu știam unde mă aflu! Știam însă că Divinitatea m-a dus pe o insulă frumoasă ca un colț de rai. Locuri noi, oameni noi. Încercam să văd în orice lucru, frumusețea și culoarea. Era verde. Mult verde, deoarece acolo nu era niciodată iarnă. Voiam să mă bucur de tot, să mă bucur de viață. 

   Nu am căutat dragostea ci am fugit de o dragoste. Am fugit crezând că la graniță, cineva o va întoarce din drum. Credeam că pot să o abandonez, pur și simplu, ca pe o valiză grea, plină cu dureri și dezamăgiri, cu vise neîmplinite...

    Cât de naivi devenim uneori!

    Fugim de dragostea vieţii fără a şti că ea va fi mereu cu noi. 
  Indiferent ce aș fi vrut eu să fac, să îmi imaginez, mă trezeam auzind cuvintele omului drag, simţindu-i îmbrăţişările, căldura din suflet și văzându-i ochii mari, verzi, luminoși.

   În scurt timp am realizat că nu banii, nu vacanţa de 5 stele, nu casă de pe litoral mării Mediterane mă pot face fericită ci, un simplu: „te port în suflet, ai grijă de tine” spus de cel căruia i-am oferi ceea ce credeam că nu mai am, sufletul.

    Abia atunci am înțeles că dragostea nu este un simplu joc din care ieși când te plictisești și intri când poftești. Dragostea este atunci când indiferent ce faci nu poți renunța, când treci peste toate şi păstrezi în tine o părticică din sufletul omului iubit iar cuvintele tale ar vrea să spună de existenţa unei iubiri secrete în care ai spus: pentru mine, tu ești totul. Tu ești rai, tu ești iad... ești lumină și iubire... pentru mine, tu însemni acasă.

    M-am speriat atunci când am găsit fără să caut și mă speria gândul, că trebuie să păstrez, ceea ce nu merit, sau că trebuie să plătesc într-un final, cu nefericirea.

    O forță însă, îmi tot repeta, dorind parcă să mă facă să înțeleg: ce trebuie să fie al tău, al tău va fi.       Cine e omul tău nu va pleca nicăieri, nici măcar atunci când va veni vremea să îţi mângâie fața ridată sau părul încărunțit.
   Așa ar trebui să fie, noi ne batem capul cu relații expirate demult, retrăind momente de altădată, imaginându-ne că suntem cu persoane care au plecat de mult din viața noastră. Ne este greu să înțelegem că, așa cum niciodată, mortul nu se mai poate întoarce de la groapă, tot așa și iubirea. 

  Când ea începe să degaje miros de mucegai, momentele frumoase încep să se scufunde într-o mocirlă de regrete, resentimente, nemulțumiri și neajunsuri, apoi, în ură. Este important să trăieşti fiecare moment, clipă, secundă, bucată de timp bucurându-te de ele. Iubește omul de lângă tine, în prezent. Ziua de azi, mâine va deveni trecut. 

   Nu fugii! Nu te speria! Iubirea care nu moare, nu este îngropată, întotdeauna te bântuie. Consumă tot, îngroapă rămășițele și abia după aceea mergi mai departe. 

   Poţi să pleci doar atunci când nu mai dorești să ei cu tine o bucată de suflet, din sufletul omului iubit. Poți să fugi departe crezând că, glasul tău va rămână o amintire... dar când aceasta este încă vie, vei încerca din obișnuință să strigi ca să vezi dacă vei fi auzită, rugându-l să revină măcar dimineața la cafea. Dar să revină.

   Ești capabilă să îi ierți orice. Te bucură până și minciuna, atunci când ea este spusă frumos, de glasul acela care îți înnebuneşte auzul și îți tulbură mintea, de buzele acelea care îți zâmbesc șiret într-un colț al gurii mimând în șoaptă, acel te iubesc magic, cu care este capabil să îți cumpere din nou sufletul.

    Ești capabilă să înțelegi orice, dar să revină.
 Nu poți trăi însă în întunericul creat de lipsa lui și nu poți suporta tăcerea. 
 Din iubire poți uita cine ai fost, poți renunța la demnitate și orgoliu, poți deveni chiar și o sclavă a iubiri însă, niciodată nu vei putea accepta, înțelege, tolera, ABSENȚA!

                                                                                        Kessy Ellys Nycollas
                                                                                          14012013/Ischia




Kessy Ellys Nycollas - România - PE SUB CASTANII DE LA MOARĂ

foto:internet





















PE SUB CASTANII  DE LA MOARĂ

Pe sub castanii îmbătrâniţi
Adesea ne plimbam
Ca doi adolescenți cuminți
Privirea ne-o sorbeam...

Ne cunoștea un sat întreg
 Și ne bârfea iubirea...
Eu nici acum nu înțeleg
Unde le sta mâhnirea!

Treceam ades prin poarta morii
Priveam pe cer luna - întristată
Nu- înţelegeam plânsu - înserării
Și nici privirea-i încruntată

Mă cuibăream la pieptul tău
Și ne vorbeam în șoaptă
N-aveam regrete,
 nici păreri de rău
Ne știind că dragostea-i
ne dreaptă...

O! Lumea toată pentru noi
Părea că nu există
 Nici vânturi nu băteau, nici ploi
Doar Luna părea tristă!

Mi-ai dat din viața ta un an
Eu dintr-a mea o viață...
Mi-ai plâns ca spicele în lan
Dureri am strâns pe față...

Ce multă vreme am așteptat
Să aflu un răspuns
Un semn vroiam.
Că n-ai uitat.
Atât mi-era de-ajuns...

O clipă de ne revedeam
Îmi mai dădea o viață
Să ne privim, cum ne priveam
Să ne strângem în brață...

Să-ți simt iubirea pentru o clipă
Cred că-mi era de-ajuns
Să-mi ștergi o lacrimă pe față
Și ochiul ce te-a plâns...

Să văd în ochii-ți luminoși
Luceafărul de noapte
Pe boltă stele  luminând
Să ascult a tale șoapte...

Tu ai plecat în zări străine
Nu ai privit în urmă
Nu ai avut curaj să vezi
Iubirea ce se curmă...

Uitând de chipul meu plăpând
Ai vrut o altă viață
Lăsându-mă pe veci plângând
Și regretând o viață...

Știai cât te iubesc de mult
Dar nici nu ţi-a păsat
Mi-ai pus în suflet suferinți
Ce greu m-au apăsat...

Și azi mai simt păreri de rău
Dar totu-i în zadar
Nu mai privesc spre chipul tău
... ne întâlnim prea rar.

Și azi ești tânăr, neschimbat
Așa-mi apari în vise
Și îmi vorbești ca și-altă dat
De multele... promise...

Eu te privesc ca pe-un străin
Ce-mi vinde doar iluzii
Mi-e viața zbucium, amar, chin...
Și plină de confuzii!

Nu mă mai simt în fața ta
Cum mă simțeam atunci
Când salcia uimită sta
Gustând și ea, săruturi dulci...

Stă învăluit totul în ceață
Și dragoste și drum
Iar lacrimi se preling pe față
Și sufletu- îmi e scrum.

Kessy Ellys Nycollas

 15081981/Rădulești

foto:internet

ION CUZUIOC - ROMÂNIA-SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN - 2 SILTO ESTE RĂPIT DE CĂTRE VALURILE MĂRII






SILTO ESTE RĂPIT DE 

CĂTRE VALURILE MĂRII

Apariţia nou-născutului în familia bătrânului pescar Cristian aduse multă bucurie în toate căsuţele cătunului Scoica de Mărgăritar. Dar altfel stăteau lucrurile dincolo de malurile mării, la curtea lui Neptun.
Bătrânul Neptun de asemenea dorea un băiat, ca să aibă cui lăsa moştenire curtea malurilor şi cine să fie zeu peste ea după moartea sa. Dar, din păcate, sărmana lui soţie îi năştea numai şi numai fetiţe. Acelaşi lucru se întâmplă şi de data aceasta: soţia la fel îi născuse o fetiţă, tocmai a cincizecea la număr. Neptun, înciudat şi înrăit până la culme, pe dată chemă supusele şi le ordonă:
– Până la chindii să văd răpit primul băieţel născut pe malurile mării!... Şi tot până atunci să mi-l înfăţişaţi aici – la curtea mea!
Supusele zeului s-ar fi cuvenit, după cum le obliga îndatoririle supuselor, să îndeplinească fără nici o discuţie porunca. Dar, vezi, că în afară de îndatoriri, supusele mai aveau şi suflet omenesc şi nu puteau ele cu una cu două să se hotărască la aşa o poruncă cruntă.
– Măria ta! căzură în genunchi supusele. Fă ce vrei cu noi, dar să răpim un copil e peste puterile noastre. Ai milă de noi şi nu ne obliga să mergem la blestem! rugară supusele pe zeu. E băştinaşul nostru şi ni-e milă de el, sărmanul de copil...
– Băştinaşul vostru?! se oţărî zeul. Baştina voastră e aici, la curtea mea, blestematelor ce sunteţi voi! Afară cu voi, să nu vă văd în ochi, nemernicelor! Las-că isprăvesc eu şi fără voi... se calmă bătrânul zeu, doar pe o clipă.
Se ridică în picoare şi lovi cu sceptrul în valuri, ordonându-le:
– Voi, voi, valurilor, să mi-l înghiţiţi şi să mi-l aduceţi la curte pe primul băieţel născut dincolo de noi! Chiar acum! strigă înfuriat zeul mărilor.
Valurile şi ele înfuriate pe propria lor soartă, se izbeau în maluri cu toată puterea. Dar, iată, că de malurile mării se apropie pescarii; pentru a îmbăia după tradiţie pruncul în apele ei, ca să capete bărbăţie şi suflet de pescar. Trebuiau să-l coboare de trei ori în apele mării. Valurile, aşteptând momentul, s-au liniştit, îndepărtându-se de maluri.
Pescarii l-au îmbăiat o dată, binecuvântându-i viaţă sănătoasă, plină de noroc şi bucurie, apoi l-au îmbăiat şi a doua oară, rugând să fie apărat şi ferit de rele. Când au dat să-l coboare a treia oară, valurile şi-au întins spumele, răpind pe micuţul Silto chiar din mânile pescarilor.
Băieţelul Silto fu răpit şi adus de valuri la curtea zeului. Frumoasa sărbătoare pe malurile mării parcă nici nu fusese, în casele pescarilor luminile s-au stins şi numai unde şi unde licărea câte o lumânare; uşile şi ferestrele s-au închis pentru ca să se păstreze măcar câtuşi de puţin timp căldura respiraţiei pruncului Silto. Bărbaţii au amuţit de parcă au luat apă în gură, iar femeile, acoperindu-şi faţa cu marame negre, veniră în casa bătrânului pescar Cristian, pentru a-i alina durerea şi a-l îmbărbăta cu un cuvânt bun. Apele mării se izbeau în maluri cu furie, peştişorii nu mai ieşiau la suprafaţă să admire frumuseţea sărbătorii venirii pe lume a nou-născutului, iar pescăruşii fâlfâiau din aripi de parcă vroiau să alunge duhurile rele. Şi doar unul, Albatrosul, care era mai obraznic şi mai curios decât alţi pescăruşi, izbutea să cunoască puţinul din tainele mărilor.
Presimţând că se va întâmpla ceva cu pruncul Silto, Albatrosul se rotea deasupra pescarilor, ţipând cu glas alarmat, de parcă voia să spună: „Nu-l coborâţi în apă, c-o să-l perdeţi!" El a fost unicul care a văzut cum apa mării aşteaptă cu valurile ei înfoiate pe micuţul Silto, să-l înşface şi să-l ducă la curtea zeului. El a fost acela care a văzut cu ochişorii săi ageri cum valurile mării i l-au înfăţişat zeului pe răpitul Silto şi zeul a poruncit ca peste optsprezece ani, când băieţelul va creşte şi se va face mare, să i-l aducă din nou în faţa lui, iar mai departe să facă aşa, cum îşi pusese de gând înainte de răpire. Iar bătrânii pescari de acum se grăbiseră a-i taia pruncului pomul – pomul vieţii–, şi nu numai atât, ci îi şi înălţară pe malul mării o stâncă din scoici învăluită cu o pânză neagră.
Au amuţit casele, au amuţit stăpânii lor, a amuţit marea şi pescăruşii. Unde şi unde câte un oftat greu mai străpungea liniştea. Unde şi unde o lacrimă, căzută pe pământ, scotea un sunet ciudat. Şi numai Albatrosul nu-şi găsea loc nici în largul mării, nici la malurile ei.

kESSY Ellys Nycollas - România - O VIAȚĂ, UN OM ,O POVESTE...










O VIAȚĂ, UN OM, O POVESTE...

    Adeseori ori mă întreb, care este secretul ce face unii oameni fericiți?

    Sau 

Există oameni cu adevărat fericiți?

Nu cumva aceștia sunt doar că noi îi percepem fericiți? 

Mi-am pus această întrebare și am căutat răspunsuri. Viața m-a ajutat să cunosc astfel de ,,oameni fericiți''! 

Păreau că lumea toată este a lor, cu inima la vedere, zâmbitori, optimiști, plini de bucurie și entuziasm, dar cu operație pe cord deschis...

 Atunci am întrebat din nou: fericirea există? 

Da, oamenii fericiți chiar există! Sunt acei oameni  care reușesc să depășească  cu sufletul deschis problemele zilnice, să vadă frumosul din sufletele celor din jur, să iubească necondiționat, să îl aibă pe Dumnezeu alătiri  zi de zi, să nu critice, să nu învinuiască, să știe să ierte și să nu aibă așteptări de la nimeni, să nu impună reguli, să dăruiască, să nu caute să controleze viața altora și nici să o dirijeze...

Când eram copil credeam că oamenii care au școală multă, fiind oameni inteligenți sunt și fericiți deoarece ei nu muncesc din greu, sunt respectați și iubiți de oricine.

 Câte  auzeam despre unii că au reușit să treacă cu bine examenele și că vor studia la o facultate cu renume mă duceam cu gândul că ei vor fii în viață, oameni pe deplin fericit.

Anii au trecut iar viața m-a determinat să nu mai cred astfel.

Am înțeles că viața are regulile ei și că dacă nu ești născut OM, nici o facultate nu te va putea face după cum spune și un vechi proverb,, a fi DOMN e o întâmplare, a fi OM e lucru mare''! 

Astăzi sunt convinsă că fericirea nu ține de IQ și nici de EQ. 

Fericirea nu este influențată nici de sărăcie și nici de bogăție, nici de studii și nici de funcțiile pe care le deținem.

 Fericirea nu vine atunci când suntem singuri, nici când conviețuim cu cineva și nici măcar  din  iubire. Ca să fii fericit depinde doar de tine, om frumos la chip dar, cu sufletul gol.  Depinde de capacitatea de a face alegerile fiecarei zile.

Putem fi fericiți zâmbind sincer oamenilor din jur, alegând să îi vedem frumoși și să le transmitem gândurile noastre pline de iubire, speranță, optimism. Să fim buni și generoși cu oamenii care au nevoie de ajutor, de înțelegere, de susținere.

Să lăsăm grijile zilnice în mâna lui Dumnezeu. Îngrijorându-ne nu schimbăm datele problemelor, ba mai mult, atragem vibrațiile joase care ne induc stări de rău și depresie.

Luptăm zilnic făcând eforturi pentru a trăi o viață mai bună, atât noi căt și cei dragi, ne având timp să observăm cum  trecem prin timp, împovărați de griji, obosiți, bolnavi, trezindu-ne într-o zi în care realizăm că nu am trăit ci doar am existat...sperănd că vom fi fericiți atunci când vom avea tot ce ne dorim,alergâm neîncetat să găsim fericirea, să îi descoperim secretul care de fapt nici nu există. 

Oricine poate să aleagă să trăiască fericit, indiferent de statutul social sau de starea materiala... atunci cănd ajunge să înțeleagă faptul că fiecare om are valoarea lui.

 Cănd știi să îți vezi valoarea vei putea să simți fericirea.   

 Atunci când încetăm să ne autojudecăm ,să ne autopedepsim, să ne închidem sufletul de teama suferinței și începem să ne dăm libertatea de a trăi exact așa cum simțim, să ne asumăm responsabilități și să luăm decizii corecte, să fim onești, să facem lucruri bune, frumoase, să ne purtăm cu cei din jur așa cum ne dorim să se poarte alții cu noi, să ne iubim, să ne sprijinim, să oferim din suflet și necondiționat, abia atunci vom simți fericirea. 

 Am constatat că starea aceasta de fericire, după care tânjim are ca temelie, echilibrul. Atunci când devii echilibrat în tot ceea ce faci și devii mulțumit de ceea ce ești și ce ai, mulțumindu-i  lui Dumnezeu pentru sănătate, poți trăi într-o stare de bine aflându-te pe o vibrație înaltă iar această stare o vom descoperi atunci când suntem pe o poziție echilibrată în tot ceea ce facem, dorim să facem ,să realizăm, cât și în situațiile în care dorim să ne depășim propriile limite.

Fericirea o trăiești atunci când poți să faci ceea ce îți dorești, să pleci când și unde îți dorești, să poți iubi pe cine îți dorești și să ai întodeauna un scop pentru care să lupți.

                                       De mâine va fi altceva! 

Asta îmi spun de foarte multă vreme, am făcut schimări majore cărora le simt din plin efectul. 

Pot fi fericită doar eu cu Dumnezeu. Nu condiționez, nu controlez, nu impun, nu urăsc, nu dușmănesc. 

Dumnezeu echilibrează balanța și nu uită nimic ne plătit. 

                                             KEN

                                        
              14011955/Rădulești - 14012019/ Petroșani
                       (O viață, un om, o poveste...)


duminică, 13 ianuarie 2019

Ion CUZUIOC - R.Moldova - SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN - 1 - Sărbătoare în cătunul SCOICA DE MĂRGĂRITAR.

Basmul pe care încep să il public, este compus din mai multe părți și  are o istorie foarte interesantă! După ani de discuții pe la Uniunea Scriitorilor de prin anii -70, după laude cinice a fost recomandat Editurii ca să-i hotărască soarta...a lâncezit prin sertarele editurii peste 20 de ani, ca mai apoi să-l editez în bilingvă cu desene modeste la editura Litera. În scurt timp tirajul s-a epuizat...Unii cineaști chiar s-au apucat să toarne și un film după basmul meu, dar, Imperiul s-a risipit și studioul a rămas fără bani. Este un basm foarte interesant care cere și desene color pe măsură, dar... 

 Suntem în căutarea unei persoane cu talent la desen și cu o imaginație bogată, care să ilustreze, să înfrumusețeze, să îmbogățească acest basm.   



Ion Cuzuioc

SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN

SĂRBĂTOARE ÎN CĂTUNUL SCOICA DE MĂRGĂRITAR

Cătunul Scoica de Mărgăritar, întins chiar pe valurile Mării Sarmatice, se numeşte aşa, fiindcă toate casele oamenilor sunt zămislite din scoici mari, care strălucesc la soare ca adevărate mărgăritare. Băştinaşii cătunului, gospodari din neam în neam, se îndeletnicesc cu pescuitul, cu alte cuvinte sunt pescari. Şi trăiesc ei cu toţii în bună prietenie, împărţind frăţeşte şi omeneşte şi bucuria, şi amarul.
De ce se numeşte cătunul Scoica de Mărgăritar v-am mărturisit. Dar de ce anume se întinde el chiar pe valurile Mării Sarmatice am să vă destăinui acum.
Cu mulţi, mulţi ani în urmă dealurile şi văile plaiului nostru erau acoperite de o apă mare-mare care se numea Marea Sarmatică. Şi în această mare îşi avea lăcaş Neptun, zeul mărilor, care în fiecare lună a anului răpea câte un nou-născut de pe malurile mării, făcându-i pe toţi supuşii lui.
Oamenii de pe malurile mării, mâhniţi peste culme, au hotărât într-o bună zi cu orice preţ să sece marea. Neptun, presimţind gândurile oamenilor, într-o bună noapte şi-a retras apele mării, prefăcându-i valurile în dealuri şi văi, iar oamenii cu timpul şi-au înjghebat case din scoicile rămase de pe fundul mării. Pe valurile mării a răsărit un nou cătun, purtând denumirea, cum v-am mai spus, Scoica de Mărgăritar.
Şi iată că pe timpuri trăia în acest cătun bătrânul pescar Cristian, care era mai marele pe toţi pescarii, şi cu nevasta sa
Cristiana, mai mare pe toate bucătăresele. Toată viaţa sa se bucura bătrânul Cristian de alţii, dar de sine nici de cum. Aproape o viaţă trăise omul fără copii, o viaţă plină de aşteptări lungi şi chinuitoare. Şi iată că după un car de ani, în casa bătrânului pescar Cristian s-a născut multaşteptatul prunc. Nevastă-sa i-a adus un băieţel. O bucurie nemaipomenită în tot cătunul Scoica de Mărgăritar. în fiecare casă ardeau luminile, uşile şi ferestrele erau larg deschise, ca să pătrundă prin ele bătăile inimii, căldura respiraţiei nou-născutului.
Pescarii cântau, nevestele lor coceau turte cu mac, încrustând pe ele chipul băieţelului. Pescăruşii, dansând pe valurile mării, apucau cu ciocurile lor peştişorii argintii, care eşiau la suprafaţa apei, şi-i purtau pentru puţin deasupra casei bătrânului pescar Cristian, apoi se întorceau şi dădeau drumul peştişorilor în apă printre nuferi.
Cele mai frumoase melodii s-au aşternut pe malurile mării. Cântau bătrânii, cântau tinerii îndrăgostiţi, cântau copiii şi dănţuiau pescăruşii. Bătrânii cântau la cobză şi lăută, femeile la harpă, tinerii la fluier şi la nai, copiii din frunze de leandru.
Se veseleau cu toţii în ritmul armonioaselor melodii, ce răsunau în largul împărăţiei valurilor mării. în horă, perechi şi câte unul: femeile purtau la gât gherdane, bărbaţii îmbrăcaţi în giubele şi încălţaţi în iminei.[1]
Nimeni în ziua aceea nu pescuia. Păcat mare avea acela care încălca legea din bătrâni, iar ea cuvânta că-n ziua când se va naşte un copil în cătun, toţi, de la mic la mare, să îmbrace haine de sărbătoare. Numai cântec şi joc, numai mâncare şi băutură, numai cuvinte de laudă, toasturi şi urări. Pescăruşii nu se mai hrăneau cu peştişori şi nici cu nimfe şi libelule, care mişunau printre muri.[2] Drept hrană le serveau firişoarele de mac dăruite de pescari.
Din zori până la chindii ţinu marea sărbătoare. Iar seara buciumurile anunţară sfatul bătrânilor. La sfat aveau voie să ia parte bătrânii de onoare, părinţii pruncului şi moaşa. Cu toţii sfătuiră să-l numească pe mult doritul nou-născut Silto şi să sădească pomul – pomul vieţii. Aşa cuvântau obiceiurile strămoşeşti: se naşte un copil – se sădeşte un pom; moare un copil – se taie un pom. Bătrânii puneau totul la cale pentru Silto, nou-născutul.



[1]Gherdan — şirag de mărgele, de mărgăritare, de pietre scumpe sau galbeni; giubea — haină largă purtată de boieri; iminei— pantofi fini făcuţi din marochin (galben), purtaţi de boieri.
[2] ]Mur– nume dat mai multor specii de arbuşti din familia rozaceelor.


Overcoming Fear and Anxiety: How to Rebuild Yourself and Return to Who You Truly Are

  Overcoming Fear and Anxiety: How to Rebuild Yourself and Return to Who You Truly Are Two Books. One Truth. And the Moment Everything Chang...