Ion Cuzuioc
Nuvele obişnuite,
neobişnuite
şi chiar stranii
ZI DE
ODIHNĂ
Dimineaţa a venit odată cu primele raze
de soare, care au pătruns prin geamurile îngheţate. Viorel şi Viorica mai
stăteau încă întinşi pe lingeria boţită şi răsucită care semăna cu o funie. A
sunat deşteptătorul. O rază de soare s-a furişat până la ochii lui Viorel, apoi
a început să-1 gâdile. In zadar o alunga cu mâna, raza nu se ducea şi pace.
După prima rază, a apărut a doua, apoi a treia, apoi toată faţa lui Viorel,
care dormea la marginea patului, fu scăldată de razele solare. Până la urmă n-a
avut încotro şi s-a dat bătut, a deschis un ochi, a privit la fereastră şi,
fiind convins că afară e plină zi, a deschis şi al doilea ochi:
– Ei, Viorico, nu
vrei să te scoli? mormăi Viorel. Demult s-a făcut dimineaţa.
– Încă câteva
minute, puişor, câteva minute, te implor, iubitule, îl rugă Viorica,
ascunzându-şi faţa în pernă.
– Atunci mai dorm
şi eu un pic, zise Viorel şi se întoarse cu faţa spre soţia iubită, care deja
se afla în braţele lui Morfeu.
Totul prevestea o
zi bună la un început de iarnă. Razele solare tot mai puternic băteau în
geamurile îngheţate care începură a lăcrima. Pe geamuri curgeau pârâiaşe mici.
La balcon au apărut doi vrăbioi ce priveau prin fereastră la cei rătăciți în
lumea somnului.
– Nu sforăi, şopti
Viorica, trezită de “puişorul” ei, care-i sforăia zgomotos în ureche.
Viorel se opri din
sforăit şi începu să respire adânc. O muscă i se aşeză chiar pe vârful nasului.
Viorel sări în picioare.
– Ce oră este?
întrebă el speriat.
– Deşteptătorul e
la bucătărie, răspunse Viorica, nemulţumită de faptul că “puişorul” ei o trezi.
– Zece! strigă Viorel. Scoală, scoală, că-i
târziu! E zece şi noi dormim. În curând trebuie să vină Mihai şi noi stăm
trântiţi în pat. Hai, scoală, scumpo, că ne prinde noaptea, căuta să-şi
convingă Viorel soţia, care mai şedea întinsă cu ochii închişi.
– Ce somn dulce,
dar tu mă trezeşti.
– Scoală, Viorico,
că vine Mihai.
– Care Mihai?
întrebă ea cu jumătate de voce. Nici duminica nu poţi fără prieteni.
– Mihai de la
medicină. I-am promis că mergem la o baie finlandeză.
– Ce fel de baie?
Nu ai baie acasă?
– Am, drăguţo, dar
nu finlandeză.
– Nu tot cu apă te
speli la cea finlandeză? începu să-l sâcâie Viorica.
– Draga mea,
încercă să-i explice Viorel. O oră petrecută în baia finlandeză echivalează cu
o lună de odihnă. Aburi, bazin cu apă rece, bazin cu apă caldă, băuturi
răcoritoare, peşte sărat...
Viorel îi descrise
încântat plăcerea băii finlandeze.
– Aburi, băuturi
răcoritoare!... Da cine o să facă curăţenie? Eu? îl întrebă suspinând Viorica.
E duminică, iar noi nu vom fi împreună. Iarăşi mă laşi singură cuc...
– Draga mea, începu
s-o consoleze Viorel, mă întorc de la baie repede. Vom face curăţenie, vom
pregăti mâncare, vom privi televizorul, ne vom drăgosti... Dar nu-şi termină
bine vorba că sună telefonul.
Viorel? se auzi o
voce răguşită de partea cealaltă a firului.
– Eu, Mihai!
răspunse Viorel.
– Eşti gata? Peste
zece minute să fii lângă chioşc! Eu aduc peşte, iar tu băutură. Bine?
– Aşteaptă o clipă,
Mihai, încă nu m-am bărbierit. Poate ne întâlnim mai târziu?
– Care bărbierit?
Fii serios, ne bărbierim la baie. Să ne grăbim, am procurat bilete pentru ora
unsprezece, vorbi Mihai şi nu uită să-i mai amintească o dată că peste zece
minute, viu sau mort, să fie lângă chioşc.
– I-am promis. Ce
să fac acum? îşi întrebă Viorel soţia punând receptorul în furcă. Apoi se
apropie de Viorica s-o cuprindă. Viorica pe dată îi întoarse spatele şi fugi la
bucătărie.
– Bea cel puţin o
cafea, îi propuse ea din bucătărie şi puse apa la fiert.
– Viorel se spălă
şi se îmbrăcă în fugă.
– O cafea am să
beau, numaidecât, drăguţo, o linişti el şi îşi turnă o ceaşcă de cafea. Nu te
grăbi, o să te aştepte. Ia seama să nu te frigi, îl atenţionă Viorica şi intră
în baie.
Viorel bău cafeaua
şi înfulecă ceva în fugă.
– Am plecat,
iubito! Şi punându-şi paltonul, îşi sărută din mers soţia, deschise uşa şi...
dispăru.
Ziua într-adevăr
promitea să fie bună. Era la început de iarnă. O iarnă uscată, cu ger şi fără
zăpadă. Vântul rece îi îmbujoră lui Viorel faţa. Gerul îi cuprinse trupul,
luând-ui oboseala şi lenea. Mihai îl aştepta de acum lângă chioşc.
– Slavă ţie!
Credeam că nu mai vii, am citit toate ziarele din vitrină, îi mărturisi Mihai.
Să luăm un taxi, altfel, scăpăm ora de baie. Mai sunt douăzeci de minute.
Ajunseră exact la
ora fixată. Companionii de baie erau nişe băieţi de treabă. În patru le era şi
mai vesel şi timpul trecea şi mai repede. Viorel se scaldă din plin. Mirosul
florilor uscate de calendulă de pe cărbunii încinşi din cabinele de aburi le
gâdila plăcut căile respiratorii. Aburii şi apa cedară plăcerii peştelui sărat
şi berii. Clipele petrecute în baie trecură repede.
– O dată trăieşte
omul, zise Mihai, întinzându-se în fotoliu. Vă imaginaţi, băieţi, continuă el,
în antichitate în asemenea băi se dădeau spectacole, se convocau adunări, se
hotăra soarta ţării. Da-a, cu plăcere aş face şi eu adunări aici. Aş ţine
cuvântările chiar în bazinul cu apă. Păcat că n-am procurat bilete pentru un
timp mai îndelungat.
– Şi o oră e de
ajuns, zise un companion slăbănog care şedea într-un fotoliu de lângă fereastră
şi rumega o coadă de peşte. Se vedea cât colo că e student.
– Ei, Mihai, s-a
zis cu baia, vorbi cu părere de rău Viorel. Dar acum ce mai facem? Poate mergi
la mine? I-am promis Vioricăi să-i ajut să bată covoarele, să facă curăţenie,
se destăinui el.
– M-aş duce cu
plăcere, dar vreau să privesc filmul “Şi noaptea urlă lupii”. Azi e ultima zi
la cinematograf. Poate o suni pe Viorica şi-i spui să vină şi ea, iar eu mă duc
să fac rost de bilete!
– Bună idee, dar nu
cred să accepte. Face curăţenie, se îndoi Viorel.
– Încercarea vină
n-are! o tăie Mihai. Mai ştii, poate va merge. Telefonează-i, mai mult curaj,
îl îndemnă prietenul. Poftim fişa.
Viorel formă numărul
de acasă. Aşteptă vreo câteva secunde, care-i părură o veşnicie.
– Nu răspunde?
întrebă Mihai. Mai sună o dată. Poate-i în baie. Viorel a mai format o dată
numărul.
– Alo! Alo!
Viorica?
– Nu, Cleopatra! îi
răspunse la celălalt capăt al firului o voce ironică. Era vocea Vioricăi. Ce,
te-ai spălat de acum la baia ta finlandeză? Eu m-am spălat în baia noastră.
– M-am spălat. Mă
auzi, dragă?
– Te aud!
– Avem bilete la
film. Am izbutit cu greu să le procur , minţi Viorel. Mihai dădu satisfăcut din
cap de braşoavele lui. Ce zici? Mergem?
– Doamne sfinte!...
De acum vrei la film!... Dar covoarele cine o să la bată? întrebă Viorica cu
jumătate de voce, ceea ce da de înţeles, că nu-i contra şi ea să se distreze.
– După film poţi
conta pe mine!
– Merg! Unde ne întâlnim?
Poate vii după mine.
– Să vin după tine?
întrebă Viorel de parcă nu auzi bine ce-i propuse soţia şi-l privi întrebător
pe Mihai, care clătina negativ din cap, căutând la ceasul de mână, chipurile,
n-aveau timp.
– Da, da! După
mine! mai repetă o dată Viorica.
– Dacă vin după
tine, întârziem la film, continuă să mintă Viorel. Mai bine te aştept la
cinematograf.
– Care
cinematograf?
– Gaudeamus. La
cinematograful Gaudeamus.
– Bine. Dacă-i aşa,
atunci aşteaptă-mă. Vin imediat, se decise Viorica şi închise telefonul.
– Iar acum, amice,
hai să facem rost de bilete. Nu de alta, dar face din noi bilete soaţă-mea,
zise Viorel ieşind din cabina telefonului public.
La cinematograf
le-a mers, bilete au găsit repede.
– Minunat! Numai de
ar veni Viorica, începu să se neliniştească Viorel.
– Fii pe pace. Va
veni, n-are încotro. Uite-o, că şi vine, o observă primul Mihai.
Filmul se dovedi a
fi foarte interesant, cu toate că avu un sfârşit cam banal. Viorica, Viorel şi
Mihai ieşiră de la film cam îngânduraţi.
– Ce-aţi luat apă-n
gură, bărbaţilor? întrebă Viorica. Ce, n-aveţi nici o idee?
– Idei? zise Mihai,
bineînţeles c-avem! Să luăm prânzul împreună.
– Unde? întrebă
curioasă, Viorica.
– Unde? Bineînţeles
că la restaurant! propuse Mihai. Numai şi numai la restaurant.
– Desigur, doar
nu-i în toată ziua duminică, îl susţinu Viorel.
– Atunci să mergem,
acceptă Viorica. Luă la braţ bărbaţii şi porniră cu toţii spre restaurant.
E seară târzie.
Viorel şi Viorica, obosiţi de masa copioasă, de dansuri şi de forfota de la
restaurant, se întorc acasă. Cu greu urcă la etajul doi, unde locuiesc. Intră
în casă abia târându-şi picioarele. Viorel pe dată se duce în baie, unde-şi
spală faţa şi-şi clăteşte gura. Viorica, aşa cum era îmbrăcată, se trânteşte în
pat.
– A mai trecut o
duminică. Mâine e o nouă zi de muncă, rosti cu greu Viorica, ţintindu-şi
privirea în pod.
– Da-a, mâine la
lucru, răsuflă cu greu şi Viorel, incluzând televizorul. Interesant, ce mai e
bun la ora asta?
– Închide televizorul! sări Viorica ca arsă.
Când vom face curăţenie? Cine va scutura covoarele?
– Lasă, dragă,
nu-ţi fă inimă rea, nu mai sunt ele chiar atât de prăfuite, încercă s-o
liniştească Viorel. Sâmbăta viitoare le scutur pe toate. O să fac singur
curăţenie. Tu n-ai să mişti un deget. Îţi promit O să te odihneşti şi ai să mă
admiri ce harnic sunt, o linişti Viorel, sărutându-şi soţia iubită.
– Ne-am înţeles,
cedă Viorica. Curăţenia rămâne pentru sâmbăta viitoare.
