miercuri, 19 decembrie 2018

ADRIANA RĂDULESCU - GRECIA - TRĂIESC FĂRĂ SPERANȚĂ!





TRĂIESC FĂRĂ SPERANȚĂ

Trăiesc într-o lume plină de regrete...plină de vise neîmplinite și minciuni epuizate. Trăiesc ca într-un vis fără de a avea puterea să mă trezesc la realitate și totuși... Trăiesc! Trăiesc fără de a avea posibilitatea iubirii...într-o lume fără viitor și fără speranță.. Într-o lume plină de ură și plictisită de propriile vieți.. Toți au devenit cavaleri fără gesturi.. Cucoane fără haine .. Și mariaje bazate doar pe un număr bancar... Trăiesc așteptând necontenit o rază de lumină ... Trăiesc așteptând noaptea când nimic nu pare ceea ce este și toate lucrurile rele adorm.. Trăiesc și nu mai vreau... Refuz să mai văd fețele oamenilor obosiți de ieri și de azi... Refuz să mai trăiesc printre voi care nu stiți decât să cereți de la toți dar nu știți să dăruiți... Acum vin sărbătorile abia așteptați să vă plângeți la prieteni că ați pus căteva kg în plus...dar v-ați întrebat câți se roagă să aiba o pâine ... Bineînțeles că nu... Refuz să mai trăiesc printre voi... O viață plină de așteptări și de concerte dominante fără lecții de viată.. Doar poezii inutile scrise pe o hârtie îngălbenită de timp apoi recitată ca în armată.. Fără sens și înțeles.. Refuz să mai zâmbesc amar și să mă prefac în fața voastră că vă cred minciuna din adevăr dar adevărul nu vă place.. Trăiesc dar refuz să trăiesc cum vor alții..trăiesc cu regulile scrise de mine... Trăiesc cu speranța că poate în atâția oameni un singur zâmbet îmi va fi deajuns să continui...         

Ion Cuzuioc Nuvele obişnuite, neobişnuite şi chiar stranii ZI DE ODIHNĂ






Ion Cuzuioc
Nuvele obişnuite, neobişnuite             
         şi chiar stranii
ZI  DE  ODIHNĂ
      Dimineaţa a venit odată cu primele raze de soare, care au pătruns prin geamurile îngheţate. Viorel şi Viorica mai stăteau încă întinşi pe lingeria boţită şi răsucită care semăna cu o funie. A sunat deşteptătorul. O rază de soare s-a furişat până la ochii lui Viorel, apoi a început să-1 gâdile. In zadar o alunga cu mâna, raza nu se ducea şi pace. După prima rază, a apărut a doua, apoi a treia, apoi toată faţa lui Viorel, care dormea la marginea patului, fu scăldată de razele solare. Până la urmă n-a avut încotro şi s-a dat bătut, a deschis un ochi, a privit la fereastră şi, fiind convins că afară e plină zi, a deschis şi al doilea ochi:
– Ei, Viorico, nu vrei să te scoli? mormăi Viorel. Demult s-a făcut dimineaţa.
– Încă câteva minute, puişor, câteva minute, te implor, iubitule, îl rugă Viorica, ascunzându-şi faţa în pernă.
– Atunci mai dorm şi eu un pic, zise Viorel şi se întoarse cu faţa spre soţia iubită, care deja se afla în braţele lui Morfeu.
Totul prevestea o zi bună la un început de iarnă. Razele solare tot mai puternic băteau în geamurile îngheţate care începură a lăcrima. Pe geamuri curgeau pârâiaşe mici. La balcon au apărut doi vrăbioi ce priveau prin fereastră la cei rătăciți în lumea somnului.
– Nu sforăi, şopti Viorica, trezită de “puişorul” ei, care-i sforăia zgomotos în ureche.
Viorel se opri din sforăit şi începu să respire adânc. O muscă i se aşeză chiar pe vârful nasului. Viorel sări în picioare.
– Ce oră este? întrebă el speriat.
– Deşteptătorul e la bucătărie, răspunse Viorica, nemulţumită de faptul că “puişorul” ei o trezi.
  Zece! strigă Viorel. Scoală, scoală, că-i târziu! E zece şi noi dormim. În curând trebuie să vină Mihai şi noi stăm trântiţi în pat. Hai, scoală, scumpo, că ne prinde noaptea, căuta să-şi convingă Viorel soţia, care mai şedea întinsă cu ochii închişi.
– Ce somn dulce, dar tu mă trezeşti.
– Scoală, Viorico, că vine Mihai.
– Care Mihai? întrebă ea cu jumătate de voce. Nici duminica nu poţi fără prieteni.
– Mihai de la medicină. I-am promis că mergem la o baie finlandeză.
– Ce fel de baie? Nu ai baie acasă?
– Am, drăguţo, dar nu finlandeză.
– Nu tot cu apă te speli la cea finlandeză? începu să-l sâcâie Viorica.
– Draga mea, încercă să-i explice Viorel. O oră petrecută în baia finlandeză echivalează cu o lună de odihnă. Aburi, bazin cu apă rece, bazin cu apă caldă, băuturi răcoritoare, peşte sărat...
Viorel îi descrise încântat plăcerea băii finlandeze.
– Aburi, băuturi răcoritoare!... Da cine o să facă curăţenie? Eu? îl întrebă suspinând Viorica. E duminică, iar noi nu vom fi împreună. Iarăşi mă laşi singură cuc...
– Draga mea, începu s-o consoleze Viorel, mă întorc de la baie repede. Vom face curăţenie, vom pregăti mâncare, vom privi televizorul, ne vom drăgosti... Dar nu-şi termină bine vorba că sună telefonul.
Viorel? se auzi o voce răguşită de partea cealaltă a firului.
– Eu, Mihai! răspunse Viorel.
– Eşti gata? Peste zece minute să fii lângă chioşc! Eu aduc peşte, iar tu băutură. Bine?
– Aşteaptă o clipă, Mihai, încă nu m-am bărbierit. Poate ne întâlnim mai târziu?
– Care bărbierit? Fii serios, ne bărbierim la baie. Să ne grăbim, am procurat bilete pentru ora unsprezece, vorbi Mihai şi nu uită să-i mai amintească o dată că peste zece minute, viu sau mort, să fie lângă chioşc.
– I-am promis. Ce să fac acum? îşi întrebă Viorel soţia punând receptorul în furcă. Apoi se apropie de Viorica s-o cuprindă. Viorica pe dată îi întoarse spatele şi fugi la bucătărie.
– Bea cel puţin o cafea, îi propuse ea din bucătărie şi puse apa la fiert.
– Viorel se spălă şi se îmbrăcă în fugă.
– O cafea am să beau, numaidecât, drăguţo, o linişti el şi îşi turnă o ceaşcă de cafea. Nu te grăbi, o să te aştepte. Ia seama să nu te frigi, îl atenţionă Viorica şi intră în baie.
Viorel bău cafeaua şi înfulecă ceva în fugă.
– Am plecat, iubito! Şi punându-şi paltonul, îşi sărută din mers soţia, deschise uşa şi... dispăru.
Ziua într-adevăr promitea să fie bună. Era la început de iarnă. O iarnă uscată, cu ger şi fără zăpadă. Vântul rece îi îmbujoră lui Viorel faţa. Gerul îi cuprinse trupul, luând-ui oboseala şi lenea. Mihai îl aştepta de acum lângă chioşc.
– Slavă ţie! Credeam că nu mai vii, am citit toate ziarele din vitrină, îi mărturisi Mihai. Să luăm un taxi, altfel, scăpăm ora de baie. Mai sunt douăzeci de minute.
Ajunseră exact la ora fixată. Companionii de baie erau nişe băieţi de treabă. În patru le era şi mai vesel şi timpul trecea şi mai repede. Viorel se scaldă din plin. Mirosul florilor uscate de calendulă de pe cărbunii încinşi din cabinele de aburi le gâdila plăcut căile respiratorii. Aburii şi apa cedară plăcerii peştelui sărat şi berii. Clipele petrecute în baie trecură repede.
– O dată trăieşte omul, zise Mihai, întinzându-se în fotoliu. Vă imaginaţi, băieţi, continuă el, în antichitate în asemenea băi se dădeau spectacole, se convocau adunări, se hotăra soarta ţării. Da-a, cu plăcere aş face şi eu adunări aici. Aş ţine cuvântările chiar în bazinul cu apă. Păcat că n-am procurat bilete pentru un timp mai îndelungat.
– Şi o oră e de ajuns, zise un companion slăbănog care şedea într-un fotoliu de lângă fereastră şi rumega o coadă de peşte. Se vedea cât colo că e student.
– Ei, Mihai, s-a zis cu baia, vorbi cu părere de rău Viorel. Dar acum ce mai facem? Poate mergi la mine? I-am promis Vioricăi să-i ajut să bată covoarele, să facă curăţenie, se destăinui el.
– M-aş duce cu plăcere, dar vreau să privesc filmul “Şi noaptea urlă lupii”. Azi e ultima zi la cinematograf. Poate o suni pe Viorica şi-i spui să vină şi ea, iar eu mă duc să fac rost de bilete!
– Bună idee, dar nu cred să accepte. Face curăţenie, se îndoi Viorel.
– Încercarea vină n-are! o tăie Mihai. Mai ştii, poate va merge. Telefonează-i, mai mult curaj, îl îndemnă prietenul. Poftim fişa.
Viorel formă numărul de acasă. Aşteptă vreo câteva secunde, care-i părură o veşnicie.
– Nu răspunde? întrebă Mihai. Mai sună o dată. Poate-i în baie. Viorel a mai format o dată numărul.
– Alo! Alo! Viorica?
– Nu, Cleopatra! îi răspunse la celălalt capăt al firului o voce ironică. Era vocea Vioricăi. Ce, te-ai spălat de acum la baia ta finlandeză? Eu m-am spălat în baia noastră.
– M-am spălat. Mă auzi, dragă?
– Te aud!
– Avem bilete la film. Am izbutit cu greu să le procur , minţi Viorel. Mihai dădu satisfăcut din cap de braşoavele lui. Ce zici? Mergem?
– Doamne sfinte!... De acum vrei la film!... Dar covoarele cine o să la bată? întrebă Viorica cu jumătate de voce, ceea ce da de înţeles, că nu-i contra şi ea să se distreze.
– După film poţi conta pe mine!
– Merg! Unde ne întâlnim? Poate vii după mine.
– Să vin după tine? întrebă Viorel de parcă nu auzi bine ce-i propuse soţia şi-l privi întrebător pe Mihai, care clătina negativ din cap, căutând la ceasul de mână, chipurile, n-aveau timp.
– Da, da! După mine! mai repetă o dată Viorica.
– Dacă vin după tine, întârziem la film, continuă să mintă Viorel. Mai bine te aştept la cinematograf.
– Care cinematograf?
– Gaudeamus. La cinematograful Gaudeamus.
– Bine. Dacă-i aşa, atunci aşteaptă-mă. Vin imediat, se decise Viorica şi închise telefonul.
– Iar acum, amice, hai să facem rost de bilete. Nu de alta, dar face din noi bilete soaţă-mea, zise Viorel ieşind din cabina telefonului public.
La cinematograf le-a mers, bilete au găsit repede.
– Minunat! Numai de ar veni Viorica, începu să se neliniştească Viorel.
– Fii pe pace. Va veni, n-are încotro. Uite-o, că şi vine, o observă primul Mihai.
Filmul se dovedi a fi foarte interesant, cu toate că avu un sfârşit cam banal. Viorica, Viorel şi Mihai ieşiră de la film cam îngânduraţi.
– Ce-aţi luat apă-n gură, bărbaţilor? întrebă Viorica. Ce, n-aveţi nici o idee?
– Idei? zise Mihai, bineînţeles c-avem! Să luăm prânzul împreună.
– Unde? întrebă curioasă, Viorica.
– Unde? Bineînţeles că la restaurant! propuse Mihai. Numai şi numai la restaurant.
– Desigur, doar nu-i în toată ziua duminică, îl susţinu Viorel.
– Atunci să mergem, acceptă Viorica. Luă la braţ bărbaţii şi porniră cu toţii spre restaurant.
E seară târzie. Viorel şi Viorica, obosiţi de masa copioasă, de dansuri şi de forfota de la restaurant, se întorc acasă. Cu greu urcă la etajul doi, unde locuiesc. Intră în casă abia târându-şi picioarele. Viorel pe dată se duce în baie, unde-şi spală faţa şi-şi clăteşte gura. Viorica, aşa cum era îmbrăcată, se trânteşte în pat.
– A mai trecut o duminică. Mâine e o nouă zi de muncă, rosti cu greu Viorica, ţintindu-şi privirea în pod.
– Da-a, mâine la lucru, răsuflă cu greu şi Viorel, incluzând televizorul. Interesant, ce mai e bun la ora asta?
  Închide televizorul! sări Viorica ca arsă. Când vom face curăţenie? Cine va scutura covoarele?
– Lasă, dragă, nu-ţi fă inimă rea, nu mai sunt ele chiar atât de prăfuite, încercă s-o liniştească Viorel. Sâmbăta viitoare le scutur pe toate. O să fac singur curăţenie. Tu n-ai să mişti un deget. Îţi promit O să te odihneşti şi ai să mă admiri ce harnic sunt, o linişti Viorel, sărutându-şi soţia iubită.
– Ne-am înţeles, cedă Viorica. Curăţenia rămâne pentru sâmbăta viitoare.



marți, 18 decembrie 2018

KESSY ELLYS NYCOLLAS - ROMÂNIA - VIAȚA

















Viața



În clipa disperării

Din zării îndepărtate

Neîndoielnic soarta

Mi tea adus trofeu

Dându-ți puteri depline

Făcându-te stăpân

Al sufletului meu!

Fără să știi mâhnirea,

Cum ai putea să alini,

Tu te-ai făcut iubit

Tristețea alungând

Și ai adus lumină

În sufletul rănit...

Și-un gram de fericire

Părând să nu mai fie...

Ai înmugurit

Crengi grele de îndoială

Ce se plecau către pământ

Pe frunte-mi coronița

Cu frunze veștejite

Întinerită -mi stă acum

Iar chipul fericit

Și plin de strălucire

Chiar dacă vremea trece

Și așterne grea tăcere

Nu vom putea uita

Că ne-am iubit!




KESSY ELLYS NYCOLLAS - ROMÂNIA - OCHIII






        















Ochiii
 Întâlnesc de o vreme
doi ochi
 care mă privesc
discret!
Unul mă iubește...
 și simt
 cum  îmi deschide ușa
 spre suflet...
Altul se teme!
 Clar mă  dorește
însa mă arestează
 pe retină
lăsând pleoapa grea
să mă ascundă
 de ochii oamenilor din jur!

Se teme de norul tristeții
care plutește întotdeauna
 pe cerul iubirilor interzise!

Sau poate este doar speriat,
de iubirea pe care o simte,
întorcânsu-se
 alături de celălalt,
sub streașina
 protectoare a frunții,
căutând împreună iubirea, în suflet!

MARIA TOMIȚA CORINI - ITALIA - CUGETĂRI






         Cugetări
              
  de Maria Tomița Corini
 
1. Trec rânduri șiroaie de gânduri ce-nmoaie obeliscul ce-nalță tacerile!

  2. Ploaia mă caută-n ungherul tăcerii, despletindu-se lacom peste ochi-mi deschiși.

  3. Vântul aleargă, îmi ia răsuflarea, o duce acasă și-o pune în prag.

  4. Ninge a lene peste făptura-mi, genele-ascund aroma topirii

  5. Ninsoarea se teme s-ajungă sub gene, acolo-n priviri e vatră de foc.

  6. Visele cad cu stele pe frunte, le-adun în taină punându-le în vers

  7. Soarele e mut când gândul arde în tăceri!

  8. Gândul aleargă către vise, stelele îl însoțesc.

  9. Visele de printre stele strânse sunt de mâna nopții

10. Zorii strâng nesomn și vise, și deschid porți către vers.

11. Versul se culege simplu dintr-un gând sau chiar mai multe

12. Visele brăzdează cerul și croiesc pe filă rânduri.

13, Lumina sufletului încălzește Universul!

14
  Bogăția sufletului este bunătatea


MARIA TOMIȚA CORINI - ITALIA - Nu sting visele iubire




                              



  Nu sting visele iubire    
                                     
          Iubirea, mi-a-ntins mâna și m-a cuprins, zicându-mi să am grijă, nu cumva să sting din vise pe când voi stinge lumina! Nu se poate să greșesc, ele-aduc altă lumină, noi cărăi ce-mi strălucesc aducându-mi muză bună.  Visele, nopți întregi le-adun în taină și  cuminte le citesc, ele, în seninul lor ca-n poveste înfloresc! Rod frumos din rădăcină, mici cuvinte coboară-n prag, eu le-adun, le plămădesc, uneori le las să crească, alteori le strâng mănunchi și...le-așez în mii de fraze ca să mi le împletesc. După care, o minune poa' să fie, gândul suspendat de stele și de vise-nconjurat se transformă în poezie  sau în basm adevărat. Praf de stele cad pe vise și devin mai aurite, stelele zâmbesc și ele, când văd visele-mplinite și-mbrăcate-n vuoalul lor, se strecoară câte-un vers, îl iau bine și-l așez, lângă suflet și-l privesc, îl privesc cu-atâta dor! Chiar de-adorm visele toate se agață de-al meu gând, ele somnul îmi veghează și mă duc pe-aripi visând, colo-n fantezia lor, doamne cum mă simt plutind până-n geana zorilor. Zorii când se-ntorc acasă, somnul fuge hăt departe, și lumina se deșteaptă, un spectacol viu întruna, visele nu știu de noapte ele sunt întotdeauna... 
         Cine pierde visele, zică liber, n-a trăit!
         Fără grijă stai iubite visele nicicând nu mor, nu se sting, le strâng întruna, când coboară noaptea-ncet și mă duc să sting lumina! Ca să fii mai liniștit încă-odată îți mai spun, visele sunt dinastie, niciodată nu se sting, ele au fost, sunt și-au să fie!  Visele...        
                                Maria Tomița Corini
                                              19 noiembrie 2018


MARIA TOMIȚA CORINI - ITALIA - Am rugat Gândul să plece



                                         Am rugat Gândul să plece

                                                        
 de Maria Tomița Corini


         Numai cât venise bezmeticul din rătăcirile sale, îl văzui grăbit coborând la vale. Ah! Gândul meu, venea neastâmpăratul spre mine cu o viteză de ți se părea că rupe pământul în două sub picioarele sale.
         Mai dăunăzi îl rugasem să iasă și să plece,  îmi făcuse capul căt o tolbă, nu stătea locului o secundă, era ca și argintul cel viu. Ba mă ducea la masa unde stătea comod calculatorul, ba la gătitul bucatelor, dar și acolo îmi impunea involuntar mânile în funcție, neavând liniște, nu mă lăsa bine să încep una, că mă și ducea în altă parte, și apoi unde? Spre calendarul ce-mi stătea agățat pe fața unui perete, obligându-mi ochii să alerge nebunește peste cifrele ce marcau zilele și săptămânile lunii. În aceeași clipă mă întorcea spre ecranul televizorului, spre ceasornicul de pe celălalt perete, apoi spre cel de pe brațul stâng, care mereu e grăbit cu două-trei minute special ca să nu întârzii niciodată spre unde îmi va fi destinată pornirea. Nebunul  de Gând, mă impunea să iau telefonul... apoi îmi punea pixul în mână ca să mai scriu despre ceva care stătea rătăcit prin ungherele sale. Nici una, nici două, mi se zvârcolea ca să mă ducă acasă, la copii sau...la bătrânica din odaia celaltă.  Of, nu mai știam ce vroia Gândul, mergea prin mintea mea cu pași înmiiți, făcându-se simțiți de-a binelea...
      Doamne,  mă întrebam cum de reușeam să mă țin de umbra lui? Uneori era împosibil, ba mă așeaza, mă ridica, mă cuprindea, mă facea să plâng, să râd, să alerg, ba chiar să și dansez la venirea unei melodii, aici, în această casă străină, între patru pereți. Avea grijă Gândul, ca nu cumva să uit tradiția dansului românesc. Și să vezi ce dans făceam, așa mai nebunesc, că doar nu erau ochii nimănui în preajmă, așa că să... ”mișcarea zilnică, cel puțin treizeci de minute, face bine sănătății.” Doamne să mă fi văzut cineva, ar fi zis că sunt nebună... Ba nuuu, nu mă interesa ce ar fi spus cineva despre ceea ce ar fi văzut, știu doar una și bună, singurătatea nu divulgă niciodată secretele stăpânei, sunt sigură de aceasta.           Mă oprisem, îmi sălta pieptul, respirația  îmi era pusă pe roate, zece minute de zbânțuială, îți poți imagina? Tocmai zece, dar era suficient pentru ziua dată, celelalte rămâneau a fi  recuperate în altă zi, doar nimănui nu trebuiea să explic câte minute făcusem și câte îmi mai rămase. Îmi lăsasem corpul, să cadă, ca și o cârpă, pe scaunul de alături, respirața fugară împingea coșul pieptului, ochii cuprinse minutarul, secundarul rămânea în urma bătăilor de inimă... 
       Un zgomot spulberă Gândul și oboseală, se părea că și respirația asculta mișcarea ce venea de după ușa ce căscase gura cât o avea de mare. Erau stăpânii... Mirosul plăcut a bucatelor ademenise interesul lor...
       Doamne e foarte puțin ceea ce reușesc să descriu din activitatea  Gândului, comportarea lui față de mine în fiecare zi. Dacă aș reuși să-i redau toate mișcările sale, aș fi o microfază din viteza luminii, dar uite că rămân să fiu om, acea pământeană, cu bunul simț de-a executa toate poruncile lui. Nu e secret, mi se întâmplă să mă mai supăr pe neastâmpăratul și nesimțitul ăsta de Gând. Deseori  îl rog și mă-nchin în fața lui până la pământ, îl implor să iasă, să plece, să mă lase în pace, ducă-se unde vrea, dar el, netrebnicul face ce face și tot la mine se întoarce. E știut, este al meu și deaceea își găsește limitele, trezindu-se uneori, fiind foarte atent cu mine...
      Gândul meu, tu ești al meu, ce m-aș face fără tine? Aș fi seacă ca neghina, uite îți întind și mâna, haide vino! Gând ”ciuntit”, nebun, netrebnic, te iubesc la infinit!
                                                                                                           15 august 2018


Overcoming Fear and Anxiety: How to Rebuild Yourself and Return to Who You Truly Are

  Overcoming Fear and Anxiety: How to Rebuild Yourself and Return to Who You Truly Are Two Books. One Truth. And the Moment Everything Chang...