MAI
FĂCUT SĂ PLEC!
(dialog cu sufletul tău)
Acum
ceva timp în urmă, într-o discuție cu una din prietenele mele am declarat că nu
mai suport bărbaţii care se îndrăgostesc de mine deoarece aveam sentimental, cum
că fiecare bărbat care mă priveşte cu ochii aceia bulbucați sub presiunea dorințelor carnale, te făcea să
devii din ce în ce mai mult de
condamnat. Urla sufletul în mine și îmi venea să le spun să plece, să nu
încerce să forțeze intrarea către sufletul meu deoarece întregul teritoriu este
ocupat de tine. Inima mea era dăruită de multă vreme doar unuia singur. Ție! Unuia
pe care acum nu ştiu cum să-l scot de
acolo dar ce este şi mai complicat este că nici măcar nu ştiu dacă vreau. Tot ce ştiu este că te simt
mereu acolo şi te simt de fiecare dată când respir.
Ce iubire ciudată a mai fost și între noi!
Suntem doi nebuni care au crezut că pot schimba lumea prin intensitatea
sentimentelor lor. Suntem doi naivi care s-au gândit că, Universul v-a conspira
să îi aducă împreună, la un moment dat și cine știe, poate că ne-ar fi adus,
dacă am fi avut răbdare și nu am fi fugit speriați de ceea ce simțeam sau poate
și dacă eu aş fi fost mai înţeleaptă, te-aş
fi presat, aș fi încercat să te fac să înțelegi ce îmi doresc, sau dacă aş fi
jucat şi eu jocuri în care să te fac să îți pierzi mințile așa cum fac unele femei, poate că atunci altul ar fi fost
rezultatul dar tu mă ştii că eu nu sunt
femeia adeptă a unor astfel de jocuri.
Te
doream cu toți porii ființei mele. Erai prima imagine a diminaților mele, după
nopți în care visele ne aduceau împreună. Erai imaginea care îmi stăruia pe
retină pe tot parcursul zilei. Erai aer, erai apă, erai bucurie și întristare.
Erai totul! Ah! Ce nebunie! Frumoasă dar și dureroasă! Cumplită! Râsul tău mă
topea cum se topește ceara de la căldura focului ce îi mistuie fitilul.
Vocea
ta îmi răscolea auzul mult timp după încetarea dialogului, energiile tale
puneau stăpânire pe sufletul meu, pe ne așteptate, indiferent de timp sau loc.
Au fost ani grei, trâiți într-un amestec de dorințe și temeri, de incertitudini.
Aș fi
vrut ca toată acea suferință să ia sfârșit dar mă temeam că fără, nu voi putea
trai.
Nu îl voi putea
înțelege niciodată chiar dacă mi-ar fi dat să trăiesc multe vieți de acum
încolo!
Mă
rugam, până târziu în noapte, ca Bunul Dumnezeu să facă o minune, să mă pot
desprinde din povestea noastră.
Am plâns până când
lacrimile mele te-au inundat forțîndu-te să ieşi aproape cu totul din mine.
Mi-au plâns sufletul şi inima. Am plâns până la ultima lacrimă, ca mai apoi să constat
că tu mai eşti încă acolo și că în continuare, trebuie să mă duc peste tot cu
tine.
Cu
tine, cel care eşti acum. Distant, rece, departe. Cu regret realizez că tu
nu mai eşti acelaşi. Îmi este nespus de greu să suport gândul că omul pe care-l iubesc, de
care sunt încă îndrăgostită, este aşa. Știu
că te străduieşti să fii astfel, ca să mă îndepărtezi pe mine.
Faci toate
acestea sperînd că o să-ţi pară, alegerea mai uşoară, plecând. Ei, iată că în
sfârşit ţi-a reuşit.
Este ok așa!
Nu!
Mă văd
din nou în situația în care trebuie să recunosc că îmi lipsești enorm și că indiferent
câtă luptă duc cu mine, cu sentimentele mele, nu mă pot convinge că nu mai este
nimic de făcut, că trebuie să fac curățenie în suflet făcând loc noului care de
foarte multe ori îmi bate la ușă iar eu refuz cu încăpățânare să ii deschd.
Ai fost
omul alături de care aş fi vrut să-mi petrec restul vieţii, în condițiile în
care, aproape sub jurământ, am susținut în nenumărate situații că îmi doresc să
rămân singură forever.
Acum
acea persoană nu mai există.
Felicitări, ai
reuşit să mă faci să înțeleg și să alerg
un alt drum.Un drum al meu pe care să merg și în lipsa ta!
Greu,
anevoios, dificil dar nu imposibil. Sunt un om puternic. Am învățat că în viață
situațiile alternează. Am învățat să mă ridic după fiecare căzătură și să nu
abandonez lupta după o înfrângere.
***
Sunt asemenea
unui computer! Când observ că sunt dezorientată, supra încălzită sau încărcată,
apăsată de greutățile vieții, îmi dau un restart ca să pot mai apoi să o iau de
la capăt, cu forțe noi. Restartul îl dai de cele mai multe ori de nevoie, nu de
moft, din obligație am putea spune, pentru a putea merge mai departe.
Aceasă acține poate fi chiar unica soluție
care mai poate da rezultate, după ceam încercat rezolvarea problemelor în toate
modurile posibile. Și noi avem nevoie de un restart periodic. Când am obosit,
când istoviți fiind sau împovărărați, e
necesar să se apese butonul de restart.
Restartul înseamnă să îți eliberezi mintea de
tot ce te apasă, să faci curățenie și să începi pur și simplu să fii, să
exiști.
Să poți trăi ziua prezentă, cu bune și cu
rele, fără să te mai lași afectată de trecut sau de viitor.
Să zâmbești atunci când e cazul, să plângi
când inima ți-o cere și să oftezi ca să-ți descarci sufletul.
Restartul mai înseamnă să te îndepărtezi de
tot ce e toxic și să respiri aer curat. Să faci liniște atât în tine, cât și în
jurul tău. Să poți trăi clipa actuală, fără a tresări cu gândul că urmează ceva
imprevizibil.
Restartul îl mai dai când ai învârtit problema
pe toate părțile și ajungi la capătul puterilor fără a găsi prea multe soluții.
Atunci, te îndepărtezi, faci un pas într-o parte și-l lași pe Dumnezeu să facă
ce-o crede El de cuviință, în timp ce tu
te supui iar calculatorul minții tale
procesează noile informații.
Restart este când nu-ți mai pasă ce spune unul
sau altul, când bârfele îți sunt indiferente și opiniile altora hilare,
deoarece nici măcar 1% din ei nu cunosc povestea ta de viață, așa cum este ea
în realitate. Toți fac scenarii inspirate din propria lor viață și judecă din
prisma greșelilor comise.
Restart este când îți vine să te dai cu capul
de toți pereții dar nu o faci ci respiri adânc, profund și apoi te liniștești.
Restart mai este și atunci când te apuci din
nou de scris, deși îți simți degetele amorțite mișcăndu-se stinghere pe
tastatură, nemai fiind obișnuite cu scrisul.
Și totuși nimic nu se uită niciodată!
Important este să avem puterea să ne liniștim
mintea și să o coborâm în suflet.
Totul se aseamănă cu mersul pe bicicletă , care o dată învățat, nu
se mai poate uita.
Vă rog frumos să nu mă deranjați.
A fost nevoie să-mi dau un
restart!
Și uite așa aveți ocazia să cunoașteți puțin
câte puțin cum funcționează femeia!
Aș fi nespus de bucuroasă să pot afla că
cineva a înțeles ce am dorit eu să spun aici și că furisate în intimitatea
voastră, a fiecareia, ve-ți încerca să pune-ți cît de puțin deoparte fiindu-vă
de folos în ocaziile voastre viitoare.
-
Ai
pus? Bravo!
Frumos ... fi tare !
Când am terminat studiile îmi doream să mă
căsătoresc
cu un băiat pe care îl credeam iubirea vieții mele. Nu a fost să fie. El a ales
tăcerea, alt drum, altă destinație.Nu a fost ușor. Viața începuse să îmi dea
lecții dure. A urmat o căsătorie din ambiție, au rezultat trei copiii, însă
iubirea aceea m-a urmărit mulți ani. Nu puteam să înțeleg ce l-a determinat să își schimbe radical direcția! Târziu
am reușit să înțeleg că Dumnezeu nu m-a nedreptățit cu nimic și că sufletul
care ajunge să îl caute și să il
cunoască – deoarece aceasta este adevărata căutare a noastră, a
oamenilor – primește lecții greu de dus dar care în timp – mult timp – vor
scoate la iveală motivele care au condus sufletul în acele suferințe dar și calea
care îl va conduce către adevărata fericire.
Nu am
cuvunte cu care să pot descrie suferința anilor în care persoana pe care o porți
în întreaga ta ființă, în suflet, nu este lângă tine.
Nu
doresc să insit din nou pe această stare. Îmi doresc doar ca Bunul Dumnezeu să
îmi dea puterea și rabdarea, care pare să fie o nepuțință în acest moment, dar
care poate devein putință peste vreme.
E normal, e omenesc, e dureros, dar trebuie să ne învățăm
lecțiile. Cel mai important de știut și înțeles este că: din momentul în care
persoana de care esti îndragostită ți-a spus că nu mai există nicio șansă și plecă
din viața ta, trebuie să mergi și tu mai departe. Nu suntem proprietari pe
sufletele nimănui și nimeni pe ale noastre. Obsesia nu ne ajută în viață și nici egoismul. Cel mai inteligent ar fi să nu lăsăm sentimentele să ne conducă viața.
Ele sunt bune și frumoase până la un moment dat, dar ce să ne facem cu sufletul
care păstrează în el răni care se acoperă dar nu se vindecă niciodată? Aș vrea
să pot spune că trebuie să învățăm să ne conducem inima, nu să ne lăsăm condusi
de ea, dar nu pot.
Am
luptat mult cu mine ca să pot ajunge să aplic această teorie însă rezultatul este
dureros. Am introdus și în iubire
,,frâna de mână’’ încercând să îmi protejez sufletul dar este cumplit. Viața
trăită după acest principui este cumplit de dureroasă. Să stai lângă un om
căruia refuzi să îi simți trăirile, să îl întrerupi atunci când încearcă să îți
spună ce simte pentru tine, de frică să nu te îndragostești.
Grele mai sunt relatiile în care își
face loc iubirea și îndragostirea! Ne dorim ca totul să funcționeze, dupa
felul în care noi ne imaginăm binele,
făcându-ne propriul scenariu. Eu reușesc
relative ușor sa fac un bărbat să aibă încredere în mine, să se îndrăgostească.
Dacă însă, încearcă să îmi vorbească de căsătorie, începu să dau înapoi, să mă
retrag, pentru că nu mă mai simt liberă. Nu vreau să pară egoism, dar am avut
diferite stări de teamă, anxietate, groază uneori, în relațiile anterioare. Mă team
să mai iau o asemenea decizie deoarece sunt conștientă că totul se sfârșește la
un moment dat.
Nici eu nu știu exact ce vrea sufletul meu!
Uneori nu mai dorește, vrea odihnă. Vrea să
poată coborâ mintea în suflet și să o determine să înceteze cu scenariile.
Aș vrea să pot să îmi ascult și să îmi respect
dorințele sufletului! Ajunge! Mintea a mințit destul!
14092018 / Petroșani
(Orice asemănare ale unor fraze și expresii este pur întâmplatoare)
