EMILIA EMI - ROMÂNIA - VENIM ACUM SĂ MULȚUMIM

Venim acum să mulțumim!

Cât de frumoasă este natura,
Împodobită cu superbe flori,
Căci ea ne prezintă Scriptura,
Ne încântă prin mii de culori!

Prin aceasta ne amintește,
De mărețul său Creator,
Care așa mult ne iubește,
Dăruindu-ne acest decor!

Deci, să nu uităm niciodată,
Să mulțumim toți, neîncetat,
Pentru dragostea minunată,
Și binecuvântările ce Le-a dat!

Venim acum să mulțumim,
Din suflet sincer și curat,
Pentru tot ce noi primim,
Căci este un dar nemeritat!

Dumnezeu, mult ne iubește,
Fiecare zi de la El este un dar,
Căci El întotdeauna ne ocrotește!
Să-l urmăm, să nu trăim în zadar!

LORETA TOADER - GERMANIA - ARD,

Ard,

Mai știi... am lăsat acea iarnă
Să se aștearnă în sufletul tău
Peste ochii mei obosiți ard albastru
Mocnindu-mi iubirea înăbușită

Tu mi-ai fost ca întotdeauna
Cu mii de anotimpuri în urmă
Prin verdele crud al pustiului
Ninsese alb, a pace peste tine

Am încercat să înfrunt primăvara
Atunci când tu o ascundeai prin vise
Amurgul înflăcărat lasă loc nopții
Și lacrimilor, indecise și triste

Mirosea a salcâm prin frigul brumat
Amintiri ucigașe prin vântul turbat
Mă simt ca un fluture în zbor spre înalt
Iubind pentru prima și ultima dat'

Arde cerul prăbușindu-se peste noapte
Umbrele tăifăsuiau șoptit despre noi
Ți-am uitat zâmbetul, îmbrățisările toate
Și lacrimile înflorite albastru în ploi

Am sângerat încercând să m-apropii
În imensitatea nopții erai osândit
Într-o iarnă așternută în sufletul tău
Și pe ochii mei plânși, triști și obosiți

Ard în albastru împreună cu cerul
Gândurile-mi țipă alergând pe pământ
Privesc undeva peste frunze ce mor
Tânguindu-și Doina trimisă de vânt

O Doină ca un bocet mistuită de dor
În lumina de gheață focuri stingând
Eu uit să mai ard și uit să mai mor
Prin mii anotimpuri tu în urmă rămânând

AUTOR - Loreta Toader
5 Mai 2019

NETTI POPA -ROMÂNIA - SALCIA

SALCIA

La marginea unei păduri fermecate
Stăteau trei arbori laolaltă:
Frasinul, Castanul,Salcia pletoasa
Foarte smerită și credincioasă.

Într-o seară, când soarele era în-scapătat
Cei doi prieteni de vorbă s-au luat.
Castanul îi zice;-Frasinule tu nu vezi că ea
E mereu îndurerată,nu se uită la coroana ta.

Degeaba tu ești îndrăgostit și suferind,
Ea nu îți vede lacrimile curgând,
Se uită mereu în undele lacului cristaline
Și doar atunci când înfloresc se uită cu drag la mine.

Eu aș zice să o ademenim cu vorbe dulci,
Când tu, când eu.- Ei,ce zici?
Eu îi voi spune că o fac a mea soață
Și-i voi face din florile mele o rochie de mireasă .

Tu îi vei spune că ești înalt , cu o coroană bogată,
Poți să-i oferi soarele și luna totodată.
Și așa făcură într-un crepuscul de seară
Cei doi arbori , ce se credeau înțelepți bunăoară.

Salcia cu ramurile ce-i străluceau argint
În razele apusului din asfințit,
Îi ascultă mirată pe cei doi arbori făloși
Și nu înțelegea a lor purtare.
Erau unul pe altul geloși ?

Oare ei nu știau durerea ce sălășluiește în sufletul ei ?
Când în urmă cu două mii de ani
Biciuitorii nemiloși a lui Iisus, soldați romani,
I-au înroșit de sânge ramurile sale argintate
Și în silă așa năclăite și -nsăngerate
Le-au aruncat la picioarele lui Hristos," Unsul" lui Dumnezeu.

Și de atunci mereu îndurerată
Stă zi și noapte cu evlavie plecată,
Pentru o viață veșnică, nemeritată
Pentru nici unul de vita omenească.

Drepturile aparțin în exclusivitate autorului
Netty Popa.

NICOLAE VĂLĂREANU SĂRBU - ROMÂNIA - INTRAREA ÎN GOL

Intrarea în gol
de Nicolae Vălăreanu Sârbu
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Scrâșnetul meu din dinți e ceva involuntar
la vederea nedreptății ce ne inundă.
Sunt un arbore care vede pe cel care-l taie
și se hotărăște să cadă pe el
chiar dacă nimeni nu crede în voința lemnului,
orice nesăbuire poate fi pedepsită și din întâmplare
cine știe cum bate vântul morții?

Oricum ai încerca nu există justificări,
există doar un adevăr imanent,
un gând bolnav în mintea sinucigașului,
un câine la porțile memoriei care latră
și nimeni nu-l bagă în seamă.

Mulți intuiesc frânghia de care atârnă clipele
nimeni nu le poate opri, cad
judecățile de valoare s-au subțiat într-atât
încât se rupe prezentul de viitor
și totul se duce pe apele Styxului.

CORNELIU NEAGU - ROMÂNIA - SALCÂMII

SALCÂMII
(Corneliu Neagu, 05.05.2019)

La margine de sat au înflorit salcâmii,
o, Doamne, ce beție în parfumul lor !...
Pe crengile-nflorite se-adunau lăstunii
iar prin văzduh, înaripat, trecea un dor.

Și dus a fost, dar mi-a lăsat ca amintire
privirea ta, de lung extaz în asfințit,
când sub salcâmii înfloriți și scoși din fire
noi ne iubeam pe-o margine de infinit.

Ne rătăceam prin galaxii necunoscute,
gustam din adâncimi de ceruri elixir,
ne întorceam apoi pe nefirești volute
când soarele venea râzând de la nadir.

De trec acum, salcâmii nu mai dau în floare,
iar crengile pe trunchi se rup de-atâta dor !…
Când dragostea dintâi fără motiv dispare,
nici florile-n salcâmi să crească nu mai vor.

GEORGIANA NIȚĂ - ROMÂNIA - PREFER SĂ TAC

Prefer să tac
Autor: Georgiana Niță

Prefer să tac, când nu găsesc cuvinte
Prin care să exprim tot ce gândesc 
Celor din jur, le-ascund ce am în minte
Spunând ce simt mi-e teamă că-i rănesc!

Prefer să tac când nu găsesc răspuns
La întrebări ce-s puse fără rost
Cuvintele nu mi-ar fi de ajuns
Să lămuresc un om mărunt, anost!

Prefer să tac când văd atâta ură
Și-n jurul meu doar oameni fără suflet
Deși nu vreau, îmi mor vorbele-n gură
Iar buzele-mi rămân fără de zâmbet!

Prefer să tac când unii mă bârfesc
Cu ignoranță îi tratez și-i iert
Nu mă cunosc și nici nu îmi doresc
Să mă cobor la mintea lor, să-i cert!

Prefer să tac când ochii mei vorbesc
Nu-mi trebuiesc cuvinte, ei spun tot
Și mă înțeleg doar cei ce mă iubesc
Când stau tăcută și-un cuvânt nu scot!

06.05.2019

DANIELA MARCHETTI - ROMÂNIA - POEMUL PIERDUT ÎN CASA BUNICILOR

Poemul pierdut în casa bunicilor

De: Daniela Marchetti

Muntele are ochi.
El privește spre noi.

Pe drumul fără nume trec umbrele dezlegătorilor.
Preotul aduce primăvara topind ceara duminicii la masa cea de rai.

Înmuguresc și eu stăpâne
și mi-este noaptea
felinar zăpezilor din sufletul acesta răstignit
între uimiri și jarul cuvintelor.

Povestea fulgerului albastru o aflam în fructul deschis ca un clopot îndreptat spre cer.
Stele vor glăsui frunzelor despre povara brumelor.
Prin păduri mireasma cuvintelor desfată ierburi și
îngerul stă îngropat în cenușa echinocțiului, tu mă visezi goală însorind locul păcatului.
Pe gură primesc sărutarea și mă supun clipei furate din semnul tăbliței din lut ars.
Doar un cui ruginit îmi amintește de poemul pierdut în casa bunicilor.

Târziu va ninge peste muntele care privește spre noi.
Caută-mă în această hieroglifă, în această efigie tatuată pe umerii zeiței.
Aici, un izvor îmi spală rana și din pridvorul înstelat îmi zâmbește adoleșcența.