Poemul pierdut în casa bunicilor
De: Daniela Marchetti
Muntele are ochi.
El privește spre noi.
El privește spre noi.
Pe drumul fără nume trec umbrele dezlegătorilor.
Preotul aduce primăvara topind ceara duminicii la masa cea de rai.
Preotul aduce primăvara topind ceara duminicii la masa cea de rai.
Înmuguresc și eu stăpâne
și mi-este noaptea
felinar zăpezilor din sufletul acesta răstignit
între uimiri și jarul cuvintelor.
și mi-este noaptea
felinar zăpezilor din sufletul acesta răstignit
între uimiri și jarul cuvintelor.
Povestea fulgerului albastru o aflam în fructul deschis ca un clopot îndreptat spre cer.
Stele vor glăsui frunzelor despre povara brumelor.
Prin păduri mireasma cuvintelor desfată ierburi și
îngerul stă îngropat în cenușa echinocțiului, tu mă visezi goală însorind locul păcatului.
Pe gură primesc sărutarea și mă supun clipei furate din semnul tăbliței din lut ars.
Doar un cui ruginit îmi amintește de poemul pierdut în casa bunicilor.
Stele vor glăsui frunzelor despre povara brumelor.
Prin păduri mireasma cuvintelor desfată ierburi și
îngerul stă îngropat în cenușa echinocțiului, tu mă visezi goală însorind locul păcatului.
Pe gură primesc sărutarea și mă supun clipei furate din semnul tăbliței din lut ars.
Doar un cui ruginit îmi amintește de poemul pierdut în casa bunicilor.
Târziu va ninge peste muntele care privește spre noi.
Caută-mă în această hieroglifă, în această efigie tatuată pe umerii zeiței.
Aici, un izvor îmi spală rana și din pridvorul înstelat îmi zâmbește adoleșcența.
Caută-mă în această hieroglifă, în această efigie tatuată pe umerii zeiței.
Aici, un izvor îmi spală rana și din pridvorul înstelat îmi zâmbește adoleșcența.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu