CÂND SPUI ,,TE
IUBESC’’ PREA TÂRZIU!
Ne-am
revăzut după ani și ani în care nu am mai știut nimic unul de altul. Întâlnirea
a fost pur întâmplătoare. Reacția a fost însă neașteptată. Cel puțin așa am crezut
eu în acel moment. Ne-am îmbrâțișat, ne-am pupat și ne-am privit îndelung. Nu
ne venea să credem că suntem în sfârșit, pentru câteva clipe, unul în brațele
celuilalt.
Ne-am
desprins din îmbrățișare și nu înțelegeam de ce mă privești atent dar
împietrit, nedumerit, întrebător! Ca să destind admosfera pun eu prima
întrebare:
-
Ce
mai faci tu OMULE?
-
După
cum vezi, încerc să îmi ocup timpul cu ceva, pentru a nu simți, cât de amară
este singurătatea.
-
Păi!
De ce singur?
-
Soția
a plecat la ceruri acum câțiva ani în urmă. Este greu să mă împac cu gândul că
ea nu mai este dar mă străduiesc să mă atașez de cineva. Sunt într-o căutare
continuă dar…se pare că în sfârșit am găsit malul la care să ancorez corabia mea tristă și obosită!
A continuat
pentru câteva clipe să mă privească atent în ochi de parcă aștepta cu
înfrigurare, semnătura de aprobare pusă pe cererea în care își cerea dreptul de
a fi iubit. Nu am înțeles în acele clipe nimic! Totul s-a derulat atăt de
repede încât nu am avut timpul necesar să pot conștientiza energiile care
începeau să se învărtă în jurul nostru. Eu iubeam cărțile și mai cu seamă cele
redactate de mine. Iubeam mirosul de tuș proaspăt și citeam cu bucurie, filă
după filă, tot ceea ce era cuprins între copertele acestora. Singurătatea mea
era puțin simțită datorită acestei activități. La fel ca și el, am căutat un
refugiu, o alinare a durerilor. Uitam de lume și de mine1 Mă abandonam acestui
univers al scrisului și cititului luptând să uit de tot și toate care dor.
Omul acesta
m-a trezit! El a fost cu siguranță trimisul lui Dumnezeu care să mă scoată din
starea de amorțeală în care mă luptam să exist pentru că de trăit nu prea se
putea povesti! El m-a făcut să înțeleg din nou că tot ce simt este real și că viața trebuie trăită
având încredere în ceia ce îmi spune instinctual
și să îmi reamnintesc că Nichita Stănescu spunea: – Singurele
lucruri reale sunt propriile noastre sentimente.
Aș
vrea să cred că acum înțeleg tot ceea ce el a simțit atunci când eu, absentă
fiind, nu l-am înțeles. Cine poate ști! Poate fi bine să înțelegi și puțin mai
târziu? Și ce să fac acum? Să încerc să reaprind focul pe care l-am stins cu
nepăsarea mea teatrală?
Da! Am jucat un rol prost într-o piesă de
teatru care se joacă, pe scena vieții, de foarte mulți ani! Am pus mândria și
orgoliul ca scuturi de apărare împotriva iubirii pe care i-o purtam în suflet.
Nu vroiam să descopere acest sentiment! Am fost lașă! Și acum ce ar mai fi de
făcut? Să lupt pentru recâștigarea redutei pierdute? Poate fi puțin prea
târziu! În iubirea, cele două scuturi folosite de mine, nu au ce căuta.
De unde știu că este iubire? M-am uitat
în oglindă, mi-am privit în profunzime sufletul, mi-am observat strălucirea
ochilor din momentul în care mă gândesc la el.
Mă mai tem încă să îl privesc în ochi de
teama că va observa căt de mult îl iubesc! De ce? Habar nu am! Îl iubesc și
punct. Nu am așteptări, nu am interese...și totuși...am o dorință: - vreau să
mă iubească și el!
Eu sunt omul care iubește necondiționat,
sincer! Nu mă înțeleg nici eu cum pot fi așa și totuși asta sunt! Iubesc
prieteniile devotate, oamenii loiali și fac din aceștia o familie privită prin
prisma sentimentelor și trăirilor care ni le împărtășim.
Iubesc onestitatea și oamenii care știu să
îmi spună cu blândețe aderărul chiar dacă uneori doare, care îmi sunt alături atunci
când, în mod involuntar cad iar ei mă ridică, mă strâng în brațe în timp ce mă
dojenesc pentru greșeala comisă spunându-mi: - te iert pentru că te iubesc!
Durerea unui suflet nu poate fi tratată cu
nici un fel de medicament. Ea are nevoie să fie împărtășită, ascultată, înțeleasă... iar oamenii care te
iubesc sincer, chiar dacă se supără și nu îți mai vorbesc o vreme, ei nu
renunță niciodată la tine și spun prezent ori de căte ori tu vei avea nevoie.
Știu! Ți-am spus ,, Te iubesc’’, într-un moment neașteptat și într-un mod al meu,
greu de înțeles, recunosc…dar ,,Te iubesc’’! Și dacă Dumnezeu va decide ca acest
sentiment să rămână făra răspuns... nu voi fi tristă! Te pot iubi și fără
aprobarea ta!
Nu ai să știi poate niciodată că în
momentul în care mă apropii de mașina ta, urc și îți spun că vreau să ajung
acasă, acea casă aș vra să fie o casă a noastră în care, în brațele tale să mă
simt protejată, prețuită, respectată și iubită...
Nu vei ști niciodată căt de dor îmi este de
tine, mereu! Că îmi dădeau lacrimile de fiecare dată când eram în dreapta ta și
că de aceea evitam să te privesc. Că simțeam cum mă prăbușesc când tu îmi urai
o seară frumoasă și să fiu fericită... când eu eram singură cu gândul la tine!
Când spui ,,TE IUBESC’’ prea târziu… este foarte posibil să nu mai fii
auzit!
Este
dimineață! Zorile îmi bat în fereastră! Patul este gol…la fel și sufletul!
Aștept
totuși un răspuns în visul următor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu