Ziua în care am înțeles…

 

  

   

Într-o zi am înțeles că nimeni nu poartă responsabilitatea fericirii mele, că nimeni nu îmi datorează echilibrul, liniștea sau împlinirea. Am înțeles că, oricât de mult aș fi așteptat ca cineva să mă salveze, să mă completeze, să îmi ofere tot ce credeam că îmi lipsește, adevărul era simplu—aceasta era datoria mea, doar a mea.

   Timp de ani întregi, poate chiar o viață, am căutat fericirea în ceilalți. Am crezut că iubirea trebuie să vină din exterior, că validarea trebuie să fie confirmată de oameni, că pacea sufletului meu depinde de felul în care ceilalți mă privesc, mă acceptă, mă aleg. Am investit în relații care nu mă hrăneau, am așteptat recunoaștere acolo unde nu exista reciprocitate, am sperat că, într-o zi, voi fi suficientă dacă cineva îmi va spune că sunt.

   Dar într-o zi am înțeles că viața mea este a mea. Că nimeni nu va veni să mă ridice dacă eu nu fac primul pas. Că nimeni nu îmi poate oferi ceea ce eu nu sunt dispusă să îmi ofer.

Fericirea nu este o destinație, ci o alegere

   Există un mit al fericirii—acela că ea vine din exterior, că trebuie să fie dobândită, câștigată, demonstrată. Dar fericirea nu este un trofeu. Nu este un premiu oferit celor care au muncit suficient, care au așteptat îndeajuns, care s-au sacrificat pentru ea.

   Fericirea este o alegere zilnică—este acel moment în care decizi că meritul de a fi bine aparține doar ție. Este maturitatea de a înțelege că nu oamenii din jur îți aduc pacea, ci felul în care alegi să îți trăiești viața.

   Am înțeles că trebuie să mă ascult. Să nu mai fac compromisuri care îmi sufocă sufletul. Să mă ridic când mă prăbușesc. Să mă încurajez în zilele în care nimeni nu vede că lupt.

Pentru că eu sunt cea care îmi este aproape mereu.

Îngrijirea de sine nu este egoism, ci necesitate

   Într-o lume care ne învață că trebuie să fim mereu disponibili, că trebuie să oferim până la epuizare, că trebuie să punem nevoile altora mai presus de ale noastre, autoîngrijirea devine un act de curaj.

   Am înțeles că nu pot iubi sănătos dacă nu mă iubesc mai întâi pe mine. Că nu pot oferi echilibru dacă eu sunt mereu în furtună. Că nu pot susține pe nimeni dacă mă las mereu pe ultimul loc.

   Să am grijă de mine nu înseamnă că mă rup de lume. Înseamnă că mă refac, că mă regăsesc, că îmi ofer spațiu să exist fără presiunea de a demonstra ceva.

   Înseamnă că, uneori, spun „nu” fără vinovăție. Că mă retrag când simt că am nevoie de liniște. Că aleg să îmi onorez sufletul înainte de a încerca să salvez pe altcineva.

Vindecarea vine din interior

   Există răni pe care le purtăm din copilărie, din trecut, din relații care nu ne-au hrănit. Și adesea căutăm să le vindecăm prin ceilalți—prin iubire, prin recunoaștere, prin acceptare externă.

   Dar într-o zi am înțeles că nimeni nu mă poate vindeca dacă eu nu sunt dispusă să privesc spre mine.

   Vindecarea nu vine din cuvintele celorlalți, ci din felul în care îmi vorbesc mie însămi. Din modul în care aleg să mă privesc, să mă accept, să îmi ofer compasiunea pe care am așteptat-o mereu din afară.

Și într-o zi am ales…

   Am ales să nu mai aștept. Am ales să îmi fiu mie însămi cea mai bună prietenă. Am ales să mă iubesc fără să caut confirmări. Am ales să îmi ofer fericirea pe care am așteptat-o mereu de la altcineva.

   Pentru că, în final, nu e treaba nimănui să mă salveze.

   Este treaba mea.

                                                                                     Ellys