Vorbind mai întâi despre Daniel Ioniță...
Sunt o pleiadă de traducători capabili să traducă poezie românească în engleză. Unii chiar sunt buni și foarte buni și care ar fi în stare să cucerească lumea în cazul că nu i-am descuraja plătindu-i prost pentru munca lor.
Daniel Ioniță are nu numai talentul, ci și pregătirea intelectuală, experiența și mijloacele necesare de care este nevoie pentru propagarea literaturii române în lume. Anume lui îi datorez traducerea unui poem intitulat ,,Citindu-l pe Nichita Stănescu” în volumul ,,Basarabia Sufletului Meu”, o colecție de poezie din Republica Moldova, Editura Media Ton din Toronto, Canada, 2018. Anume acest poem ma determină să-i spun câteva cuvinte de recunoștință.
Locuește de mai mulți ani în Australia. Are în palmares mai multe realizări importante precum antologia Testament, cea mai completă antologie de poezie din istoria literaturii române. În acelaşi timp, este profesor de management, şi traducător. Destinul lui literar este unul fericit, judecând după primele amintiri?
Prof. Daniel Ioniță:Din copilărie aveam îndemânare la scris. Îmi aduc aminte că pentru lucrările (extemporale, teze etc) la limba şi literatura română citeam poemul / piesa / romanul, dar nu citeam niciodată analizele literare din manual sau recomandate de profesori. Și cu toate acestea luam note foarte bune, reuşind să sintetizez şi să analizez textul destul de bine, primind şi comentarii din partea profesorilor despre originalitatea scrierilor mele. Aceasta era încurajator pentru un copil de 14-16 ani, mărturisește dumnealui.
Eu vă mărturisesc că am o deosebită stimă și recunoștință față de tot ce reușește să realizeze. Mai rar așa dăruire ca a lui.
Fiind întrebat cum e să fii traducător, Daniel Ioniță răspunde: ” Ca să fii traducător de poezie, e musai să fii mai întâi poet. Traducând propriile mele poeme (în ambele direcții, fiindcă scriu și în românește ca și în engleză, după cum mă mână duhul...), apoi cele mai frumoase poezii din poezia românească pentru a le reprezenta în limba engleză (seria volumelor „Testament”, care a culminat cu recent publicatul „Testament – 400 Years of Romanian Poetry/ 400 de ani de poezie românească” - cu Daniel Reynaud, Adriana Paul, Eva Foster - publicat recent de Editura Minerva din București), mi-a adus satisfacții enorme. Volumele au fost bine primite, lansate și vândute atât în România, cât și în Statele Unite ale Americii, Australia. Ultima reprezentare, „Testament 400”, a primit premiul pentru traducere „Antoaneta Ralian” al Târgului de Carte Gaudeamus 2019, din juriu făcând parte personalități importante ale literaturii românești precum Denisa Comănescu (scriitor și director general al Editurii Humanitas) și profesorul universitar și scriitorul Ion Bogdan Lefter. ”
Și asta nu este tot…
*
Ana Blandiana. Dumnea ei a fost de câteva ori și la Chișinău, unde am întâlnit-o, puțin în alt anturaj decât pe Adriana Șerb. Poeta are o poezie, dar și o proză narativă – eminamente meditativă. Asta o descriptăm din Cele patru anotimpuri (1977), care ne instalează și în spațiul fantasticului oniric senin, lipsit de elementul terifiant, al fantasticului revelatoriu, de tipul celui cultivat de Eminescu, de Mircea Eliade. Patru proze ale ei sunt ca niște basme, în același timp poeme meditative. Cunoscuta poetă are și un roman-parabolă, structurat de situații cu încărcătură metaforică. E Sertarul cu aplauze, un roman-eseu. În subtext un roman polemic. Așa cred că ar afirma și Ana Bantoș, pe care o cunoaștem ca critic literar, cât și ca soția lui Alexandru Bantoș, revista Limba Română din Chișinău, Casa Limbii Române ,,Nichita Stănescu” etc.
Numele Adriana înseamnă ,,fericire” sau chiar și ,,iubire” și provine de la numele orașului italian Hadria, care a dat și numele Mării Adriatice. Acest nume semnifică devotament și un caracter puternic, specific femeilor care știu ce vor în viață și care sunt pregătite să lupte pentru visurile lor frumoase.
Ce să mai comentăm? Adriana este tot Ana, numai că, de pe malul Adriaticii. Așa însă cum numele este răspândit de la Nistru până hăt, dincolo de Nisa, Adriana pare a fi un nume universal. Încă nu putem întâlni o Adriană pe Marte, însă cu timpul, mai știi, poate zboară una de-a noastră de pe Terra și pe planeta Marte. Iar Adriana Serb, autoarea romanului ,,Frământări”, editura Coresi, București, m-a convins că se poate edita un roman la această editură. Și nu doar dumneaei a încercat să mă convingă, ci și Andi Dumitrache, care în timpul lansării romanului Rezervația morții la Bokkfest, București a realizat un reportaj video, apoi și un inteviu imediat după lansare. Despre ambii am numai cuvinte frumoase, iar despre romanul epistolar Frământări pot spune că mi-a produs o impresie foarte bună. El, după cum au observat și alții se citește cu pasiune și interes, fiind scris foarte bine de o autoare deosebit de talentată. A câștigat premiul ,,Vintilă Horia”, are doar opinii bune despre el, pentru că e un roman care te emoționează, te pune pe gânduri. Iar autoarea în anul acesta a ajuns la Chișinău odată cu terminarea marșului unirii, inițiat din Alba Iulia până la Chișinău. Regret că dumneaei n-a participat și la Bookfest, Chișinău. Pe data de 30 august a fost timp suficient pentru a prezenta ambele romane, atât Frământări, cât și Rezervația... Cum poți să nu fii recunoscător unei asemenea persoane? Nu văd cum.
*
Preocupat de diferite (varii) nume m-am întrebat: Da ce înseamnă prenumele Agripina? El reproduce numele roman Agrippina, care, după o etimologie populară, ar fi însemnat ,,născut cu picioarele înainte”. Spre deosebire de premumele latine, pătrunse în antroponimia română în sec. XIX prenumele Agripina s-a răspândit la popoarele slave, apoi și la români, prin onomasticonul creștin. În documentele moldovenești (românești) este atestat din secolul al XVI-lea cu formele: Agrăpina (1598, țin. Lăpușna), Grăpina (1602, țin. Orhei), Agrepina (1772-1774, țin. Orhei-Lăpușna). Chiar numele mamei mele este Agripina. Agripina devine în nuvela La vulturi de Gala Galaction un simbol al femeii capabile de eforturi supraomenești pentru salvarea copiilor săi. Ea este soția lui Păun Ozun, are trei copii și este o mama iubitoare și harnică. Se dau două definiții pentru Agripina: 1. fiica lui Agripa, luă de bărbat pe Germanic, cu care avu pe Caligula și muri exilată (38 d. Cr.); 2. fiica lui Germanic, soția lui Claudiu și mama lui Nerone, care puse s’o omoare (59 d. Cr.).
Este și o istorisire despre sfânta muceniță Agripina, născută şi crescută în Roma cea veche. Ea din tinereţe s-a dat lui Dumnezeu şi s-a făcut, după cum spune Apostolul, bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se măntuiesc. Pentru că, precum un trandafir cu bun miros împodobeşte o grădină, tot aşa şi ea prin pilda vieţii sale celei curate şi îmbunătăţite, a împodobit inimile credincioşilor şi le-a umplut de mireasmă, gonind toată ispita patimilor, pentru că şi-a înfrumuseţat sufletul cu curăţia fecioriei şi s-a logodit cu Hristos, pentru care a alergat la munci cu îndrăzneală, pe vremea împărăţiei lui Valerian, şi s-a dat la multe bătăi pentru dragostea mirelui său, Hristos. Deci a fost bătută cu toiege şi a suferit sfărâmarea oaselor, a fost dezbrăcată de haine şi întinsă cu legături, din care a scăpat fiind dezlegată cu mână nevăzută de îngerul Domnului, care întărind-o pe ea, sfânta a zdrobit toată păgânătatea şi în munci şi-a dat sufletul său lui Dumnezeu. Sfânta muceniță Agripina este inclusă în calendarul creștin la 23 iunie. Despre ea în doxologia se mai spune: ,,Mireasă a lui Hristos din tinerețe, Sfânta Agripina și-a dat sufletul în mâinile Lui după ce a fost torturată crunt, pe vremea împăratului Valerian. Trupul ei, făcător de minuni, a fost îngropat în Sicilia”.
Da cine a fost Iulia Agrippina?
Agrippina s-a născut la 6 noiembrie anul 15 e.n. în oraşul Renan care se va chema mai târziu, după numele ei, colonia Agrippinesis, azi Koln — Cologne. În acel moment, tatăl său, Germanicus, însoţit de mama sa, Agrippina Senior, ducea război cu triburile germanice de la Rin. Micuţa căpătă numele bunicii sale Agrippina. Ca şi mama sa, a fost o autentică urmaşă a Iuliei, lacomă, crudă, imorală şi despotă. La aceste defecte se adăugau o inteligenţă pornită spre răutate, o dorinţă de autoritate fără fimită şi o ambiţie rar întâlnită. Nu a fost însă atât de fecundă ca mama sa, care în 14 ani a născut nouă copii, dintre care mai trăiau în anii 37—41, în afară de ea, numai trei: Caligula, Iulia Drussila şi Iulia Livilla.
Din prima sa căsătorie cu Cnaeus Domitius Ahenobarbus, un strănepot al lui Augustus, şi unul dintre cei mai brutali şi depravaţi oameni ai epocii, avusese pe fiul său, Lucius Domitius Ahenobarbus, viitorul Nero. Tatăl lui Nero trăise mult timp în anturajul palatului, îl însoţise pe Germanicus în expediţia sa din Orient şi, din dorinţa lui Tiberius, se căsătorise cu Agrippina, în anul 28 e.n., când aceasta avea numai 13 ani. În anul 37 e.n., ea îl aduse pe lume pe faimosul Nero. Spre norocul Agrippinei, Ahenobarbus a murit de hidropizie în anul 40 e.n., lăsându-i o mare avere, în curând confiscată de hrăpăreţul Caligula, care-şi exila apoi şi sora. După asasinarea lui Caligula, noul împărat o rechemă din exil şi-i restitui bunurile confiscate. Revenită în Roma, Agrippina încercă „să se apropie” de unchiul său, Claudius, dar se lovi imediat de ostilitatea Messalinei. Din nou, ea fu exilată, de astă dată, împreună cu amantul său, filozoful Seneca. O încercare de căsătorie cu viitorul împărat Galba nu-i reuşi, dar deveni repede soţia bogătaşului orator Caius Sallustius Crispus Passienus, strănepot al marelui istoric. În curînd îi muri şi cel de-al doilea soţ, aşa că în anul căsătoriei cu Claudius, tânăra văduvă avea 35 de ani şi era beneficiara unui copios testament.
Odată ţelul atins, ambiţioasa Agrippina îşi fixă o directivă fundamentală de conducere, rezumată de către Tacitus (Anale, XII, 37) în fraza: „Strămoşii ei au cucerit imperiul, din aceasta ea îşi cerea dreptul cuvenit”. Temându-se să nu aibă soarta depravatei Messalina, ea îşi luă ca model demnitatea Liviei, dar tot „îmbrăcată în rochia lui Ulisse”.
Nu se poate nega faptul că, la început, Agrippina n-ar fi fost o bună suverană. Tăinui legăturile cu Pallas, micşoră puterea liberţilor ce-l duceau de nas pe Claudius, puse ordine în finanţe, aerisi menajul palatului; scandalurile, asasinatele, sinuciderile se împuţinară. Obţinu rechemarea din exil a lui Seneca şi deveni un preţios colaborator al lui Claudius, care atinsese vârsta de 58 de ani. Liliana Corobca are și ea un personaj cu numele Agripina în romanul Capătul drumului, Polirom, 2018. Agripina ei este soacra personajului principal. ”Mama Agripina a rămas la casa veche, noi locuiam în cea nouă. Eram aproape una de alta și tare bine ne-am împăcat. Agripina Blajâna o strgau. Acum pe mine mă strigă Blajâna, că Blajinschi e prea lung. Când soacra mai trăia, ea era Blajâna, eu eram Anica Blajânica.”
*
Și lui Anatol Moraru, autorul mai multor cărți, inclusiv Turnătorul de medalii (2008), care este un literat care locuiește la Bălți, acolo muncește și din când în când vine la USRM, cu diferite ocazii, ba e o lansare de carte, ba un festival, congres etc., am de spus un cuvințel. Am o deosebită stimă, față de dumnealui, deși ne vedem prea rar, doar cu unele ocazii susmenționate. A studiat: la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi, Facultatea de Litere, specialitatea Limba şi literatura română (1980-1984). Mai are studii de doctorat la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (1986-1989).
Scriitorul şi profesorul Anatol Moraru este o prezenţă activă în mediul literar şi cel universitar din capitala nordului. S-a născut în satul Scumpia, judeţul Bălţi. După absolvirea Universităţii şi a studiilor de doctorat, a efectuat diverse stagii de documentare în România, SUA, Ungaria şi Rusia. Din 2002 până în prezent este lector superior la Catedra de literatură română şi universală a Universităţii de Stat „A. Russo” din Bălţi. Este redactor-şef al revistei „Confluenţe biologice” (din 2005) şi redactor asociat al revistei „Semn” (din 1995). În afară de activitatea didactică, el coordonează Cenaclul literar „Kontur”, ai cărui membri au bune legături cu cei de la Atelierul „Vlad Ioviţă”, condus de Dumitru Crudu. A semnat volumele de proză „Nou tratat de igienă” (nuvele, Editura „Gunivas”, 2002, distins cu premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova, 2002 şi Premiul de debut Cartea de Top a Salonului Internaţional de Carte, 2003), „Turnătorul de medalii” (roman, Editura „Prut Internaţional”, 2008) „Nu mă tentează” (povestiri, Editura „Cartier”, 2011), lucrarea didactică „Ion Druţă. Opera epică şi dramatică” (Editura „Arc”, 2010), precum şi zeci de articole în presa periodică. Anatol Moraru este de părearea că, „Greşesc amarnic cei, care califică Bălţiul un spaţiu ostil literaturii. Dimpotrivă, cei 127 km, care ne despart de barul Uniunii Scriitorilor, fortifică ambiţia sănătoasă a colegilor mei, scriitorii Maria Şleahtiţchi, Nicolae Leahu, Margareta Curtescu, Ghenadie Nicu, de a prefera nu implicarea în ciorovăielile chişinăuienilor cu legitimaţie literară, ci intrarea într-o competiţie a valorilor”, consider Anatol Moraru. Întrebat de familie, el răspunde scurt: „Sunt căsătorit. Am două fiice. În rest, sunt un om obişnuit…”.
Desigur, șirul bărbaților cu acest nume este imens: Anatol Gujel, Anatol Petrencu, Anatole France, Anatol Codru, Chiriac, Ciobanu, Dumitraș, Vidrașcu, dar și Anatolie Petrușevschi, un fost coleg de clasă al autorului, tot intră în acest rând, deși unii mai stau, iar alții s-au dus… La Domnul. Că nimic nu este veșnic, chiar și Galaxia noastră, posibil și Universul.
*
În ciuda faptului că dumnealui a scris o carte despre capitala poloneză după ce a realizat o vizită de documentare, el încă nu-mi văzuse satul natal – Cobâlea. Iar cine nu vede Cobâlea, degeaba merge la Strasbourg! Anatol Petrencu a fost primul care mi-a cumpărat cartea Cobâlea – izvoare de lumină și apoi, după ce a văzut și localitatea a scris și o recenzie la ea. (2007).
Multe, foarte multe se poate să spui de bine despre Anatol Petrencu, istoricul și omul, dar aici nu cânt difiramburi și nici nu fac omagii prea mari, ci doar așa, scurt pe doi, ilustrez numele în cuvinte. Într-adevăr despre numele istoricului Anatol Petrencu am foarte multe de spus, însă mai este / era încă un Anatol și anume - Anatol Ciobanu (n. 14 mai 1934) la Ruseni, Edineț, membru corespondent al AȘM. Profesorul universitar Anatol Ciobanu, lingvist, veritabil om de știință în anii tinereții a absolvit Facultatea de istorie și filologie a USM cu magna cum laude. A făcut doctorantura sub conducerea acad. Nicolae Corlăteanu și a urcat toate treptele ierarhice, fiind un timp bunișor șef de catedră și profesor universitar. Are ”Ordinul Republicii”, are împliniți 80 de ani, are și tot are. Nu ca alții care n-au, sau n-au avut. Dar de câteva veri și ierni profesorul Anatol Ciobanu este dus la Domnul. Regretabil, dar, viața omului nu este așa de lungă cât este ecuatorul în jurul globului pământesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu