BĂLUȚĂ CLAUDIA ...despre poemul ,,DESTRĂMARE”, al autoarei KESSY-ELLYS NYCOLLAS

                                                    

         Poemul ,,Destrămare" de Kessy Ellys Nycollas este o lucrare profund emoțională care explorează teme precum dragostea pierdută, suferința și difi-cultatea de a lăsa în urmă o relație.

       Poemul abordează tema iubirii destrămate și a suferinței emoționale ulterioare. Iubirea este des-crisă ca un element fragil, care poate fi distrus ușor, iar procesul de recuperare după o despărțire devine extrem de complicat. Aici se reflectă ideea că iubi-rea, odată creată și țesută, devine parte integrantă a identității individului, iar separarea de aceasta este dureroasă.

         Imaginile folosite în versuri sunt sugestive și evocatoare:

,,Cunună din flori de liliac" simbolizează frumu-sețea și puritatea dragostei, dar totodată fragilitatea acesteia, întrucât florile se ofilesc.

,,Ochii adânci" Sugerează profunzimea sentimen-tului, dar și confuzia și durerea asociate cu amin-tirile.

,,Viața moare" O metaforă puternică ce sugerează că fără iubire, viața devine lipsită de sens și de vitali-tate.

    Limbajul este simplu, dar plin de emoție. Folosirea primei persoane (,,eu", ,,tu") face ca cititorul să se simtă implicat în confesiunea lirică. De asemenea, repetițiile (,,încă", ,,nu pot să înțeleg") subliniază intensitatea sentimentului de confuzie și luptă interioară.

   Emoțiile resimțite de scriitoare sunt complexe, incluzând tristețe, regret, dar și o luptă interioară pentru a se elibera de amintirile persoanei iubite. Există o dualitate între dorința de a uita și imposi-bilitatea de a face acest lucru, ceea ce crește inten-sitatea dramatică a poemului.

  Prin imagini puternice și emotive, autoarea reușește să transmită complexitatea sentimentelor umane în fața deschiderii unei relații, arătând cât de adânc pot pătrunde aceste trăiri în sufletul unei persoane. Poemul ne invită să reflectăm asupra proprietății iubirii și a dificultăților de a renunța la cineva care a fost odată esențial în viață.

Felicitări dragi!

Destrămare

(Kessy Ellys Nycollas)

Mi-ai destrămat iubirea

Și ai țesut-o iar

Mi-ai omorât speranța

născută în zadar

Când eu ți-am împletit

Pe frunte o cunună

Din flori de liliac

Cu stele împreună...

În ochii mei adânci

Plantasem chipul tău

Tu ai ales să pleci

fără păreri de rău.

O viață m-am luptat

să mă eliberez (de tine)

Dar e prea complicat

N-am reușit vezi bine

Îmi stai în suflet încă

‘ți- aud a ta chemare

Dar la ce-mi folosește

Acum când viața-mi moare

Acum când gârbovită

De griji și de nevoi

N-aș mai putea să duc

Iubirea pentru doi

Nu pot să înțeleg

Dar nici nu cercetez

Cum pot să mă dezleg

Când încă te visez...

............................

PETROȘANI, ORAȘUL CARE TE ÎNTÂMPINĂ CU UN AVION AMPLASAT ÎNTR-UN SENS GIRATORIU

 

       Deși orașul nu dispune de un aeroport, edilul orașului a decis să amplaseze un avion într-un sens giratoriu. Ce simbolizează aeronava? Mulți chiar și din locuitorii zonei nu cunosc istoria locului.

       Da! Într-un oraș din Valea Jiului, există amplasat la intrare un avion, fără ca locul să dispună de aeroport, dar care marchiază întrare în cartierul Aeroport, cartier care și-a primit acest nume deoarece cândva aici funcționa un aerodrom necesar Clubul Aeronautic, numit Aeroclubul Petroșani. Mulți când trec prin zonă sau chiar oameni de-ai locului nu cunosc motivul decorului misterios.

     Orașul din Valea Jiului cu avion la intrare dorește să ne dezvăluie istoria mai puțin știută a zonei.

     Poate că unii v-ați dat seama că este vorba despre Petroșani, un oraș din județul Hunedoara. Este cunoscut ca o destinație minieră, căci aici se găsește Complexul Energetic Hunedoara, care cuprinde mai multe exploatări miniere, dar care cu eforturi susținute va deveni un frumos loc care va atrage turiști deoarece este situat la poalele munților Parâng, despre care se știe că beneficiază de o pârtie de schii, gazduiește Institutul de educatie fizică și sport, IEFS, hotelul RUSU  dar și nenumărate cabane și pensiuni particulare.

           

   Care este legătura avionului cu Petroșaniul!

    Aflați că aici s-au pus bazele celei de-a doua școli de zbor din România, la inițiativele vestitului inginer Ștefan Georgescu Gorjan și inginerului Gustav Felix Stof, care mai târziu a devenit cadru universitar la Viena.

      În anul 1936, în Petroșani s-a înființat Clubul Aeronautic, numit Aeroclubul Petroșani. Prim președinte a fost inginerul inspector Matei Bălănescu. Acest aeroclub era al doilea după cel de la Sânpetru, Brașov.

      Tot în anul 1936, Ștefan Georgescu Gorjan l-a îndemnat pe inginerul Gustav Felix Stof să se angajeze la Atelierele Centrale din Petroșani, ca instructor de zbor și constructor de planoare. Gustav a acceptat și a ajuns să facă și studii în capitala Austriei.

      Deci! Petroșaniul a avut o școală de zbor.

      Mai târziu, în anul 1937 s-a înființat Școala de Zbor fără motor din Petroșani și tot în aceeași zi a acestui moment s-a efectuat și primul zbor alpin la mare altitudine în România. S-a folosit în acest scop planorul YR-MANDRA II, lansat pe vârful Parângu Mic, 2075 m altitudine.

       Gustav Stof s-a aflat la acea vreme în rol de pilot și este foarte interesant că planorul a fost transportat în vârful muntelui pe bucăți, apoi demontat, dându-le mare bătaie de cap elevilor școlii și militarilor.

      În anul 1956 s-a desființat școala de zbor din Petroșani. Inventarul a fost transferat la Școala de Zbor fără motor de la Prejba, Târgu Jiu. A rămas memorabil gestul fostului comandant al Școlii de Zbor fără Motor. Dumitru Cotescu și-a alimentat ambele rezervoare ale avionului RWD și în loc să revină la Petroșani a tot zburat până când a ajuns în București, după care în Istanbul.

      Mulți au concluzionat mai târziu că Dumitru Cotescu și-a dorit să evadeze. Dincolo de acestea, școala din Petroșani a fost terminată de piloți valoroși, precum Beniamin Popescu, Teodor Vulpescu sau Petre Diaconu.

      

 

KESSY- ELLYS NYCOLLAS ***CÂND CAZI, RIDICĂTE!***

    Fiind om, NU te poți aștepta să nu ,,cazi” niciodată! Ne mai împiedicăm, toți oamenii se împiedică, e normal. Ce nu-i normal este să stai acolo, împiedicat și să te plângi că viața este nedreaptă cu tine. Pot să înțeleg dacă ești la capătul puterilor și simți că nu mai ai de unde să dai și asta e normal, dar, din păcate, lucrurile nu se schimbă dacă rămâi la pământ, dacă nu-ți faci un plan, dacă nu cauți o cale care să te ajute să te ridici... și ca să îți faci un plan, e nevoie să apelezi la informații, cunoștințe, idei NOI, pe care NU le deții încă, că dacă le aveai deja, mintea ta ar fi operat cu ele, le-ar fi folosit (dacă nu are alte blocaje, ce vin din răni și traume emoționale).

    Este o MARE diferență între cel care se împiedică și rămâne acolo, trântit la pământ, rupt, accidentat, cu rănile deschise, care i se infectează și ajunge să moară mâncat de vulturi și cel care a căzut, s-a ridicat, și-a spălat și îngrijit rănile, apoi a mers mai departe.

    Nu poți să pui presiunea asta pe tine - să nu mai cazi niciodată!

    Suntem oameni!

   Nu putem fi invincibili și intangibili. A fi om presupune a trece atât prin experiențe plăcute, cât și neplăcute. A fi om presupune a trece și prin durere, nu doar prin plăcere, însă, repet: eu cred că este o diferență foarte mare între cineva care cade și nu are instrumente să se ridice, ci rămâne să se târască toată viața și cineva care atunci când cade, are instrumentele potrivite să se ridice.

    Unul dintre ,,instrumente” poate fi, să te duci să-ți ceri iertare, să recunoști că ai greșit, că îți pare rău că n-ai știut atunci, dar acum știi, înțelegi, vezi unde ai greșit și vrei să repari.

   Tot un ,,instrument” poate fi și să apelezi la un specialist când observi că ai picat în tot felul de dinamici și nu mai știi cum să relaționezi, în așa fel încât să vă fie bine amândurora, că poate fiecare își dorește să păstreze relația, dar nu știe CUM.

    Și atunci, rolul instrumentelor, ăsta este - să ne învețe cum să ajungem în punctul în care ne dorim să ajungem, să ne ducă din punctul A în punctul B.

   Și poți s-o faci cu pași de furnică - chinuindu-te pe cont propriu, deși vezi că nu merge sau poți s-o faci cerând ajutor, apelând la un specialist care știe ce vorbește.

    Nu e tot una să-ți atingi obiectivul (indiferent care ar fi el), într-un an sau în 10, nu-i așa?

    Nu e tot una să treci prin nu știu câte despărțiri sau divorțuri și să-ți dai seama că nici relația în care te afli acum nu merge bine, comparativ cu alegerea de a schimba ceva, de a face ceva diferit față de tot ce ai făcut până acum.

    Ești de acord cu asta?

    La asta mă refer când spun că există o mare diferență între cineva care cade și se ridică versus cineva care cade și se chinuie să fie fericit de acolo, de unde a căzut…pentru că nu știe cum să se ridice.

    Sunt mulți oameni care vor să-și resusciteze relația cu partenerul - dar aleg să nu iasă din ,,comă”.

   Ăștia sunt și cei care vor soluții pentru partener - să se schimbe partenerul, să meargă partenerul la terapie, să fie mai ,,nu-știu-cum” partenerul și așa mai departe.

    Ei bine, NU AȘA FUNCȚIONEAZĂ!

    Ți-am mai spus-o și o repet: schimbarea începe cu NOI și e normal și firesc să înceapă așa.

    Când ne vindecăm rănile, se schimbă energia pe care o transmitem, nu mai avem aceleași apucături și obsesii, devenim mai flexibili, fără ca asta să însemne că ne lăsăm călcați în picioare, dimpotrivă, ajungem să ne cunoaștem și mai bine valoarea, ca om, dar și capacitatea de a sta drept când relaționezi cu celălalt.

   Autorul volumului de față, IOAN HUȚANU, poate fi un exemplu de putere în fața situațiilor dureroase oferite de viață, atunci când partenera sa a decis, mult prea devreme, să își încheie socotelile cu viața. Durerea a fost destul de mare dar nu a rămas ,,căzut” ci a simțit nevoia de a-și exprima durerea și în același timp să se elibereze de ea prin scris. Scrisul este forma de a vorbi cu o ființă invizibilă care are timpul, răbdarea și determinarea să ne asculte fără a ne critica sau judeca.

   Volumul ,,În memoria ,,TA” este un volum dedicat soției sale. În conținutul acestuia veți putea lectura atât versuri care exprimă durerea dar și versuri de dragoste. Ambele teme sunt mesaje eliberatoare pentru sufletul autorului care, nu dorește să fie catalogat scriitor sau poet. Își dorește ca volumul să fie considerat un ,,VOLUM PENTRU FAMILIE” așa cum de altfel este și primul să volum ,,JOCUL HAZARDULUI”, ambele publicate la Editura LUCVAL&KEN.

    Indiferent de cine vor fi citite aceste volume, este important de înțeles că rolul acestora este cu scop terapeutic. Da! Această îndeletnicire poate fi considerată o terapie. În paginile unui volum de acest gen, autorul își dezgolește sufletul, punându-l fără menajamente pe tavă în fața cititorului. Durerile ținute bine ,,în secret” pot conduce la boli pentru care medicina nu deține tratamente. Așa cum avem nevoie de diferite instrumente pentru a putea deveni mai bine pregătiți la locul de muncă, pentru a ne pregăti hrana zilnică, pentru a merge, pentru a vorbi, pentru a trata o problemă de sănătate, tot așa avem nevoie de acest instrument,, scrisul”, pentru a trata sufletul, acel ceva de care medicina nu se preocupă.

    Știu! Nu oricine are curajul să își dezgolească sufletul în fața lumii întregi, dar oricine poate să scrie ceea ce îl doare pe foi volante, pe care apoi le poate rupe sau arde. Încercați și o să vedeți cât de eliberați o să vă simțiți după o astfel de acțiune.

   Ce facem noi este că aplicăm instrumente care NU ne susțin, fără să ne dăm seama că ele ne “demolează” relațiile, folosim critici, jigniri, ignoranță, tras la răspundere, tăcere, manipulări și multe altele.

    Astea-s tot instrumente, doar că nu ne duc înspre obiectivul pe care ni-l dorim, ci ne îndepărtează de el.

    Așadar, nu-ți propune să nu mai greșești niciodată sau să fii perfect, ci propune-ți să ai instrumentele la tine, în caz de “avarii”.

    Vă dorim lectură plăcută!

În memoria ,,TA”

Am strâns lacrimă lângă lacrimă,
pentru ați dovedi iubirea.
Am strâns cuvânt după cuvânt,
pentru ați trimite câteva rânduri.
Am strâns picăturile sufletului meu,
pentru a ți le dărui.

Am strâns petalele florilor,
pentru a le așterne la venirea ta.
Am strâns aripile vântului,
pentru ați ajuta venirea.
Am strâns clipele timpului,
pentru a ți le oferi în dar.
Am strâns brațele,

...crezând că vei veni,
chiar dacă timpul a alunecat
prea mult.

Dedicație soției

Liniștea mă apasă, visele mă dor.
Clipele se lasă, alunecă și mor.
Iubirea plecată, într-un con de foc,
Ai fost blestemată, n-ai avut noroc.

Sufletul îmi gustă, amarul de vreme.
Iubirea augustă, ți-o scriu în poeme...
13.03.24.

Într-o seară

Într-o seară de toamnă, pomii au plâns,
lacrimi lunecau ușor pe tulpini

și verdele pleacă, dar nu știu exact unde!
Poate la biserici, ușor să te închini.

Punându-i întrebarea verdelui sacru:
-de ce în biserici închinăciune tu faci?
El mi-a răspuns, oftând a durere:
-nu mă întreba, este mai bine să taci.

Am gândit mereu la cele spuse de el,
am tăcut mereu și tac și acum,
Nu știu de ce totul se întâmplă,

un verde din viață se pierde pe drum!

                                                                      IOAN HUȚANU

AURELIA RÎNJEA - DIN DRAGOSTE PENTRU POEZIE -CRONICĂ LA VOLUMUL: MANIFEST PENTRU GLOBALIZAREA POEZIEI, Autor: IONUȚ CALOTĂ

Ca să scrii despre o carte, îți trebuie o anumită disponibilitate... Cartea despre care vă voi vorbi astăzi, CU SECERA ȘI CIOCANUL LA GÂT, Poezii motivaționale, Ed. Art Creativ, 2024, semnată de IONUȚ CALOTĂ, este un dar primit prin poștă de la autor. Doar ce am primit-o și a urmat o internare în spital, iar când am revenit, aceasta mă aștepta tăcută, s-o iubesc. Așa că ce voi scrie este o declarație de dragoste adusă cărții, respectiv Poeziei.

Trebuie să recunosc că, dintre poeții contemporani, poezia domnului Ionuț Calotă este cea mai apropiată de sufletul meu, care mă surprinde și mă fascinează în modul cel mai plăcut de fiecare dată. Poetul Ionuț Calotă își continuă seria cărților-manifest, prin cartea pe care v-o prezint succint azi, spre a vă lăsa și dumneavoastră bucuria lecturii.

          Pășesc pios, în biserica sufletului poetului și descopăr cât de frumos ne întâmpină copilul Ionuț, ce visa să se facă „îmblânzitor de zmeie”. Apoi, ni se confesează: „Când eram adolescent / scriam pe cioburi de hârtie / în cabina în care țineau închis telefonul / să nu fugă conversațiile subversive” (p. 5). Și cum visele trebuie să se împlinească, acum, ne spune poetul, cuvintele din poezie, „după ce sunt citite / se ridică de pe pagină / ca niște zmeie / Câtă viață / atâta literatură!” (p. 5) - cum numai poeții știu și văd cuvintele vii!

         Această carte va fi înțeleasă cel mai bine de cei care au trăit acea perioadă dură a istoriei noastre,

dar ar trebui citită și de cei care nu știu ce a fost atunci, pentru a afla, pentru a respecta și a păstra. De fapt, a fost o luptă de supraviețuire, în care sufletul îți era mutilat... Și eu eram copil atunci și nu înțelegeam multe... nici acum poate nu le înțeleg pe deplin și mă minunez cum am găsit resurse lăuntrice să dăinuim...

        Această carte este și o carte cu valoare document, dar atât de fidel transpusă în poezie! Stilul literar al poetului Ionuț Calotă este inconfundabil, te ia pe sus și te readuce la realitatea acelor zile, apoi ale acestor zile, însoțindu-l, suferind alături de el, iubind ce era de iubit, părinții și bunicii și dăruind.

       „Pe când ni se tăiau visele cu secera / și ni se sfărâmau idealurile cu ciocanul” ... „în anii aceia / în care învățam / să ne ținem respirația când vorbim” ... „când nu voiam decât pâine și poezie...” O foame lăuntrică de adevăr, de libertate, de a fi tu însuți în orice moment și împrejurare. Timpuri în care povestește poetul: „Eu locuiam / de mult / în interiorul meu / cu cravata roșie la gât / Cu cheia la gât / Cu secera / și ciocanul / la gât” (p. 6).

Poetul pune întrebări: „Regreți... ai nostalgii pentru întunericul și frigul din celula ta gri?” (p. 7), când însăși viața devenise „o celulă gri”. „Cartea în care ne permiteam să fim publicați / fără să fim cenzurați / era doar cartea de telefon”.

Amintiri care i-au marcat primii ani de școală: „premiul întâi cu coroniță / un stilou chinezesc cumpărat de părinți...” (p. 10). Ipostaze ce nu pot fi șterse, pe care le veți trece fiecare, citind cartea, prin filtrul inimii și al rațiunii. Aproape singur pe plaja de la Costinești, cu gânduri interiorizate... „La televizor / lumea era mai bună / decât în realitate”. Lagărul comunist – un experiment trist: „Duceam în brațe valiza de lemn / sicriul în care mi-am înmormântat / adolescența” (p. 14).

Cu ochi de vultur înfometat, descrie setea de libertate de atunci... „în care ne era dor de noi / ca de o tăcere prelungă” (p. 15) ... când o singură dată pe an, credea că e fericit, când primea de la „Moș Gerilă bomboane cubaneze”. Poetul visează în „camera roșie”, având adânc încrustat comunismul în piele.... și ni se adresează: „Dragi prieteni în ale poeziei” ... „Mă numesc Ion / care în sens invers se citește Noi”. Doamne, cât de frumos, numai dumnealui putea realiza o astfel de bijuterie literară! Noi, cei care am putea deveni o citadelă de nezdruncinat!

„Eram aproape toată ziua în biblioteci / ca să iau lumină” (p. 25) ... „Trăiam într-o lume / căreia nu-i aparțineam” (p. 59) ... „Eram o carte de poezii / fiul nenatural al ploii” (p. 63).

Descoperim sau redescoperim pe rând: șoimii patriei, cravata mea, cafeaua-nechezol, informatorii, lozincile, Scânteia tineretului, Cabinetul 2, antenele TV pentru bulgari, decrețeii, Radio Vocea Americii și multe pe care le veți afla singuri citind cartea, toate constituind urmele adânci ale acelor vremuri, pe care le resimți cât vei trăi.

Metamorfoze lăuntrice: „Eu însumi arăt ca o gară supraplină / cu toate versiunile mele anterioare / am amintiri furioase / pe care nu le vrea nimeni” (p. 90). Apoi, Bunicul și Bunica, cu viețile lor... Și în acest context: „În tot acest tip / omenirea se întreba: / Ce rost are Poezia?” (p. 109).

Draga de ea, Poezia, trăia latent în poet și aștepta momentul de a se descătușa și de a spune lumii adevărul, precum această carte, pe care citind-o, îmi recitesc parcă și eu adolescența, lăsând o lacrimă să lunece pe obraz pentru cei dragi de atunci, care acum nu mai sunt, care căutau să mă facă fericită cu puținul ce-l aveau, dar cu bogăția nesfârșită din sufletul lor...

Cartea este presărată cu construcții poetice inedite: „nehezat de lună” (p. 21); „Prietenii mei însă semănau tot mai mult cu o carte nedeschisă” (p. 38); „își construiau toată viața închisoarea interioară” (p. 40); „ploaia cădea roșie / peste casa noastră / se lăsa blândă / ca o mamă / peste rana deschisă” (p. 44); „Am renunțat la / existența de dinainte / Am rămas doar coperta / celui care am fost” (p. 52).

Și nu pot să nu redau versurile cu care cartea se încheie: „Cartea aceasta este / sicriul meu adevărat / a celui care am fost tânăr / căci acesta a fost atunci / singurul meu noroc / Aceasta este viața pe care am uitat-o / Cuvintele mele / m-au zidit în ea / Din tinerețea mea / Se făceau cărămizile fierbinți / Eu nu am avut niciodată / douăzeci de ani / doar o boală care îmi împietrea inima / Scrisul meu înnegrește și acum pagina / apoi se urcă tandru pe brațul meu / ca un păianjen / Peste tot ce scriu / apar tabieturi / din care curge / cerneala roșie / Cartea aceasta este locul / unde morții trăiesc / Totuși, de acum vei ști / că fluturii nu mor niciodată” (p. 111).

Impresionat, până la cer, poetul Ionuț Calotă redă magistral, lumea aceea pe care acum o zidește în cuvinte, pentru că sunt lucruri care nu se pot uita. Le purtăm în noi, de hrănim, le mângâiem, le luăm cu noi și le ducem mai departe...

Reflexii și reflecții lirice, care se alătură celorlalte scrieri ale sale. Astfel în TRISTA ȚARĂ de Anan de Amiranda (Ionuț Calotă), Ed. Art Creativ, București, 2020 și ea o carte care se citește ca și aceasta, numai când ai mintea trează, ne spune că: În comunism, toate erau alb-negru”. Acum… toate le vedem în culorile altora. Au dispărut „cântecele patriotice, garoafele, gustul de roșii, huma de pe pereți”, acum în locul lor „avem emoticoane, hrană cibernetică, fețe blurate, clone de poezii”, „Poezia e un loc public…” Poetul trăiește într-o lume străină”. „Cartea te înghite”, pătrunzi în universul ei și discerni că trăiești într-o lume în care ești obligat să te retragi în tine, cu gândurile tale „fără adresant”, între pereții sufletului, cum frumos o spune. Cine să-l asculte pe poet în lumea asta…? Poate doar un alt poet sau Dumnezeu (zic eu)….

Și să nu uităm gestul de mare Iubire al poetului, care vine prin volumul MANIFEST PENTRU

GLOBALIZAREA POEZIEI, apărut la Editura Eurostampa, Timișoara, 2018, un manifest adresat lumii, poemele fiind traduse în 14 limbi ale diferitelor popoare! Un manifest trimis în lume „cu speranța că paginile lui, scrise în limbaj universal, vor purta peste tot frumusețea poeziei”!

Iată că și de astă dată, suntem invitați într-un periplu în care căutările, după reflecţii şi reflexii succesive, într-o discursivitate continuă, se întorc spre noi, aducând libertate şi armonie, într-o coerenţă surprinzătoare, în acest imens ocean de entropie, într-o casă primitoare şi tăcută, cea a Poeziei, în care căutăm ceva ce acum se naște, într-o mărturisire cu lucrurile, cu cuvintele şi cu noi. Poetul ne invită la un dialog despre viață și poezie, ca formă de supraviețuire, un dialog cu noi înșine, punându-ne întrebări și lăsându-ne să căutăm răspunsuri. Poezia e așa cum o construiești tu, cum o gândești și o vrei, cum pică bine sufletului tău, chiar dacă altora nu le pică bine!

Cartea de azi, eu o consider o carte manifest, curajoasă prin modalitățile de scriere, dar și prin cele transmise, prin mesajul către cititori. Asistăm la lupta pentru existență a poetului, a adevăratei poezii, prin care poetul își continuă misiunea, ne învață să respirăm prin ferestrele sufletului, prin construcții estetice variate, incitante, care ne poartă prin tot felul de stări, reale sau ireale, dar care ne susțin lăuntric, în această aventură existențială.

Un periplu spiritual, la care ar trebui să fim receptivi, care ne spune că ne putem salva viețile, salvând și iubind Poezia!

Mulțumim poetului Ionuț Calotă pentru acest dar, pentru spiritul nou pe care îl promovează în poezie și îi așteptăm cu bucurie viitoarele apariții editoriale!

Prof. AURELIA RÎNJEA

Membru al Uniunii Scriitorilor de Limba Română

și al World Poets Association, România