Ultima scrisoare
Îți mai scriu azi și mă opresc!
Copacii nu mai înfrunzesc
Să-mi ducă dorurile toate
Unde te-ai dus, și e departe…
Mâine n-am timp, căci toată ziua
Mă voi gândi la frunza vie
Ce și-a găsit prin vremea cruntă
Să-mi poarte cartea vișinie!
Poate-ți mai scriu, cândva, la primăvară
Acum e iarna rece, prea tăioasă
Mi-e teamă că iubirea mea
Prin ochii, ca cioburi o să nască!
Covor de frunze-ntr-un catren,
Scris cam de când tu ai plecat
Călcat de pașii reci și goi.
În miezul nopții a înghețat!
Am strâns în palme slova fină
Citind pe frunzele de toamnă
Scrisori o mie dar nici una,
Nu-ți știe casa când e iarnă!
Dar nu-ți mai scriu, m-am hotărât!
Mă ceartă luna dureroasă
Că-n ochii mei soarele-apune
Chiar de e zi sau miez de noapte…
Existența
Ajung într-un punct în care doar exist,
Nu mai trăiesc, nu am vise, am doar țeluri
Îmi doresc nimic, îmi lipsește nimic
Și la fel de ironic iubesc nimicul...
Știi ce este nimicul?!
Este acel gol în care m-ai abandonat,
Seamănă ciudat cu a Pandorei cutie
Doar că din ea și speranța a plecat.
S-a luat de mână cu iubirea și au zburat către tine,
Să-ți spună că încă mai exist și e gol în mine,
Să-ți spună că inima mea e captivă
În lănțișorul primit cadou de la tine...
Nu bate ritmic, nici măcar aritmic,
E un stop cardiac al momentului în care a renunțat definitiv la tot.
Abandonându-te pe tine à creat vid
Iar vidul a fost prea mic pentru sufletul meu gol!
Dragul meu știi ce este clipa?!
E acea secundă în care viața mea s-a oprit,
Rămânând doar existența.
O umbră a celei ce-am fost, plutind în derivă
Ca bărcile-n larg sub embargo...
A trecut atâta timp
Mi-aș fi închipuit ca până acum
Să învăț să trăiesc din nou
Că lumea mea, nu s-a sfârșit
Și aș putea să-ți spun: adio, te-am iubit!
Dar spune tu, mai bine
Cum aș putea trai fără de tine?!
Aș respira oare mai bine
Dacă aș ști că-n al tău piept
S-a renunțat cu totul la iubire?!
Oare aș putea să mă gândesc la noi
Fără ca inima să mi se frângă iar și iar?
Fără ca lacrimile mele să te-nece,
Îmbrățișând tăcută, aceeași piatră rece?
A trecut timpul dar mi-e greu să respir!
Tremur uneori, fără sens, ore în șir
Când îmi pare mirosul aprins de lumânare
Că prinde forma îmbrățișării tale
Și-mi pare, că buza ta cunoștea simetria perfectă
A fiecărui sărut pecetluit pe buza mea.
Ce închisoare! Aș fi petrecut eternități cu executare
Cum aș putea să respir, când încă mai doare?!
Nu-mă-uita
La sfârșitul zilei, îmbrățișez singurătatea
Un iubit tacit și necruțător,
Mi-a rămas alături când tu ai plecat
Și din brațele lui nu pot să mă desfășor!
Încleștat adânc în inima mea
Rupe fâșii de vise perene
Presărând pe răni cu floare de nu-mă-uita…
În zorii zilei îl caut străină
Să îl sărut de rămas bun,
Mirosul lui dulce pe piele mi se imprimă
Aruncându-mă în tumultul ce e viața mea!
O caut, te caut în tot ce întâlnesc!
Figura-ți difuză mă urmărește
Mi-a rămas doar ea, o singurătate
Și-n liniștea serii îi ofer numele tău
Un blestem dintr-o carte ce mi-a fost servită
De-o vrăjitoare nebună și rea.
Seară de seară mă-nec în confuzii
Sorbind cu nesaț nectarul din ea
Mă zvârcolesc în uitare,
Din iad în coșmar
Așteptându-te iară, în vis să-mi apari.
Tânjesc către stele, să-mi deschidă poarta
Spre raiul în care te-ai dus
Purtând pe brațe ambrozia ta
Dar e doar o șoaptă de nu-mă-uita…
Te simt
Te simt în atingerea mâinii mele,
Doar o clipă ne desparte.
Eu tăcut, tu într-o altă parte
Atât de aproape unul de altul
Și totuși atât de departe!
Te simt în tăcerea buzelor mele,
Doar un cuvânt se-așterne ciudat.
Tu îl cânți, eu îl strig
Asemănător și totuși diferit
Dar la fel de departe!
Te simt în iluzia dintre lumi,
Acea barieră infimă de lac.
Toate din ceruri m-au rugat să tac,
Eu plâng isteric, tu râzi discret
Ce altceva pot să mai fac?!
Doi eroi
Deschide-ți blânde aripile mute
Și fă în așa fel să nu mai doară,
Iertarea mea și viața de odinioară
Tot ce în jur e mort fă să dispară!
Presară-ți visele de basm perfecte,
Pe pielea incrustată-n nemurire,
Fă astăzi diferit de mâine
Și lasă cerul iar să ne cunune!
Șterge cu buzele-ți păgâne
Promisiuni de mult lăsate în etern!
Primește-mă în cer, nu sta deoparte
Eu voi închide ușa spre infern!
Fă astfel încât, din inima-ți de jad
Să sară iar scântei, sclipind în ochii mei…
Cu două mâini străine și fără de iubire
Lasă în urmă Eden, coboară lângă mine!
Poate în astă lume, creată pentru noi
Vom rupe tot ce aprig ne consumă!
Uitați vom fi dar veșnic bravi eroi ,
Despărțiți prin moarte și totuși împreună!
Plouă invers
Ai plecat, și-n urma ta cad norii pe pământ,
Ai luat cu tine orice sentiment și gând.
Mă-ntreb, ai fost aievea sau doar o amintire?!
Ce-n roata vieții mele, din lut a prins scânteie...
Uitându-mă de-aproape, la ochii tăi păgâni,
Sădești în râul cuget, mii de calathee,
Când termin tot de plâns, să mă mai rog puțin
Ca salcia la mal, ce încontinuu geme!
Dar plouă, încă lacom, peste al meu suflet
De sus în jos, să lumineze cerul!
Un schimb fluid, de sentimente infernale
Între două lumi clădite, din ziduri mari și goale.
Ai plecat și pașii tăi se pierd către uitare,
Ca îngeri înălțați, zâmbind la porți senine!
Și plouă iar, cu lacrimi, ce curg adânc prin mine,
De jos în sus, să urce către tine.
Simplu
Auzi?!
Mă mai auzi?!
Strigând
Plângând
Suferind?
Mai știi?
Vremea când,
Iubeam,
Râdeam,
Visam iubind?
A fost
Ai fost.
Eu am rămas,
O voce
Fără glas
Mă crezi?!
Nu simt
Urăsc
Dar nu,
Trăiesc
Și-atât.
Îngeri căzuți
Mă-ntreb ades, de ce te plâng?!
Te-ai dus și-n mine totul strâng
Mă-ncearcă ura ce râvnește,
Să-mi fii alături înc-o dată
Pe brațul tău să-mi înclin capul.
Mi-aș pune gaj visarea toată
C-un zâmbet vraja să dispară,
Din dreptul Lui să te cer iară,
Să las a supărării casă.
Dar tu te-ai dus, acolo sus
Și mie nimeni nu mi-a spus
Cum pot să fac să mă trezesc,
Să am curajul să visez?!
Mă-ntreb ades, de ce te-ai dus?!
Și-un gol în mintea mea s-a pus
O pată neagră de paloare,
Ce-ntr-o paletă-i non-culoare.
Ea arde trist și tremurând
La gândul dintre morți și vii
Cuprinsă-n mijloc efemer
Pare mai mult frântură-n cer!
Mă-ntreb mai des, de ce eu?!
Să-ți simt căldura mai mereu
Cum mă-nsoțește pas de pas
Și nici-un gând să îți dea glas!
Apari, dispari și ești nu ești,
Mă simt captivă în povești
Unde eroi sunt veșnic vii,
Mai stau puțin, poate revii!
În ochii mei, te văd aievea!
Mă tot gândesc c-ar veni vremea,
Să-mi dai mâna înc-o dată
Să-ți fiu în ceruri stea furată...
Sunt doar o drogată!
Am intrat în sevraj după ultima doză luată.
Deși sângele-mi încă te simte,
Pulsezi în sufletul meu ca o doză târzie!
Oare cine mai știe
Ce nume aveam amândoi
Înainte de a fi unul?
Când ai plecat nici timp nu mi-ai lăsat
Să iau o supradoză!
Cu tine în mine să te plâng în continuare,
Să te dor și să mă doară,
Pe tine cu mine.
Sunt doar o drogată!
Rămasă pe veci fără propria heroină.
Vă rog să mă trimiteți la dezintoxicare...
Am o poftă nebună de tine!
Încă îmi curgi prin vene
Chiar de le-aș deschide
Tot nu te-aș putea scoate din mine.
Prea mult te-ai zidit în făptura-mi firavă
Și fiecare celulă-mi arde de dor să te vadă!
Sunt doar o drogată, adormită la colț de stradă,
Cu pantofii rupți și visele rănite,
Cu speranța că ar mai putea să te aibă...
Nu mă vindecați vă rog,
Nu aș mai fi eu fără el vibrând prin mine...