 |
| Kllys Ellys Nycollas |
ACUM, ÎMI
ESTE DOR DE
TINE!
- Mai sună-mă, te rog!
- Și dacă te sun ce ai vrea să îți spun?
Întrebare rămasă fără
răspuns! De altfel, nimic nou. Sunt deja familiarizată cu acest stil elegant de
a evita un răspuns care ar spune prea multe iar sufletul se teme de consecințe. Mă așez
revoltată pe fotoliu și plâng pentru câteva clipe, apoi, caut pe youtube o
muzică terapeutică, de relaxare. Închid ochii iar prin minte îmi trec fleșuri
din seara în care, m-ai ținut în brațe dansând bluzuri care păreau fără
sfârșit. Retrăiesc acele momente! Mă sperie starea sufletului! Mă tot întreb ce
se întâmplă cu mine? Ce se întâmplă cu mintea și cu inima mea? Știu că am
ezitat să te privesc, știu că simțeam cum mi se taie respirația! De ce oare?
Încerc să ies din acea
stare. Mă gândesc să răsfoiesc o revistă personala dar, nici așa nu îmi găsesc
pacea deoarece, rândurile încep să mi se amestece într-un mod ciudat iar mintea cere repetitiv, obsesiv să mă suni. Aud o voce care spune: sună-mă, sună-mă,
sună-mă...
Simțeam că trebuie să îți
spun ceva, să îți fac o declarație...simțeam că ceia ce ți-am spus în timpul
ultimei noastre conversații, te-a speriat pentru faptul că nu am spus exact și
în totalitate ceia ce aveam să îți spun. Acum, dacă stau să îmi liniștesc
mintea, realizez că de fapt săream grăbită de la un subiect la altul reușind să
întrețin un monolog, când de fapt, între noi ar fi fost benefic și necesar să
se fi născut un dialog, prin care să putem să ne declarăm reciproc, tot ce am ținut ascuns zeci de ani și ce ne dorim
să se întâmple cu noi acum când, am ajuns să fim liberi și putem să ne spunem
totul.
Ce pot să îți mai spun
acum când, ai ales să pui între noi tăcerea? Să îți spun că simt cum gândurile,
dorințele, sentimentele (un amalgam de trăiri inexplicabile) mă năpădesc, se
înghesuie și mă fac să simt că aș vrea să strig, să spun întregii lumi povestea
doar de mine știută? La ce ar folosi să mă asculte o lume întreaga și tu nu?
Tresar! Simt cum parcă,
te-ai oprit deodată din goana ta zilnică, te-ai așezat în fața mea și aștepți
intrebător, curios, atent dar și puțin intrigat să afli ceia ce simt. Privesc
pe lângă tine, peste umărul tău, peste ființa ta și inițiez același bine cunoscut dialog, între
suflete, ciudat și fără cuvinte, așa cum mi se întâmplă în ultima perioadă, de
după revederea noastră.
Întreb:
- Ce e cu tine? Ce gândești
despre mine? Ce îți propui să faci, cu mine , cu tine, cu noi? Nu știu, m-a
izbit în urechi ecoul bine cunoscut al vocii tale! Ceia ce știu și simt este
că, mi-am dat seama că nu are rost să mă împotrivesc. Sufletele au regulile lor nescrise,
imperceptibile de minte. Nu am cum să știu
ce va urma! Nu am cum să știu când vom
mai putea sta față în față! Nu știu ce ne este rezervat pe viitor, dar, dacă va mai fi să fie o
altă dată în care destinul să ne aducă
împreună, dacă undeva există cu adevărat un loc al nostru, promit că mă voi înarma cu
tot, ceea ce până acum, recunosc că mi-a lipsit și că nu voi mai sta cu mâinile încrucișate, cu
privirea pironită pe imaginea ta și cu cuvintele blocate pe buze. Promit să te
surprind cu gesturile mele despre care tu
încă nu știi nimic. Acum simt că îmi doresc pur și simplu să îmi fac cel puțin amintiri frumoase, pentru mai târziu, cu noi!
- Ah! Ce mult îmi doresc să
trăiesc, în realitate, o astfel de poveste!
Dece ai ales să taci? De ce nu m-ai lăsat să înțeleg toate acestea? Ai
fost ocupat? Ai avut o altă poveste? Iubești o altă femeie? Te temi de
suferință? Nu ai incredere în mine?
-
STPO!
Am privit în acest moment către ceas și am observat că s-a făcut așa de
târziu! Este miezul nopții și noi dezbatem subiectul, sentimente!
Știu că îți dorești să îți spun că te iubesc însă, eu nu vreau să fac
asta. Iubirea se demonstrează, nu se strigă. Nu, nu o să îți fac acum această
declarație. Nu ai avut cum să mă cunoști încât, să
știi despre mine că am sentimente pe
care nu vreau să le recunosc nici măcar în fața mea.
-Dar tu, crezi că mă
cunoști? Ce știi tu despre mine, făcând abstracție de senzația ciudată, plăcută
și inexplicabilă care îmi dă o stare oarecum de spaimă, atunci când mă gândesc
la tine?
- Ah!
Ascultă-mă puțin, te rog! Am nevoie de o explicație! Mi-ai blocat mintea! Cum poate fi o senzație ciudată, plăcută și inexplicabilă în egală măsură? Te întreb
așa pentru a-mi liniști gândurile care tot încearcă să mă ducă spre alte întrebări.
- Ah! În ce situație
mă pui! Este ceva asemănător cu senzația
de sete combinată cu cea de foame! Ha, Ha, Ha! Ce ai înțeles? Este poate ca
atunci când te-am reîntâlnit, ne-am privit câteva momente și ne-am îmbrățișat,
eu fiind convinsă că m-ai recunoscut, că sții pe cine ai în față, pe cine
îmbrățișezi, ca mai tărziu să aflu că tu habar nu aveai cine sunt! Atunci când
eu îți declaram că întodeauna prezența ta mă tulbura, că același sentiment îl
simțeam venind și de la tine iar tu habar nu aveai despre ce vorbesc eu,
crezându-mă probabil, nebună!
Oare, îți poți imagina tu, ce am simțit, eu în momentul în care am
aflat, că nu m-ai recunoscut?
Cunoști tu acea stare a fluturelui pe care îl prinzi din zbor în pumnul tău, îi atingi aripile, îl
deposedezi de ,,polenul acestora’’, apoi deschizi pumnul și îi spui, zboară? Știi tu
cum vine asta? Înțelegi tu cum eu, asemenea fluturelui, am rămas deposedată de
puterea de a zbura, începând din momentul în care ne-am îmbrățișat? Știu că nu ai cum să mă înțelegi însă eu cam
așa mă simt.
- Ah! Mă străduiesc să înțeleg povestea ta pe care ai legat-o atât de
frumos de cea a unui fluture captiv într-un pumn omenesc! Pot să o interpretez
ca și o senzație de fluture în stomac? O senzașie a unui suflet îndrăgostit?
Cert este că nu pot să cred că tu poți să îți tulburi viața și liniștea cu
astfel de senzații! Tu care de ani buni preferi să trăiești singură și ne tulburată
de astfel de sentimente! Tu care spuneai că ai făcut un legământ al tău prin
care să fii fericită singură!
- Ajunge! Oprește-te chiar acum minte nebună! Ajunge! Am obosit să mă
tot cerți mereu. Cred că cel mai bun lucru ar fi să pot adormi . Astfel și tu
ai lua o pauză bine meritată, încetând să mă mai provoci.
- Și tu crezi că ai să poți dormi? Tu nu pricepi că te-ai îndrăgostit?
Ai uitat cum se simt aceste emoții ale sufletului?
- Dispari! Fugi departe de mine! Dă-mi pace! Nu fi nebun să mă faci din
nou să sufăr! Nu mai vreu! Tu înțelegi? Nu mai vreau! Mi-e frică! Iubirea
doare! Doare foarte tare și eu nu mai vreau să simt acea durere, deși este atât
de plăcută!
- Ciudată ești măi femeie, se aude un glas identic cu al lui. Ești
cumplit de ciudată! Tu mă iubești și vrei să sufoci toate aceste sentimente din
teama că vei suferi? Hai în brațele mele
puțin! Vino! Nu te teme! Ai să vezi că nu îți va mai fi teamă de nimic.
-Nu încerca să mă corupi, minte nebună! Îmi este cumplit de dor de acea
voce dar mă tem atât de tare că el îmi va descoperi toate aceste gânduri și
trăiri. Nu mă pot înțelege! Parcă sunt nebună! Am început să vorbesc cu el
imaginar, să îi aud vocea, să îl doresc, să mă văd în fața altarului rostind
jurământul unei căsătorii! Nuuuuu! Chiar nu se poate! Mă privesc în oglindă și
mă întreb inspăimântată: - Hei! Tu cea din oglindă, ești una și aceiași cu
mine, cea care stă acum în fața ta? Cum pot gândi și simți astfel de lucruri?
Ce se întâmplă cu mine. Cu mintea mea, cu sufletul meu? Aștept un răspuns, la
toate aceste întrebări, de la tine, cea din oglindă.
Sună-mă, te rog…Sună-ma și
spunemi ce aș putea face cu toato această poveste!
Ce ar putea face o femeie normală și cu capul pe umeri, într-o astfel
de situație?
-
Te
privesc și nu te recunosc! Capul tău îți este pe umeri, este la locul lui și
nimic nu mă face să cred că în interiorul este o asemenea dezordine, un astfel
de haos! O să cobor și în sufletul tău. Sunt convinsă că acolo este problema!
Închide ochii, fii calmă, simte o stare de relaxare și privește-te singură în
suflet. Cred că este mult mai corect așa! Spune-mi acum ce vezi? Ce simți?
-
Ah! Mă
tem să îți dezvălui ce este aici! Mă tem eu de mine! Ce ai vrea să îți spun? Îl
iubesc! Il iubesc! Eu iubesc? Am înebunit? Cum am ajuns în această stare? Cum a reușit să pătrundă
aici? Eu știam că poarta sufletului meu este foarte bine ferecată? Cum a reușit
să tragă el zăvorul acela imens și să deschidă lacătul care trona ca o
protecție a sufletului meu! Mă tem să închid ochii! Mă tem că va simți starea
mea!
Sună-mă te rog, mai sună-mă peste un timp! Nu mă lăsa singură!
Dintr-o dată ochii s-au umplut de lacrimi și
m-am speriat. Stiam că de multă vreme nu am mai plâns și mă speria starea! Imi
întreb ochii, așa ca pe doi buni prieteni, ce se întâmplă cu ei? De ce, pentru
ce , pe cine plâng?
-Nu te speria, îmi
răspunde ochiul drept! Vreau să fac curățenie! Doresc ca fereastra sufletului
tău să fie strălucitoare și să poată primi cu bucurie iubirea care vine către
tine. Nu te speria! Sunt lacrimi de fericire! Sunt acele lacrimi care urcă
uneori din sufletul inundat de iubire, în ochii care ard de dor! Ele au rolul
de a potoli văpaia aceia arzătoare care, încearcă prin fumul produs, să ne
împiedice spre a putea vedea iubirea care stă îngenunchiată la picioarele
noastre.
- Ah! Cât de mult timp am fugit de acest moment iar
ochiul stâng îmi soptește și el cu duioșie: - ajunge! Este timpul să îți
deschizi sufletul. Îi ajunge timpul cât l-ai ținut arestat pentru o cauză
nedreaptă! A iubi este o virtute! A iubi înseamnă viață! Nu oricine poate să
simtă iubirea, să o înțeleagă, să o dăruiască!
Tu poți! Nu te mai lăsa condamnată de gurile rele! Nu mai bloca iubirea
care vine către tine! Nu mai bloca iubirea pe care o ai de dăruit!
Sună-mă!
Aștept telefonul tău! Vreau să îmi faci o bucurie pe care nu am mai simțit-o de
mult. Vreau să te aud spunându-mi că ești fericită, că il iubești și că te
simți iubită! Curând, zorile unui nou început îți vor bucura sufletul! Chiar
merită să fie fericit! Nefericit a fost prea mult timp!
AJUNGE!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu