Clipa! E clipa amândurora, a mea
și a ta! E clipa care ne-a îmbrățișat întru iubire! Nu, nu plâng, a fost doar o
clipă de slăbiciune, o alt fel de clipă, și tot din iubire fusese. Uitasem
gustul clipelor frumoase, iar acum s-au întors, timpul le-a adus și tot el le
va lua. Știu, își va cere tributul. Măcar să ne lase frumosul, împlinirea! Să
fie răbdător!
Oare cum își va cere timpul
tributul, te-ai întrebat vreodată? Știam, cunoșteam răspunsul:
-Nu vreau să mă gândesc! ai
răspuns ușor îngândurat. Am ajuns la vârsta care nu-mi mai permite să privesc
înapoi, dar nici înainte pe timp îndelungat. Proiectele mele sunt pe timp
scurt, iar limita o îndepărtez în fiecare zi câte puțin.
-Iubirea e un proiect? E suflet,
iar sufletului nu-i atribuim proiecte, am spus ușor nedumerită.
- Fals! E cel mai serios proiect,
dar și cel mai sensibil. Aici nu lucrezi cu cifre, nu contabilizezi, nu măsori,
nu cântărești, iar sufletul știe asta, fiindcă sufletul are rațiunea sa. Tu
dragă, cât îmi ești de dragă! De ce întrebi atâtea?
Și dintr-odată n-am mai știut ce
să răspund. Mă pierdusem ca de fiecare dată în lucruri mărunte, începusem să
descos acolo unde era bine cusut, să despic firul care nu fusese împletit
pentru a fi împuținat. Cu fire mărunte și subțiri lucru bun nu se face. Știam!
Ți-amintești? Mi-am așezat capul
pe umărul tău și-am zâmbit. Încercam să-ți răspuns trăind timpul.
-Încapi atât de bine în inima
mea! ai șoptit, zâmbind spre lumina ce izvora din mine. Și sunt atât de fericit
că-ți pot spune te iubesc, încât timpul nu are nimic de-a face cu mine,
cu tine, cu noi. A trecut prea mult, lăsând ca timpul să ne trăiască, i-am
permis… nepermis de mult s-o facă pe grozavul, luându-ne drept marionete. Gata!
Acum, trăim pentru a trăi.
Mi-am dus vârful degetelor spre
coada ochilor. Voiam să fac nevăzută o lacrimă care se ivise cu nerușinare, iar
tu înțelegeai, fără a privi.
-Să nu te întristezi când mă vezi
îngândurat! mi-ai spus, trecându-ți palmele peste obrajii mei îmbujorați. Nu
sunt gânduri de îngrijorare, ci e farmecul găsit în poezia noastră! El te
transpune, îți aruncă peste fire nostalgia, determinându-te să nu fii niciodată
singur, chiar și-atunci când doar cei patru pereți îți sunt martori. Puțini
sunt aceia care trăiesc în câteva clipe cât alții într-un an. Ar trebui să fim
recunoscători acelor clipe.
-Dar anii…, am bânguit eu.
- Să nu fii supărată niciodată pe
anii care au trecut, ei ne ajută să înțelegem mai bine taina timpului, iar
timpul aduce ceea ce trebuie, când trebuie. Acum e timpul nostru, bucură-te!
Și brațele tale s-au încărcat cu
trupul meu.
-E atât de frumos să ai cui spune
te iubesc! mi-ai șoptit melancolic, dar plin de încredere.
Și, din nou, mă simțeam atât de
importantă!
De-atunci, clipele au căpătat
altă dimensiune și niciuna nu seamănă una cu alta.
Angela Burtea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu