LUCEAFĂRUL DIN VALE

vineri, 10 decembrie 2021

AURELIA RÎNJEA *** NOTĂ DE LECTURĂ ... OCHI DE LUNĂ, AUTOR DANIELA TOMA

DIN NOU O GALĂ A POEZIEI

Să fie o oază în mijlocul inimii, luna să aibă un ochi în care se refugiază să-și privească copiii, să fie un ochi de liniște, să fie un luminiș poetic, să fie un ochi care acum se naște ca un copil, să fie un ochi prin care vezi lumea și stai de vorbă cu Dumnezeu? O provocare la care ne invită poeta DANIELA TOMA, în volumul OCHI DE LUNĂ, apărut la Ed. Universitară, București, 2021.

Un frumos început: „nu am nevoie de trup / fără el mă cațăr mai ușor pe cruce”. Parcă luându-ne de mână, ne conduce pe străzi, unde ochiul de lună, împrăștiat peste tot și nelocuit, încât „nu mai era nevoie de nimic altceva”. Un deschis de ochi, în care dăinuie urma de cel mai mult „eu” (p. 9), într-o căutare a unei oaze de lumină, de libertate.

Prin aerul personificat care „s-a lăsat moale pe genunchi” (p. 10), care „nu se revoltă, se-alintă, coboară aproape cald la cafeneaua franțuzească din colț”, ochiul de lună își păstrează rotundul, „împrăștie peste grădini toți îngerii din sângele lui” (p. 11).

Calcule abstracte: „am înmulțit cu 2 sufletul lor (p. 12), … „roata de rezervă”, „zidul de rezervă” (p. 14), grame de suflet (p. 17). Din fiecare grupare de 2, 3, 7 versuri, faci un poem, uneori ermetic, alteori în extensie, alteori un labirint în care nuanțele se schimbă des, tonurile și decorurile devin mereu altele, iar din când în când revine ochiul lunii, care „eliberează spectacolul”.

Și nici că se putea mai frumos, „din tabloul lui Van Gogh se risipesc în toate direcțiile notele de protest ale lumii” (p. 18). Măști și sentimente, durere și obstacole, de care poeta se detașează, printre ecouri travestite într-o panoramă a lumii.

Cu cât înaintezi în volum, privești parcă prin ochiul de lună lumea, cu gândirea poetei, cu cuvintele și opțiunile ei, ca printr-un telescop care aduce aproape ceea ce nu se vede.

Poeta, pentru care tăcerea se construiește mai ușor decât un zid, spectaculos se compară cu o „bicicletă de infinit / intens / parcată fix în mijlocul cerului”? (p. 23), acel punct la care ne întoarcem de fiecare dată, în care se află Creatorul, în noaptea bântuită de năluci, asemenea unui suflet care rătăcește în transă, în căutarea a ceva ce încă nu are formă, în „prezentul fără greutate”, într-o resemnare la ore de somn, fără felinar pentru revenire.

Și ce frumos pe la colțuri se tocmeau palmele lui Dumnezeu și-mi foșneau răspântii în inimă ( p. 26)!

Într-un absurd nerăbdător, „virgulele mele sunt la fel cu ale tale” (p. 27), într-o înstrăinare și nerecunoaștere a ritmului vieții, coborâtă în banal, în care singura lumină este „un singur ochi repetat de lună” (p. 28).

Însingurarea și tăcerea te pătrund, (sunt obișnuită cu ele), … rămân doar cărțile și „scrisorile de pe front”, de pe frontul dintre lumea lăuntrică și cea din jur, între pereții 1-2 (pe care și eu îi știu pe de rost) și împărtășania în care te retragi, în timpul lacom, în care poeta face „incizii de lună” (p. 30) pe propriul trup, în timp ce „copia fidelă a trupului unei năluci care se întinde” cu dor de 2 (p. 32). Ce frumos din „oglinda aruncată în sus, cad oameni mici”, eliberându-se din închisoarea sentimentelor necoapte, în căutare de identități și de mântuire, cu păpuși ce construiesc cercuri în care să se închidă ca și poeta, în viața care se „hrănește cu tine”… (p. 38).

În „închisul inimii”, „timpul țâșnește înainte de a mă putea încrede în el, / îl las să crească la colțul casei, pe trei rânduri / să dospească în cercurile acelea de păpuși / lângă întinsul inimii” (p.37). Singură, în rochia ei neagră, e urmărită de propria-i umbră. Umbra, propriul sine, ne duce cu gândul la lupta dintre cine suntem și cine ne dorim să fim cu adevărat, într-o dualitate asumată în care sinele din umbră vrea să preia controlul sau umbra care se măsoară cu gândul lui Dumnezeu, care te iubește și te însoțește continuu.

Dar, fantomatic, cineva îmi șterge umerii de marmură / cu o coasă de lemn (p. 41). Nesomnul, cafeaua pregătită de Iulia ne aduc la realitate, „gândurile care se distilează în cercuri mici”, într-o uitare de sine, în „timpul care își întinde spatele” … și „știe că aici se mai află un ochi gol… între mine și largul inimii”, în vârtejul timpului, unde umbra „își lipește dragostea de un cerc, pe care-l învârtește continuu,” într-un „număr de ochi și o încercare” (p. 44).

Visuri care nu se întâmplă, „candela mi-a dat un inel”, (mă duce cu gândul la Iulia, fiica autoarei, care într-un alt context, în altă carte, purta „inelul cu diamant invizibil al mamei”), iluzii care se zbat, alergare înaintea luminii, cu idei în alb, un itinerar încurcat, în care „roșul se împarte la începutul drumului, lângă lemnul crucii înflorit”.

O luptă chinuitoare și perseverentă cu timpul, pe care uneori, ne spune poeta: „îl torturez cu o andrea subțire, / el se ridică deasupra mea, se alungește și dispare” (p. 50).

O așteptare în care își adună insomniile, cu simularea unui leagăn… și întrebătoare: „când răsare iarba proaspăt din gurile noastre?” (p. 51).

Poeta revine la starea „în care o pasăre din ea se preface în om, în dimineața în care înțelepții anunță că încă dorm” (p. 53), … „trag în lună s-o îngrop o dată pe an / între straturi de flori / în interior unde vorbește în limbajul norilor” (p. 54).

Și în sfârșit, cum mă așteptam, al treilea ochi își face prezența, trage concluziile timpului, aduce trecutul aproape, iar întinsul de roșu, care ne întâmpină și pe copertă, vindecă și trezește.

Ne vorbește despre zidul „din păsări și oameni împletiți după regulile începutului sau sfârșitului” (p. 57), care ar putea fi îmblânzit și risipit, despre urmele vii de frig, despre zborul orb și frumusețea care se întoarce printre lucruri, ca o „izgonire din rai” (p. 61).

Păpușile mele au fost mereu tinere și frumoase ne spune poeta, (adaug în gând: și ale mele!). Un octombrie superb, cu „crizele de isterie a gutuilor din geam”, cu remiza „castanelor coapte” cu intenții seducătoare de vin rose. O nuntă cu un inel care dansează epidermic, cu păpuși tinere și frumoase, în contrast cu închisoarea trupului, unde gratiile ard de nerăbdare, în toamna care plânge „în straturi pe trup” (p. 67).

Un trup fără umbră, de ce oare? Ce soare lăuntric s-a aprins un trup, cu două fețe, înăuntru și în afară, care vorbesc între ele! Și iar „zidești frumusețea în partea a doua a zilei”, semne de întrebare, „flacăra cade peste timp și-l îmbată / gura lumii devine privighetoare / fereastra se vindecă singură” (p. 70).

Lumina în porții mari, chipuri, trecutul care își pune ciorapi negri, într-un joc de-a v-ați ascunselea, unde „tot așteptând ochiul întreg să le cuprindă / mereu am crezut că acolo se deschide cerul în locul inimii / nu îl vede nimeni cum aleargă să se lepede de ceva / doar el privește în gol”( p. 76).

Și o schimbare de decor: mi-am cumpărat papuci de plajă, ochelari și o sticlă cu vin, mă așteaptă scurta domnie din colțul blocului (p. 77).

„Jumătate de inimă / jumătate de drum / jumătate de deșert / toate se leagă și se dezleagă / prin sânge îmi trec flori de tei … „într-un bazar… se zbate sufletul…” (p. 78)… „Poți așeza fericirea cu fața spre nord / acolo unde liniștea e întreagă / și lumina se varsă toată / nesupusă și neatinsă în propria oglindă” (p. 83).

„Sunt de partea zilei căreia respirația luminii i se așază pe gât” (p. 84), într-o salvare, în care ochii sufletelor îi înveți pe de rost, un naufragiu în care fiecare trăiește pentru el, în tăcerea ca un zid. „Totul e un vis de care se lipesc nopțile în propria întrupare”, în care „poetul cultivă totdeauna neînfricatele culori” (p.87): roșu, galben, albastru, verde, negru.

Dar „Poezia bate pandemia” … „un amin înghețat pe culoare / se păstrează în inimă” … și întrebarea: „Cum să ții absența și sărutul în aceeași cameră”? (p. 88). Subscriu.

Volumul se termină într-o partitură beethoveniană sosită la timp, în care poeta așază scrisul de mână la loc de cinste în formație, atmosferă emoționantă, ecouri travestite lângă albul „laptelui de mamă” (p. 90), o hrană a sufletului care-și caută liniștea și rostul, cea a ființării.

Atâta metaforă, atâta mister se revarsă dintre și din cuvinte… Construcții estetice superbe: „în pielea unei singure zile” (p. 9), „coala de hârtie varsă lacrimi” (p. 9), poemul acesta își trece respirația pe butonul de stop (p. 13), albastru absurd fără pereche (p. 18), dimineața mersului (p. 21) porumbei sferici (p. 39), priveghi de levănțică (p. 61), pălăria unui fluture (p. 80).

O poezie care nu e ușor de descifrat, scrisă impecabil, care te disipă și te adună la fiecare trei cuvinte și care îți deschide multe ferestre să descoperi, să înțelegi, să te regăsești, să te recreezi.

Acest volum mă poartă cu gândul la un altul, anterior, al poetei, SPLENDIDA ROCHIE NEAGRĂ A UMBREI MELE, apărut la Editura Art Creativ, București, 2020. Umbra de acolo o urmărește și aici pe poetă, mă urmărește și pe mine.

Aici, în OCHI DE LUNĂ, poeta, conștientă de umbra sa, are puterea de a se detașa de măști, de durere, de obstacole, într-o lume în care se zbate să existe așa cum sufletul ei o cere.

În Ochi de lună, femeia analitică, conștientă de valoarea ei, de dorințele ei, luptă pentru a-și găsi echilibru ființial. O carte despre fericire, o psihanaliză a sufletului care înoată în incertitudini, dar pentru care binele și iubirea sunt valori de necontestat.

Volumul conturează un areal poetic propriu, cu un joc semantic de stări, cu semnificaţii şi construcţii estetice, în care respiri profund şi regenerator. O introspecție generoasă, în care trăiești stări adevărate de poezie, emoții înalte și în care de multe ori te regăsești

În OCHI DE LUNĂ, luna crește în inima poetei, un bioritmul acesteia bătând între El și Ea sau între Ea și Iulia, între Ea și Dumnezeu. O lună pe care o crește magic, în poeme acaparatoare, care par că se creează fractalic, cu o structură care se generează una pe alta, într-un ritm intrinsec care te ține continuu atent la semantica cuvintelor. Un text presărat cu rune și figuri de stil care te surprind și te invită la reflecții. Am remarcat faptul că recitind cartea, descoperi mereu alte sensuri și interfețe, cu lumi deschise și stări de spirit prin care treci, într-o curgere și o alchimie care te cucerește.

Iată că am asistat din nou la o Gală a Poeziei! Suntem fericiți, mulțumim pentru darul oferit din preaplinul sufletului său Doamnei DANIELA TOMA și așteptăm cu bucurie noile sale apariții editoriale!

AURELIA RÎNJEA

IUBIREA CA UN DIAMANT PE PARTITURA TIMPULUI Mara Popescu-Vasilca, Nora, În căutarea identității, roman, ediția a II-a revăzută și adăugată, Editura Globart Universum, Montreal

IUBIREA CA UN DIAMANT PE PARTITURA TIMPULUI

Mara Popescu-Vasilca, Nora, În căutarea identității, roman, ediția a II-a revăzută și adăugată, Editura Globart Universum, Montreal

În galeria personajelor feminine care au constituit subiectele a șase cărți de dragoste, sub genericul ”Dragostea, arză-o-ar focul”, fiecare volum având altă protagonistă, alte întâmplări și personaje, se înscrie și personajul romanului de față, Nora, după spusele autoarei, o femeie ”În căutarea identității”. Toate aceste personaje feminine au caracteristici asemănătoare: sunt voluntare, de o feminitate evidentă, elegante, sensibile, visătoare, excesiv de senzuale, dornice să atingă anumite standarde în societate. Desigur, cu unele amendamente și note de specificitate. Și Nora se înscrie perfect în marea pleiadă a femeilor interesante și deosebit de atractive. O recunoaște ea însăși, simțindu-se privită și admirată, pe oriunde trece, impresionând, nu numai cercul de prieteni, dar și privirile necunoscuților. Dorințe adolescentine o fac să viseze în fața unui magazin cu pantofi de lux, pe care i-a dorit încă din copilărie. Dar, iată că visul i se împlinește, acum poate intra în orice magazin să-și îndeplinească dorințele tainice. De ce plac atât, personajele Marei Popescu-Vasilca? Ele atrag cititorii, care se regăsesc în ele. Aceasta e magia, secretul. Pentru firescul trăirilor acestora, pentru că nu se mistifică pentru a da bine în ochii cârcotașilor ci, se prezintă, așa cum sunt: cu defecte și calități, cu întreg bagajul sentimental pe care-l poartă cu ele, ca pe o armură, dar și ca o bijuterie purtată pe dinăuntru. E lesne de înțeles, așadar, de ce provoacă simpatie, înțelegere, îngăduință și chiar stimă. Ele sunt luptătoare, răzbătătoare și, în cele din urmă, învingătoare în lupta cu viața și cu provocările ei. Nora trăiește prima ei experiență de tânără femeie care merge într-un magazin să-și cumpere o pereche de pantofi cu toc. Emoțiile sunt pe măsură. Simte că a depășit un prag, că a intrat cu acest prilej, în altă categorie, cea a femeilor cu experiență, stăpâne pe ele însele, care-și pot îndeplini orice dorință, fără să apeleze la cineva. O dată cu această experiență, vin și curajul și încrederea în sine. E un bun prilej pentru Nora de a rememora amintirile din copilărie, sub forma unor flash-uri care îi apar dinaintea privirii. Revede scene legate de primii fiori adolescentini, jocul de-a v-ați ascunselea și primul sărut furat de un băiat mai mare. Amintirile se succed cu repeziciune și cei doi, Valentin și Nora se întâlnesc după câțiva ani, continuând jocul din copilărie. Ca o modalitate mai puțin practicată de autori, Mara Popescu-Vasilca folosește schimbarea bruscă a naratorului. Amintirile celor doi se întretaie, fiecare relatând întâmplările din punctul lui de vedere. Emoțiile se îngemănează. Iar cel care relatează scenele de dragoste cu Nora, este Valentin. Stilul său narativ este interactiv, interpelând cititorul cu fraze de genul: ”Cum spuneam...” Sau: ” Na, să văd acum ce o să fac?” În plus, Nora are un fel pitoresc de a se exprima, în cuvinte ușor argotice, dar care nu supără, sunt considerate amuzante, fac parte din identitatea personajului. Ba uneori, e nostimă, drăgălașă, dincolo de plăcerile și poftele ei vinovate. Îi ierți așa-zisa vulgaritate.

Când relatează scenele, Valentin trece brusc la timpul prezent, retrăiește pe viu amintirile. El reproduce și replicile celorlalți, ca un veritabil actor, jucând toate scenele. Alternanța vocilor eroilor face farmecul cărții, în loc de același povestitor, în ritmul lent și monoton al singularității epice. Alternanța prezent-trecut, amintirile ei-amintirile lui, având drept centru de greutate iubirea lor, atracția unuia pentru celălalt, concretizată în primul sărut, fac destul de emoționantă povestea. ”Ne așezăm pe banca de lângă noi. Suntem obosiți de atâta mirare, de cum poate să fie primul sărut. Epuizați, bulversați, nu știm încotro să mergem și nici ce să facem. Stăm nemișcați. Suntem într-o stare emoțională nouă, e pentru prima dată, nu știm încotro să o luăm. Stăm de mână, nemișcați, fiecare cu gândurile lui. Căutăm răspuns. Răspuns la o întrebare la care nu puteam să explicăm cum de întâmplarea poate să te pună față-n față cu destinul?”

Mara Popescu-Vasilca este adepta detaliului. Cu minuțiozitate, descrie orice scenă în cel mai mic amănunt, până la nuanță de culoare. Nimic nu lasă pradă neglijenței. Fantezia tinerilor îndrăgostiți este prodigioasă, dar și procesele de conștiință sunt pe măsură. Zeci de întrebări neverosimile pun stavilă dorinței și sentimentelor incipiente.

Se remarcă faptul că autoarea, în acest roman, a schimbat tactica narativă, ca un reflex al masculinității, sau a egalității juridice a drepturilor atât ale femeilor, cât și ale bărbatului, îl pune pe bărbat să relateze principalele momente din relația cu femeia frumoasă, interesantă, senzuală, atrăgătoare. În acest cuplu, el deține frâiele, exprimându-se lejer, sincer, cu mult mai detașat decât ar fi făcut-o Nora, mult mai implicată afectiv. De altfel, el este psihologul. Și când nu știe răspunsurile la propriile frământări, apelează la Dumnezeu, întrebându-L pe El.

În Capitolul II, Nora este cea care conduce firul narațiunii. Ne luăm după ea să vedem ce urmează. Ușor narcisistă, enigmatică, incitantă, e pe deplin conștientă de fascinația pe care o are asupra tuturor. Și are și spirit ludic, parcă se joacă permanent cu toți ceilalți. Se alintă, se admiră, cochetează. Femeia, în căutare de senzațional, eterna temă a infidelității. A ei sau a lui, nici nu are importanță. Femeia care se îndrăgostește subit de mâinile unui bărbat, pentru ca apoi să-i cucerească tot trupul. Mâinile care țin arcușul pe corzi, mișcările delicate și notele care umplu spațiul cu sunete de excepție și care creează un farmec aparte lucrării interpretate pe instrumentul realizat de lutieri ce au o lungă istorie în spate ca Stradivarius, au ajuns la sufletul Norei. Se-ntâmplă un fenomen ciudat, în scena cu artistul care cucerește cu măiestria interpretativă și se creează un fel de empatie, în timp ce Nora îl studiază, dorindu-l, pe virtuozul viorii, acesta este fascinat de femeia din primul rând, spectatoarea, admiratoarea, ce-l privește insistent din primele rânduri ale sălii de concert a Filarmonicii de Stat. E butonul care declanșează scânteia dintre cei doi. Și atunci, nu mai țin cont de nimic, de conveniențe, de moralitate ori de alte piedici. Cei doi, artist și spectatoare își consumă idila în chip virtual, fascinați deopotrivă. Dacă cineva ar încerca să-i trezească la realitate, cei doi ar fi nespus de uimiți. Toate experiențele acestea sunt chipuri ale iubirii, ale dorinței. Și în toate, fantezia este la rang înalt, dezvăluind ”jocurile minții” și mai puțin ale inimii. Există astfel de persoane, ghidate ori mânate de patimi, de dorințe arzătoare care îi subjugă și nu contenesc până nu le faci voia. Rațiunea nu mai are nici un cuvânt de spus. Primează instinctul de specie, cel al posesiei totale. Există și persoane care suscită o astfel de fascinație, încât, lași totul și le urmezi. Cartea aceasta, ca și celelalte din aceeași serie, se înscrie în acel gen de cărți de dragoste pasională, a celor care socotesc iubirea în acea scurtă sintagmă: ori tot, ori nimic. În afara acestei pasiuni care trebuie numaidecât consumată, nu mai există nimic, nici măcar bruma de conveniențe. Diversele situații voite sau nevoite sunt oglinda vieții care e alcătuită și din astfel de provocări și eroii ei sunt oameni și atât, cu slăbiciuni și nevoințe proprii. Și ca să-și învingă pornirile e nevoie de multă voință și înfrânare. Pe tot parcursul cărții, este prezentă poezia, un lirism în proză demn de marii poeți care au ales acest mod de a se exprima. Fel de fel de personaje se perindă prin viața Norei, care mai de care mai interesante: un medic, un violonist, un gigolo, un consul - Emil, un primar, Mircea Mironescu, Muller, ”un fel de Viking amestecat cu Alfredo, curtezanul Violetei din Traviata”, Dan Dumitrescu, care mai de care mai seducător, dar și mai pus pe seducții. O notă de specificitate: autoarea nu termină poveștile brusc, lasă un soi de suspans să plutească și cititorul să aibă timp să mediteze asupra personajului, apoi, după un timp, reia povestirea, o continuă până ajunge la punctul culminant, după care, îl pierde în ceață până apare altul, pe neașteptate, mai tentant, mai interesant. Nu lipsesc nici plăcerille rafinate la restaurantele de prima clasă, cu meniuri sofisticate care o cuceresc pe Nora, proaspăt îndrăgostită de Emil, un necunoscut, care s-a insinuat brusc în viața ei. Vizita la mama ei, constituie pentru Nora un bun prilej de a ascuta evocările ei din tinerețe și primele iubiri. Dar mama ei, Gabriela o împovărează cu un secret despre despre nașterea sa, care a fost rodul unui viol săvârșit de tatăl Norei. Dar puterea de a ierta este mai mare decât fapta detestabilă. Și, adunați în consiliul familiei, Nora cu Valentin și părinții ei, au parte de o adevărată minune: cea a iertării tatălui, a împăcării, a ușurării sufletelor, pecetluită cu un sărut al părinților. Este cel mai frumos dar.

Este și momentul când Valentin află de existența celorlalți bărbați în viața Norei, pusă din punct de vedere psihologic, pe seama căutării propriei identități. Dar, în loc să se supere, Valentin aparent, o iartă și-i găsește motivații plauzibile. Pentru Nora este și o invitație de a continua căutarea în exteriorul căsătoriei, a unor noi senzații. Interesant de remarcat, replicile autoironice ale Norei, atunci când e pe cale să facă o nouă cucerire, ca o mică ștrengărie. Expresii de felul: ”dracul gol”, ”na beleaua”, ”mă, da’ deșteaptă mai sunt”, ”Na, că să te înveți minte, Nora”, etc.

Cât de surprinsă și indignată însă, e Nora, când îi e dat să afle ”gustul amar al trădării”, surprinzându-l pe Valentin cu o tânără studentă la Belle Arte!

În afara inerentelor escapade familiale, cartea conține suspansuri, surprize, evenimente neașteptate, trădări, regrete, iertări, împăcări, situații implacabile, lovituri de teatru, intrigi, urmăriri, flagrant-delicte, și chiar o încercare de otrăvire, învierea morților, vedenii, scene supranaturale, ca o veritabilă carte polițistă. Toate ingredientele care fac atractivă o carte.

Scena de la spital, scena așa-zisei, morți a lui Valentin este demnă de filmele americane, de un dramatism sfâșietor, care însă, se termină cu bine, fiind vorba de o confuzie. Unele capitole sunt extrem de dense, cu sentimente adânci ori inexplicabile, pe măsura evenimentelor. Autoarea a construit bine intriga și ne lasă nouă, oportunitatea de a trage învățămintele. Concluzia este că justiția divină e implacabilă și nimeni nu scapă de ea.

În cele din urmă, căutările Norei iau sfârșit și ea își găsește împlinirea chiar alături de Emil, care-i oferă inelul de logodnă într-un mod romantic. Femeia care își căutase până la 30 de ani identitatea, în cele din urmă, a găsit-o, alături de omul iubit.

CEZARINA ADAMESCU

7 noiembrie 2021

3. ÎN UMBRA VIEȚI TALE *** Autor: DOINA SANDU-AGĂLEANU

Femeia, ogorul pe care se cultivă sămânța vieții

Eu, ca prim cititor al acestui volum, pot spune că am avut bucuria și privilegiul să îmi încarc sufletul cu stările transmise de autoare, stări de bucurie, de fericire dar și de regrete, dezamăgiri neîmpliniri, frustrări, doruri, iubiri pierdute, părinți plecați la cele veșnice, care mi-au răscolit amintiri asemănătoare, constatând încă o dată că femeile au trăiri uneori asemănătoare, într-o lume care nu poate sau nu vrea să le înțeleagă, care le pune mereu pe locul doi deși femeia este stâlpul unei case solide, ogorul care cultivă sămânța vieții, leagănul tuturor durerilor, sânul care hrănește, soarele care încălzește, mâna care leagănă și mângâie, atribute la care semenii ei privesc ca niște orbi, neputând observa puterea cu care aceasta caută neobosită Adevărul, considerându-l ca unică șansă a salvării ființei umane de la dezumanizare.

O mare parte a suferinței feminine vine din neputința ei, iar golul creeat de această stare o face să apeleze la intuiție, care o ajută să întrezărească un licăr de speranță și puterea de a reîncepe o nouă poveste, punând sub tăcere tot trecutul cu care se luptă din răsputeri să îl închidă în cufărul uitării. Pentru femeile de acest gen, intuiția este folosită asemenea unui gipies ajutând-o să se înalțe spiritual, să se cunoască atât de sine cât si pe care îi stă alături, astfel simțindu-se în siguranță, putând să își fixeze propriile limite putând astfel să se deschidă în fața întregii lumi, punând în versuri ca pe o tavă, sufletul ei deschis asemenea unei cărți care îți oferă libertatea de explorare, de cunoaștere.

,,Dumnezeu. Bobul de lumină, stropul de divinitate, mai mare decât toate lucrurile, deschide templul interior pentru a-l locui. Să nu uităm că majoritatea revelațiilor, oamenii le-au avut în singurătate, în tăcerea ei. Pe unii singurătatea îi înnebunește, pentru alții ea este un înger. Cu cât lumea interioară a cuiva este mai bogată, cu atât mai mult singurătatea devine o casă primitoare și creativă.”

Autoarea, Doina Sandu-Agăleanu, ajutată de putere divină, prinde curajul ca la vârsta de 44 de ani, a aspirat spre împlinirea dorinței de a face din două ființe, una singură încrezătoare în dorința ei de a vindeca sufletele și de a le ridica din degradarea morală.

Poetul care alege să se folosească de stilul trăiristic de a compune versuri, dă dovadă de putere, de înălțare afectivă, transformând cuvintele în emoții, în acest timp al sentimentelor false.

Atât poetul cât și poezia sa, pot fi comparați cu îngerii care vin să ne ajute spre a ne cunoaște și integra într-un univers învâluit în mister.

Personal, mulțumesc poetei Doina Sandu- Agăleanu pentru acest volum
minunat în care a cuprins o parte din viața domniei sale, cu bune și rele, așa cum de altfel este viața fiecăruia dintre noi, dar nu toți avem atâta demnitate și curaj să o facem publică prin vers.

Așteptăm cu mare interes următoarele apariții editorial ale autoarei.

Kessy Ellys Nycollas

2. URMA PASILOR PIERDUTI - Autor PETRICA TATU

URMA PAȘILOR PIERDUȚI

Când începem să realizăm trecerea timpului, uneori în galop, alteori în buiestru, teama sau poate doar melancolia ne obligă, fără a sta prea mult pe gânduri, să ne reinventăm, să căutăm preocupări care să ne aducă bucurii și să ne ajute să nu clacăm. Viața, atat cât putem realiza că este, este doar una, cu toate că, multe întâmplări și situații, ne fac să credem în reîncarnare

Așa se întâmpă și cu autorul volumului de față, în persoana Domnului PETRICĂ TATU, care, fascinat de noua sa îndeletnicire a reușit să treacă cu ușurință prin fereastra timpului, prinzând curajul necesar pentru a-și putea deschide sufletul și a așterne pe nenumărate coli de hârtie versuri despre iubire, natură, părinți, locuri natale, viteji și haiduci, despre fața ascunsă a oamenilor care l-au înconjurajat și îl mai înconjoară încă.

Pentru cine a dobândit acest dar, de a scrie, se poate spune că a avut un adevărat noroc deoarece este ajutat să se simtă util chiar și în timpul concediului nelimitat cum este acela al pensionării.

Mulți l-au citit virtual pe PETRICĂ TATU. Poate că nu toți au avut cuvinte de laudă la adresa stilului său de a scrie. Este și firesc să fie așa însă, autorul nostru nu a renunțat. A privit cu bucurie către cei care au empatizat cu trăirile sale, cât și spre cei care tălmăceau vorbele făcândule adeseori tăioase, otrăvite. Atitudinile de acest gen l-au făcut să reflecteze mai mult și mai atent și să cizeleze la timp atât fapta cât și vorba.

Versurile: Treci prin viață cu rele și bune/ Și te rogi mereu la cel de sus,/ Te smerești pe la icoane /Dar să nu te dai învins.

De te-ai luptat din greu cu soarta / Numai gândul îți dă fiori,/ Dar să știi că în toată lumea / Sunt învinși și învingători. ( Învinși și învingători), îmi confirmă cele spuse despre autor.

Cât privesc prieteniile false ni le descrie în versurile: Prietenii atent aleși,/ Unii sunt pe interese./ Alții sunt născuți perverși / Toți vor roadele culese. (Timp, prieteni, sentimente).

Încă din copilăriea trăită pe meleagurile Comunei Schitu, Satul Greci, Județul Olt, autorul nostru a fost într-o continuă căutare măcinat de întrebări: Unde sunt pașii pierduți / În negura vremii. /Atunci când umblam desculți /Și dezbrăcați în toiul iernii. Nu știm dacă a găsit ceea ce căuta, nici atunci și nici acum: Sunt copilul anilor trecuți / Dar timpul nu merge înapoi./ Plâng urma pașilor pierduți/ Din vremurile de apoi. (Urma pașilor pierduți)...și dacă în copilărie căuta în curtea casei, în casă, pe ulița satului natal, în oamenii din comunitatea sa, o dată cu vârsta a început să se caute pe sine, să caute în interiorul său. Nu degeaba anticii spuneau: primum vivere, deinde philosophari – (mai înainte trăiește, apoi filozofează).

Dragostea și visul, care merg mână în mână și dau un contur deosebit acestui volum, îl și structurează, îl consolidează și mai presus de toate, reușesc să pătrundă într-un mod armonios în esența vieții.

Poate înconștient, m-am simțit atrasă ca un magnet de curgerea versurilor. Chiar la câteva ore după lecturarea conținutului acestui volum mai repetam în gând versurile: Mi-e dor de acele vremuri liniștite/ Când din nimic radiam de fericire./ Mi-e dor de lumea de la sate/ Ce vremuri, ce oameni, câtă iubire.( Pe țărm străin) dar și pe cele ale poemului: (Copii fără copilărie) Pe o bancă într-o gară/ Stă și întreabă un băiat,/ Caut pe-a mea surioară /Nu știu unde a plecat.

Că de mici am fost lăsați/ Fără nici un ajutor,/ De părinți, abandonați, /La mâna străinilor.

Poezia este raiul sufletului devenit atât de înțelept al poetului PETRICĂ TATU dar și raiul sufletului meu de copil veșnic surprins de frumusețea creațiilor literare ale acelora care se îndreaptă către mine ca editor, puțin întristat, cu ochii tintuiți spre tărâmuri nevăzute, ne pătrunse încă de mintea umană... poate inexistente, dar verosimile, acolo unde și eu, o apariție sudică, adoptată de Ardealul care mă face să mă simt binevenită și plină de viață, într-o continuă căutare. Căutarea existenței mele într-o lume apusă dar și viitoare.

Mulțumim pentru frumosul volum de versuri. Rămânem să așteptăm cu nerăbdare pe următorul, cel puțin la fel de reușit...dar după cum am reușit să vă cunosc, cu siguranță ne veți surprinde cu teme noi puse în versuri emoționante.

Kessy Ellys Nycollas

Editor, fondator, redactor șef al revistei,

LUCEAFĂRUL DIN VALE, antologator.

METAFORA SĂRUTULUI DIN CASTELUL SINGURĂTĂŢII Aurelia Rînjea, Levitaţii în violet, poezie, Editura Stef, Iaşi, 2021

METAFORA SĂRUTULUI DIN CASTELUL SINGURĂTĂŢII

Aurelia Rînjea, Levitaţii în violet, poezie, Editura Stef, Iaşi, 2021

Aşa cum afirmă autoarea chiar în deschiderea volumului de poezie, cel care e înnobilat cu aura de sfinţenie a poeziei, se poate socoti o persoană aleasă, plină de haruri. De aceste haruri se bucură toţi, căci vor fi îmbogăţiţi peste măsură. Pentru poetă, cuvântul este o entitate vie, plină de suflu divin, „o pulsație celestă, care te pătrunde și te locuieşte de când te naşti”. Iar omul trebuie să-l primească la fel ca pe un dar divin, de însuşit şi de dat mai departe.

De asemenea, poeta susţine că: „În miezul fiecărui cuvânt e un izvor de lumină”. Slujind Cuvântul, poetul slujeşte această lumină.

Încercând o abordare ştiinţifică a adevărurilor biblice, autoarea de plimbă lejer printre unii termeni precum: aură, pulsaţie celestă, câmp cosmic, extensie a materiei cosmice, lumină cu proprietăţi de laser, amprentă energetică a luminii, structură fizică, groapă gravitaţională, biosică şi noesică, particule elementare, cosmologia Big Bang, etc. încercând să pătrundă în miezul poeziei pe această cale ştiinţifică. Însă poezia este altceva decât materie, este inefabil, ceva care nu se poate explica prin mijloace omeneşti. Dincolo de legile fizicii, indiferent de toate aceste teorii lansate de oamenii de ştiinţă, cuvântul circulă şi se aşează unde găseşte locul prielnic.

„Prin ochii cuvintelor privind sinceri şi iubitori, ajungem la Dumnezeu. Poezia îți dă răgaz să fii tu cu tine și cu El”, mai susţine autoarea. În acelaşi timp, ea leagă Poezia de culoarea violet, care te îmbrăţişează, te apără, conferind universului o aură de sfinţenie.

Prima secvenţă lirică a volumului poartă titlul de „Raiul Poeziei”. Şi chiar de la prima poezie, autoarea identifică Iubirea cu Poezia. Dar şi cu durerea, şi cu singurătatea. Şi numai poezia poate schimba toamna în primăvară şi spinii în flori catifelate.

Totodată, autoarea este conştientă că poezia este un dar. Aidoma legendarului rege Midas, cel care transforma în aur tot ce atingea, poeta doreşte să prefacă în poezie, tot ce o înconjoară, tot ce atinge, măcar cu privirea: „Atâta Poezie în jur / Pe care aș vrea să o exprim / Tot ce ating sunt cuvinte înluminate / Aș vrea într-un vers să le cuprind / Să transform totul în poeme / În biblioteca cerului / Alături de cărțile scrise de Iisus” (Aş vrea).

Dimensiunea spirituală este profundă şi extrem de puternică, simţită în fiecare secundă. E ca o predare în braţele Lui, ca o scufundare în Lumina Lui, o abandonare în mâinile lui Dumnezeu, doar aşa poezia putând să crească şi să înflorească. Altădată, cuvintele sunt aidoma unor comete: „care poartă în ele lumile / în care trăim” (Liturgic).

Conştientă de misiunea sa, poeta spune: „Desculță car cu pumnii lumina / Pentru aripa ce o aud cum bate” (Dragostea). Aparent, o muncă inutilă, dar cât de frumoasă şi cu ce sublim înţeles! Legată indisolubil de lumină care lucrează în ea, doar aşa putând zămisli „un fluviu de cuvinte”: „Prin mine curge o lumină / Un fluviu de cuvinte / Peste care se ridică / Un curcubeu solar / Cu atingerile vocii tale / Mă citesc stelele / Mă citește toamna / Mă răsfoiesc îngerii de lumină / Mă prefac drum / Dinaintea pământului tău / Peste care aștern / O așteptare de cruce” (Susur).

Aurelia Rînjea foloseşte cu iscusinţă metafora, personificarea, dar şi alte figuri de stil: „Prin ochii dimineții curge lumina”; „O lacrimă își face semnul crucii”; „Tăcerea cu gust de zăpadă”; ş.a. Marea taină descoperită de autoare privind creaţia, sună astfel: „Un înger dăruind cuvinte până devii și tu Cuvânt / Sinele păstrează doar trăirea / Starea de veghe a Luminii / În tăcerea inimii vorbește Dumnezeu” (Veghe). Cât despre misterul poeziei, autoarea spune: „Poetul în singurătatea sa / Își face casă din cuvinte / Cu multe camere în care / Își culcă visele și poemele / Deseori îi e frig și invocă / Primăvara din el să-i mângâie / Inflexiunile iernii cosmice / Sâmburele de lumină lăuntric / Îl metamorfozează / În iubire de cuvânt de semeni / Stelare întretăieri de drumuri / Crengile cosmice bat în fereastră” (Inflexiuni).

Poezia îi conferă autoarei starea de înger levitând pe deasupra lucrurilor, susţinută de cuvintele care, de fiecare dată prind aripi şi o învaţă zborul. Despre procesul creaţiei, autoarea insistă în mai multe texte: „Un fior tainic mă pătrunde / Semn că niște versuri așteaptă să fie scrise / Un gol imens avid de armonie mă mistuie rotund / Învăț să-mi gestionez gândurile / Acel ceva lăuntric vrea să vorbească / Mă dăruiesc în cuvinte / Umplu cu trăiri vidul care îți soarbe absența / Când scriu știu că ești lângă mine” (Lângă mine).

Multe însuşiri dobândeşte poezia la Aurelia Rînjea. Ea este o „pasăre albă”, un „Cocor însingurat pe un câmp presărat cu stele”, albă „ca un pământ etern”, în altă ipostază e „Un Paraclis de șoapte Într-un anotimp al imaginaţiei”, „fluviu însetat”.

Doar poezia te face să te simţi „în palmele lui Dumnezeu”. Alteori, spune poeta, „Dumnezeu mă ţine de mână / ca un bunic iubitor şi înţelept”.

În poezia Aureliei Rînjea se întâmplă lucruri: „O lacrimă își face semnul crucii”, „Pe umerii de iarbă înflorește Poezia”, „Mă cuibăresc la rădăcina ploii”, „Cuvintele desenează o inimă”, „O pasăre într-o salcie își odihnește gândurile”; „Luna în genunchi vine în cuibul cu poeme”;„Lumina tresare ca un copil în somn”; „Am devenit o amiază neîncepută”; „La orizont o pasăre îmi face semne”.

Vorbind despre poezie, autoarea nu putea să nu se refere şi la carte, cea care tezaurizează poeziile: „Când intru într-o carte / Pășesc ca într-un templu / Deschid ușa poem cu poem / Aud respirația cuvintelor / Cum oftează în așteptare / Cum se bucură că a venit cineva / Într-un colț de copertă / O bucată din sufletul poetului / Stă în întuneric așteptând / O rază coboară spre el mângâindu-l / Inima cărții ticăie ca și a lui / Ca un ceas surd bătând în pereții de hârtie / Își ține poemele lângă el ca pe niște copii / În spatele ușilor se simte suflul de viață / Adierea divină din respirația cosmică / În pacea care se așterne încet / O pasăre albă zboară spre cititor” (Suflet de carte).

Iar când e vorba de autoportret, autoarea scrie: „Sunt un om ce urcă un munte din cuvinte / O ardere ca o izbăvire / Îmi cresc aripi de lumină / Acolo sus îl aud pe Dumnezeu / Din când în când suspină / Într-o singurătate de poet” (Cale).

Totodată, se remarcă folosirea unor termeni ştiinţifici care-i servesc poetei în alcătuirea universului său: fractalii, avataruri, egregor, entitate, frecvenţă, algoritm, geometrie, Cosmoză, generator de energie, copac cosmic, sintonie, parametric. Dar foarte interesantă este asocierea poeziei cu femeia: „E fizică pură îndumnezeită / Materie incandescentă” (Lucrare).

Şi o schiţare de crez poetic: „Pentru mine Poezia e subiect şi predicat / Are nevoie de suflet / Îi dau suflare din mine / Sângele meu devine Cuvânt” (Însuflare).

Aurelia Rînjea a adoptat stilul panseistic în poezie. Din tot volumul poţi alcătui o culegere aforistică originală, presărată cu învăţături folositoare: „Viaţa ca un dar / De dat mai departe”;„Urci muntele chiar dacă ar trebui / Să-l urci în genunchi”; „Infinitul meu - o harpă la care cânți”; „Între sărut și poem aș da o fugă cu tine / Să vedem soarele cum răsare / Pe umerii cuvintelor”; şi altele.

Şi câteva încercări de definire a poeziei: „Poezia - un spectacol în care ne întâlnim / Și ne îmbrățișăm / Îmbrăcați în praf de stele / La rampa de lansare a Cuvântului”; „Prin Poezie călătoresc în timp / Și peste timp / Într-un cosmos propriu / Decodat doar de mine”; „Un anotimp al spiritului”; „Când Poezia deschide inimile / Cerul lăcrimează de bucurie” (Emoţie); „Poezia aleargă pe bulevardul sufletului / Cu iubirile stelare în brațe / Într-o deplasare spre violet”; „Poezia – copilă iubitoare”; „Poezia e noima vieții / E starea de urgenţă”. Şi în sfârşit, „Poezia - o fată frumoasă / Delicată ca o floare de zăpadă / Se poate topi ușor doar cu o vorbă / …. / Nu o îndepărtați / Înainte de a o cunoaște / Nu știți ce pierdeți” (Nu ştiţi).

Autoarea se adresează poeziei ca unei fiinţe cu care intră în dialog: „Poezie dă-mi aripi / Să mângâi nemărginirea” (Ancestral).

Cât despre cel care zămisleşte poezia, autoarea spune: „Un om – poetul / Puternic în spirit precum un munte”. Şi cea mai frumoasă interpretare a mesajului poetic, Repetiție: „În fiecare noapte Poetul / Dezbracă de stele câteva femei / Să scrie cu ele”.

Puterile poetului sunt practic, nelimitate: „În nopțile mele / Scriu ca o Înviere întru Cuvânt / Cântăresc universul cu inima / Recuperez stelele căzute și le aprind / Cuvântul călătorește / Într-o apoteoză până în al nouă-lea cer” (Apoteoză).

Pentru poet, Poezia este pâinea cea de toate zilele: „Din pâinea cea de toate zilele / A rămas doar Poezia - îmi ajunge / Îi savurez sfințenia și esteticul” (Pentru suflet). Mai mult, poezia este spirit pur, spirit curat: „Am trudit pentru dragostea ta Poezie / O eternitate de cuvinte / Am făcut din ele un pod / Peste izvorul ce curge din inimă / Din palma mea / Sărutul învaţă să zboare / Inima trage clopotele / Bisericii ce suntem” (O biserică).

Dar cel mai bine zugrăveşte autoarea chipul poetului: „Poetul - un vânzător de ceasuri / Numără cititorii care așteaptă ora exactă / Să înceapă lansarea / Să primească gratis cartea / Ceasuri cu păsări vesele / Cu baterii mizantrope / Ceasuri solare cu limbi de lumină / Dar cel mai mult îl iubește pe cel din cuvinte / Care îl trezesc la oră fixă / Fac împreună înviorarea / În scenariul visat de cu noapte” (Un vânzător).

Autoarea pune pe aceeaşi treaptă: „Iubirea Poezia și singurătatea”; pe toate şi le asumă şi le slujeşte deopotrivă. Totodată, autoarea îşi mărturiseşte nevoinţa de poezie: „Fără tine nu pot să respir Poezie / M-ai prins în plasa Ta ca un păianjen / Mi-ai limpezit nopțile cu felinarul divin” (Fără tine). Poeta personifică poezia sub chipul unei fete: „Fată frumoasă Poezie”, care-i luminează nopţile violet (Rămâi). Simbioza dintre poet şi poezie este surprinsă, de asemenea, în chip magistral, ca făcând parte din fiinţa poetului, din sângele lui: „În poeme curge sângele meu / Poezia s-a născut odată cu mine / M-a așteptat cuminte / S-o cresc lăuntric până s-a copt / Ca o femeie matură / Ce știe ce vrea de la viață” (Lecţie).

Însă, cât de frumos surprinde inefabilul poeziei în cele două versuri: „Cărțile scutură lumina în noi / Să fim îngeri pe dinăuntru” (Inefabil).

Dar şi binefacerile poeziei: „Așa cum Dumnezeu vine pentru cei / Care-l așteaptă cu inimile deschise / Poezia e citită de cei pregătiți s-o citească / Ea deschide o altă religie a lumii / Cea a iubirii de Cuvânt / Cu pana de înger mângâie lumea prin poeme” (Mângâiere).

Negrăit de frumoase imagini despre miracolul creaţiei, despre care nu se mai saturi să povesteşti: „Poemul - un fel de început / O pasăre ce așteaptă să se nască / Dintr-un ou să se trezească / Din somnul veșniciei / Un copil curios îl ciocăne în cochilie / O privește prin soare să-i vadă bănuțul / Rodul cuvintelor (O pasăre).

Aurelia Rînjea aşteaptă ziua când: „Poezia înviind ca un miracol / Cufundându-se într-o căutare de sine / Până când oamenii o vor auzi” (Un miracol).

Poezia e pentru autoare „soră de singurătate”, „Zănatică ființă ca un copil / Ce spune adevărul și nu îl crede nimeni / Zeiță pentru nopțile mele lungi” (Doar tu). Şi chiar îi face o promisiune: „Voi fi mereu / Prizonieră a lumii tale Poezie / Împărţim acelaşi trup de lumină”. În viziunea autoarei, poezia este „o inima de copil / Pe care o așezi în palme ca pe o pasăre / Nu zboară de lângă tine / Îi faci cuib în sufletul tău / Și locuiește acolo” (Inimă de copil).

Şi alcătuieşte chiar „Lecţia de poezie”: „Deschideți-vă sufletul / Ca un câmp imaculat / Să aibă unde poposi Poezia / Caii ei albi alergând / Printre oamenii-păsări / Oamenii-arbori / Oamenii-Cuvânt / Trec în ropot cristalin / Marea cea mare / Pentru a-ți arăta că există ceva / Mai presus de toate / Dincolo de cortina realului / Care te poate face fericit”.

De o frumuseţe şi gingăşie aparte sunt poeziile cuprinse în capitolul: „Poeme pentru Alexia”. Ele cuprind întreaga dragoste pe care bunica o poartă nepoţelei sale cu acest nume, fapt ce o îndreptăţeşte pe autoare să spună: „Ești cel mai frumos poem / Crescut în lumină și în adevăr”. Scriind aceste poeme, Aurelia Rînjea intră în universul copilăresc al fetiţei, se contopeşte cu ea în toate jocurile şi jucăriile disputate şi cele două devin prietene fără vârstă. Cu micuţa Alexia călătoreşte în zbor, în lumea poveştilor și îi predă autoarei lecţii pentru bunică.

Următorul grupaj de poeme este intitulat „De sânziene” şi cuprinde poeme de dragoste, de o frumuseţe celestă: „Pescăruşul tău muşcă adânc orizontul / Linia de nadir ce separă lumile / Umbrele dintre noi / Aş vrea într-o zi să mă recunoşti / În crângul cu păsări / În cârdurile de gânduri ce caută” (Pescăruş). Această pasăre devenită un simbol al dragostei. Astfel încât, poemele sale devin porumbei care o învaţă calea către Dumnezeu: „Poemele mele / Niște porumbei / Care zboară spre Dumnezeu”.

Următorul capitol este sugestiv pentru ansamblul volumului: „Iubiri violet”. Aici, plouă cu amintiri, regăsiri, nelinişti, trepte și vise-nevise. De fapt, autoarea îşi cunoaşte rostul: „Plămădesc o pâine din cuvinte / Presărată cu semințe de iubire”. Şi în virtutea acestei plămade de inefabil, ea îi cucereşte pe iubitorii de poezie. Pentru că, ea se face una cu poezia: „Pipăi materia lăuntric / Aud o inimă cum bate / Nu știu a cui e / A mea - a ta - sau a Poeziei” (Alegeri). Autoarea este adepta şi a poeziei scurte, din câteva versuri, un fel de esenţă de spirit, foarte căutată şi gustată de public: „Țin universul în brațe / În palme răsăritul / Se răsfață ca un copil”; „Mi-ai așezat în brațe tăcerea ta / Am legănat-o până a adormit / Visând împreună”.

Aurelia Rînjea a reuşit după ani şi ani de trudă susţinută, să aprindă „flacăra lăuntrică / A cuvântului” şi să întreţină acest foc sacru pe care-l dăruieşte semenilor ei cu generozitate şi bucurie. Ba mai mult, a reuşit, „Din latențele lui să-și creeze un cosmos / Adună cuvintele începutului / Zidește din ele Poezia” (Un trimis). Şi chiar explică acest continuu travaliu: „Poemul mă povestește infinitului / În lumina iubirii adevărate ard ca un rug / O nouă flacără se înalță / Cuvintele întrețin focul” (Ardere).

Şi ce frumos crez poetic îşi asumă autoarea! Mai limpede decât atât, nici nu se poate: „Poezia - o căutare de sine / Ca o întoarcere Acasă / La prima dragoste / Metaforele mă privesc curioase / Cu încredere în mine / Cu ochii de cerneală / Fericite ca o întâlnire de îndrăgostiți / Îmi cutreieră imaginația / Pe autostrada Limbii Române / Pe care merg cu demnitate / Până la vămile cerului / Pe țărmurile eternității” (Cu demnitate). Şi mai spune poeta că bucuria creaţiei „îi ţine de foame / Ţine de suflet” (Întrebare). Şi poate că nu întâmplător, autoarea îşi mărturiseşte iubirea faţă de Poezie, într-un mod inedit: „Iubesc ochii Poeziei / Cu aură violet de cer și Lumină / Cu aură de Cuvânt” (Celest).

Atâtea stări de graţie coboară asupra celui care citeşte încât, aceste poezii pot fi socotite miraculoase, binefăcătoare, aducătoare de linişte şi pace și chiar tămăduitoare. În raiul său lăuntric, o oază violet de poezie îi ţine loc de casă, de meleag, de ţară. De acolo ne trimite veşti ca din cer, unde, alături de îngeri levitând, poetul şi-a instalat locuinţa viitoare. Pentru ca astfel, să capete, datorită poeziei, tinereţea fără bătrâneţe”.Ceea ce nu e deloc puţin, dimpotrivă.

CEZARINA ADAMESCU