Fularul din mohair lila!
Stăteam în jurul bradului și-l
așteptam pe Moș Crăciun! Îți amintești? Nimic nu părea să fie mai adevărat! Purtam
în noi îndrăgosteala aceea fierbinte pe care n-o găsești la tot pasul, iar
puterea frumos, nimic nu prevestea ceva urât! Era primul brad pe care-l
împodobisem împreună. Ciudat, mulți credeau
că alesesem cel mai falnic brad existent în piață, atât eram de entuziasmați.
Nimic ei se răsfrângea pozitiv peste cei de lângă noi! Binele nostru plutea în
aerul rece al lui decembrie, iar lumea încorsetată de griji, ger și nevoi se
încălzea privindu-ne. Dar noi nu vedeam chipul lumii și nici nu simțeam pulsul
ei, ci trăiam clipele cu maximă trăire, fiindcă ne aveam unul pe celălalt și
cine ar fi-ndrăznit să rupă farmecul lor!
Bradul
era de înălțime medie, dar bogat în ramuri și frunziș. Cumpărasem globuri de
toate culorile și beteală aurie, numai aurie. Îmi plăceau culorile vii, culori
multe, ca să învioreze întreaga atmosfera din jurul nostru. Acum se poartă
brazii pe culori. Beteala întocmai. S-o fi purtând, o fi frumos, dar mie nu
mi-ar fi plăcut, după cum nu-mi place nici acum. De, chestie de gust!
Pentru vârful bradului ne-am cam
ciondănit. Acolo nu ni s-au potrivit gusturile. Eu voiam ceva din sticlă, tu
voiai o stea aurie din plastic. Plasticul ăla m-a scos din minți. Și-apoi... ce
trebuia să alegi o stea? Nu eram eu steaua ta, care-ți lumina calea până
departe? Știu, n-am uitat, mi-ai spus odată în glumă, că nu dă prea bine
strălucirea mea, te cam eclipsez și-ți pălesc imaginea, mai ales în prezența
colegilor, în societate. Că mare mai era societatea aia! De, mofturi masculine, orgolii!
Până la urmă am cedat, te-am lăsat să
acoperi vârful bradului cu steaua de plastic! Culoarea aurie ce-a mai
dezamorsat situația, în rest... plasticul tot plastic rămânea.
Când am terminat de împodobit bradul,
am privit mirați unul spre celălat, întrebându-ne, parcă, dacă e pe placul
nostru. De, era la prima înfățișare. Ne cunoșteam atât de puțin, dar ne iubeam!
Asta conta, iubirea! Bradul părea doar un pretext, o bucurie în plus.
Și cât de sărăcăcioasă era camera în
care locuiam! Un pat, un șifonier cu două uși, o noptieră așezată în dreapta
patului și-o masă în trei picioare. A, uitasem, și două scaune: unul cu spetează, celălalt un
taburet. Făceam cu rândul, pentru confort. Recunosc, voiai să pari un adevărat
cavaler, așa cum nu văzusem decât în filme, și îmi cedai cu ușurință scaunul cu
spetează.
Bucuroși de izbânda noastră, am stins
becul care trona în mijlocul tavanului, becul acela care atârna de-o sârmă
arcuită, apoi am dat drumul instalației. Era prima instalație pe care o
cumpărasem și-o răsucisem pe toate părțile, pentru a ieși cât mai mult în
evidență printre crengile bradului. Și ea, ca și globurile, avea multe
beculețe, de toate culorile. Asta îmi plăcuse cel mai mult: culorile
multicolore, mirajul lor care te fascina instantaneu.
-O, cât este de frumos! m-am auzit
spunând, printre suspine.
Pe obrajii tineri, fără riduri, pete
sau pistrui, s-au prelins două lacrimi. Eram fascinată, precum ”fetița cu chibrituri” înainte de a-și da
duhul! Era primul brad existent în viața mea de până atunci. Era bradul meu,
minunata podoabă, plină de culoare a sărbătorilor de Crăciun! Bucuria la care
râvnisem în fiecare iarnă, iar acum priveam extaziată, nevenindu-mi să cred că
îmi aparținea cu desăvârșire.
Stăteam rezemată de colțul mesei, cu
mâinile în jurul trupului firav și priveam. Priveam! Și se făcuse atâta
liniște, încât crezusem că am rămas doar eu în cameră, eu și bradul. Nu, nu
venise timpul! Am întors instinctiv capul și am văzut o siluetă în penumbra
camerei. Mă priveai cum trăiesc bucuria, imensa bucurie a bradului împodobit.
-Ei, ce faci? am întrebat. Îți place
minunea Ajunului?
Atunci te-ai apropiat de mine
vulturește, m-ai cuprins de umeri și mi-ai șoptit la ureche:
- Nu bradul e minunea, ci tu! Apoi
mi-ai sărutat obrajii, așa cum stăteai în spatele meu, continuând: Tu ești mai
presus decât orice, bradul face parte din decor. Fără tine, el n-ar avea
strălucire, oricâtă culoare ar fi în el!
Dintr-odată, am început să tremur. Nu
știu de ce! Îmbrățișarea ta devenise vitală, fără tine n-aș fi fost eu, iar
viața m-ar fi trăit după bunul ei plac.
-Ți-e frig? ai prins a întreba.
-Da..., nu știu..., am îngăimat eu.
De bucurie, cred!
Puțin îngrijorat, m-ai luat în brațe
și m-ai așezat în pat. M-ai acoperit cu trupul tău, trăgând peste mine un pled
gros, singurul, de fapt, apoi ai încercat să-mi fricționezi mâinile, care
păreau scoase dintre sloiuri de gheață.
-Ina, ce se întâmplă cu tine? se auzi
glasul tău precipitat.
Și patul se mișca din cauza
tremuratului meu!
-Latră câinii? m-am auzit întrebând,
printre sughițuri.
-Nici vorbă, ai răspuns. Despre ce
câini vorbești?
-Nimic, nimic, am îngăimat eu. Mi s-a
părut!
Știu că mi-am revenit destul de
repede. Fusese un episod urât din viața mea, primul din viața noastră de cuplu,
iar în timpul în care ai mers să-mi faci un ceai, încercam să-mi revin. Nu
reușeam! Trăiam o altă realitate, ciudată și dureroară realitate. Tu n-aveai de
unde s-o cunoști, tu veneai din altă lume, lumea aceea pe care nu reușisem s-o
ating vreodată, iar tu îndrăzniseși să mă iubești. Și cât de frumos mă iubeai!
De multe ori îmi spuneai, printre șoaptele de amor, că sunt atât de simplă...
Tocmai acea simplitate te-a apropiat de mine.
...Chinuindu-mă să-mi revin, vedeam ca prin
ceață o fetiță tremurândă, pe lângă mama ei, mamă care se oprise să cumpere o
crenguță de brad. Doar ce întinsese mâna spre-o ramură mai arătoasă, și-un
polițist plin de zel o înhăță, strângând-o cu putere de braț. Strigătele lui
înverșunate răsunau demențial:
- Ce faci, femeie, furi?
-Nu, nu, spuse mama plină de toată
sfioșenia din lume, voiam doar s-o privesc, apoi s-o cumpăr fetei mele, dacă nu
e prea scumpă. Atât pot anul acesta, la anul poate o fi mai mult!
-Hoațo! De-astea ca tine văd zilnic! urlă
polițistul și mai înrăit. Lasă creanga și vino cu mine!
Fără drept de apel, biata mamă era trasă
și-mpinsă de omul legii, iar mama, la rândul ei, își trăgea după ea copila, ca
pe-un cățel în lanț. Degeaba plâns, degeaba rugăminți, degeaba explicații. Mama n-a fost ascultată de nimeni! Doar
fetița, atât, copila aceea plăpândă și neajutorată, o auzea și-o înțelegea!
Toată noaptea au stat în arestul Poliției. Hoața
ieșise la furat, antrenându-și progenitura pentru mai târziu! Asta se voia!
Asta era explicația polițienească!
În zorii zilei, când se îngâna ziua
cu noaptea, un copil speriat și flămând își târa pașii prin cartierul plin de
câini alături de mama sa. Scăpaseră din arestul Poliției. Mama nu închisese un
ochi, iar fetiței îi sunau încă în minte țipetele și zbaterile femeii. Își
strângea pe lângă trup biata mamă, nevinovată dar hărțuită pe nedrept, hăinuța
sărăcăcioasă, rămasă fără nasturi, după o noapte de chin. Mergeau amândouă, pas
la pas, trăgându-și anevoie picioarele și fără să rostească un cuvânt măcar, în
lungul drum spre casă. Doar din când în când răsunau anemic sunetele
sfâșietoare de durere scăpate fără voie din buzunarul peticit al inimii lor.
Ciudat este că, niciuna dintre ele, nici
atunci și nici mai târziu, n-a mai amintit despre noaptea în care s-au zbătut
sufletele lor! Nici măcar în treacăt. Totul fusese ferecat pentru a fi uitat. Până
și eu începusem să cred în puterea uitării. Câtă naivitate! Și nu puteam crede
că urâtul poate reînvia exact când lumea îți este mai dragă, când frumuseța te
împresoară din toate părțile! Ce amestec hidos!
Două experiențe, total diferite, se găsiseră
ele să-și dea mâna în seara aceea plină de poveste! Fix în seara aceea
miraculoasă, ornată cu globuri colorate și beteală argintie!
-Ina, ce s-a întîmplat? m-ai întrebat
târziu în noapte, după ce m-am liniștit de-a binelea.
-Nimic, nimic, Iancule! Emoția a fost
atât de mare, încât n-am rezistat. Înțelege, e primul meu brad de Crăciun!
Și-am adormit în brațele tale,
suspinând de dragul tău și-al bradului împodobit! Cât de frumos m-ai iubit în
noaptea aceea! Iar trupul meu plăpând părea pierdut printre brațele tale
vânjoase! Dincolo de amorul în care ne scăldam, simțeam în tine marele și
beneficul meu protector! N-aveam cum să nu te iubesc! Păream o răsfățată a
sorții, uneori invidiată de femei, alteori privită cu interes de anumiți
bărbați! Ce mai, dădusem lovitura în materie de iubire! Așa sunau multe voci,
iar eu încercam să ignor mesajul lor. Știam că este efectul frustărilor, dar eu
n-aveam timp și nici nu mă preocupau neajunsurile lor. Atunci, în vremea aceea,
tu erai preocuparea mea, tu erai prioritatea, nu cei care jinduiau la fericirea
noastră.
Apoi, m-am trezit dimineață, iar
patul era gol. Plecaseși! Sub brad, o cutie și-un plic. Nici nu știu când am
coborât din așternutul cald, în care dăinuia mirosul tău. Venise Moș Crăciun!
Eram nerăbdătoare să văd cât de generos fusese. Ce să spun, mai generos ca
atunci n-a mai fost niciodată! Și-acum văd rândurile scrise cu cerneală mov:
”Să nu fii tristă! Încearcă să-ți refaci viața! Fă-o cât poți de repede! Nu lăsa
timpul să te ucidă! Iartă-mă, Ina! Trebuie să mă însor cu fiica șefului meu,
altminteri nu mai văd lumina zilei. Sunt forțat să fac acest lucru. Au apărut
niște probleme din care nu mai pot ieși decât așa, căsătorindu-mă cu ea. Nu, nu
e vorba despre vreun copil, despre vreo sarcină nedorită apărută în urma
vreunei relații, așa cum s-ar crede, sau despre vreo iubire tăinuită. E cu
totul altceva, ține de munca mea de cercetare, de orgoliul meu, de
satisfacțiile profesionale spre care am tins întotdeauna. Mă văd nevoit să-mi
sacrific iubirea pentru a merge mai departe. Unii vor să profite de invențiile
mele și n-ar fi drept, atât îți pot spune. Iar tu știi cât timp și câtă muncă
am investit! Iartă-mă, Ina! Nu-ți mai repet cât de mult te iubesc, fiindcă oricum
nu m-ai crede, dar oportunitatea care mi s-a deschis n-o întâlnesc în fiecare
zi! Și-apoi amenințările la care sunt supus zilnic..., nu mai spun! Trebuia
s-aleg, și-am ales! Cine știe, eliberându-te, te-am salvat!”
Am simțit că pică cerul pe mine, iar
pământul se desface în două și mă prăbușesc în hăul lui! Chiar nu știam încotro
s-o apuc! Mă salvase! Auzi, mă salvase! Oare atât de bine ai știut să-ți joci
rolul, încât să nu simt nici cea mai vagă intenție de-a mă părăsi? În brațele
cui mă cuibărisem atâtea nopți și zile? Cine era acela care îmi jurase credință
și iubire nemărginită? Amăgiri, Iancule, amăgiri! Vânzător de iluzii, asta ai
fost! Iar eu, novice, le-am luat ca atare, crezând în tine orbește.
Și-am împăturit biletul, așezându-l
la locul său, în cutie. Apoi am desfăcut darul. Fularul acela din mohair lila,
moale și pufos, asemenea cutiei în care l-ai împachetat, îl am și-acum. Nu l-am
purtat niciodată, dar nici nu l-am aruncat. Îl scot din aceeași cutie, an de an
de Crăciun, și-l privesc. Știu, ai fi vrut să mi-l așezi chiar tu în jurul
gâtului. N-ai avut timp, ai plecat prea repede! Ai fost chemat la apel și-ai
răspuns prompt!
Și... mașina aceea care te-a lovit
atât de nemilos peste un an, ce-a avut cu tine? Pentru cine erai atât de
incomod? Cine voia să scape de tine? Tot șeful tău, care satisfăcuse moftul
fiicei sale, ducând-o într-o relație surpriză, doar pentru faptul că din
afacerea aceea ieșeau mulți bani?
Te caut și acum, Iancule! Deși au
trecut zece ani, tot singură sunt. Unii spun că ai fi dispărut după accidentul
acela stupid, dar că ești teafăr. Te-au urcat într-o mașină și dus ai
fost! Știu că într-o zi o să te
întorci... Așa simt! Sigur ne vom întâlni!
- Iancule, Iancule.... tu ești?
-Ce ai, femeie? Nu-i niciun Iancu?
Visezi? spuse un bărbat atins, în treacăt,
pe umăr, de către o femeie. Ferește-te, vine trenul!...
Un fular din mohair lila, moale și
pufos, flutura între două linii de cale ferată...
Angela Burtea
