miercuri, 24 octombrie 2018

KESSY ELLYS NYCOLLAS- ROMÂNIA- PREA DES...


Foto:internet





















PPREA  DES

Prea des lăsăm în urma noastră
Regrete și durere
Nu vrem să observăm nici cum
...că sufletul ne piete.....

Lovim, scuipăm, bârfim, rănim...
Dar nouă nu ne pasă
Gesturi necugetate folosim
...pe stadă dar și-n casă...

Ni spațiul strâmt și incomod
Vrem multe și de toate
Nu vom pricepe-n nici un mod
Ce greutăți ne paște...

Ne exprimăm necugetat
Și pe cei dragi rănim
Indiferent de ani, n-am învățat
Să nu îi mai jignim...

.............................................
Prea multe răni s-au adunat (în suflet)
Făcute fără arme sau cuțit
Cuvântul dur mă-ncetinește-n umblet
TU! crezi că ești mai iscusit...
...prin ceea ce-ai vorbit?
..............................................
Ai dărâmat fără regrete
Un templu deja construit
Acum privești smerit ,,spre ghete
….dar eu am suferit…
și-am învățat, ca gura să-mi rostească
(Doar la momentul potrivit)
O vorbă bună care să-ncălzească
Un suflet trist, rănit!

Voi face doar ceea ce aduce bucurie
Și poate șterge o lacrimă pe față
Vreau să găsesc în toate armonie,
Iubire și dragoste de viață.

Doresc să pot iubi și eu
Așa cum Bunul Dumnezeu iubește…
Vreau să-nflorească-n jurul meu
Doar florile iubirilor Celeste
C-o fașa plină de iubire
Voi încerca mereu  să leg o rană
care apasă
Făcută-n suflete
De lumea nemiloasă…
Să mângâi ochii plin de lacrimi
Ce-au devenit nevăzători
Loviți de oameni plini de patimi
Ce cred căs pe pământ nemuritori…
……………………………………..
Voi mulțumi neîncetat, fără să uit,
Că sufletul mi-a fost condus, cândva, spre cer…
De Bunul Dumnezeu ce m-a salvat
Și n-a îngăduit sub răutatea grea să pier
Lipsită de putere și speranță
Îngenunchiată-n deznădejde și mister
M-a prins de umeri și m-a mângâiat pe față
Vânjoase aripi  și ma îndemnat să sper
Să am puterea să zâmbesc la viață
Să nu mă leg de visul efemer…

………………………………..
Vreau să iubesc așa cum însăși Dumnezeu iubește
Și îmi doresc să vindec doar c-o îmbrațișare
Pe omul bun care din greu trudește
Să aibă-n suflet, dragoste și soare….

E multă răutate pe pământ
Nu stiu cum de mai rabdă să-l călcăm
Și nu trimite peste noi un ,,vânt’’
,,CARE SĂ NE ÎNVEȚE SĂ IERTĂM’’

                          Kessy Ellis Nycollas / Petroșani / 24102018





marți, 23 octombrie 2018

VAL RĂZEȘU - ROMÂNIA - CĂRUȚA CU SOARE ȘI FLORI



                                                                                                      Foto:internet















                                 


CĂRUȚA CU SOARE ŞI FLORI      


Noi am fost uneori prin iubire nomazi,
zei păgâni şi cuminți într-un templu cu brazi,
dar n-am ştiut niciodată, în zori
să urcăm în căruța cu soare şi flori.

N-am ştiut să cărăm cu sărutul poveri,
e pustiu şi închis orice drum către ieri,
ai plecat cu un tren, rătăceşti cu o mie 
din gară pustie în gară pustie.

N-am putut să rămân la peron părăsit,
am urcat într-un tren care n-a mai venit,
cu tăcerea ai pus dinamită pe şine
şi gara Iubirii e toată ruine.

Ştiu prea bine că plângi când te uiți înapoi
şi priveşti cum se surpă curcubeul pe noi,
că în lacrima mea, cea neplânsă vulgar,
te aştept surâzând, ai plecat în zadar.

Cu tine în brațe, chiar de aş fi Dumnezeu,
genunchii să-i plec, rugăciune mereu,
răstignindu-te iar peste verdele crud,
să orbesc şi să tac şi nimic să n-aud.

Vino iar, ne aşteaptă micuța cabană
unde floare mi-ai fost şi-am plecat ca o rană,
să urcăm iar, cu lumina pe frunți,
printre flăcări săruturi, iar cărarea pe munți.

Către seară să mor chipul tău contemplând,
prea destul am purtat o nălucă în gând,
apoi, noaptea întreagă, fulgerați de fiori,
să urcăm în căruța cu soare şi flori.

Să ne pierdem apoi către noi călători,
eu în tine să cânt, tu în mine să zbori,
să rămânem aşa, pe vecie, nomazi,
zei păgâni şi cuminți într-un templu cu brazi.

KESSY ELLYS NYCOLLAS - ROMÂNIA- SUFLET CĂLĂTOR


















SUFLET CĂLĂTOR


Sunt un suflet călător
Euforic, plin de dor
De iubire și de vise
Cu porțile larg deschise...

Sunt o rază de lumină
Nopților cu lună plină
Dar și-n zilele senine
Pentru cei de lângă mine!

Sunt alean și mângâiere
Celor ce nu au putere
Sunt izvor de bucurie
Într-un vers de poezie...

Sunt trandafir înfocat
Nu iubesc condiționat
Dăruiesc iubirea mea
De rămâi în preajma mea...

Bunul Dumnezeu mi-a dat
Suflet bun, nobil, curat
Însă tu OM necinstit
L-ai făcut nefericit...

Mi l-ai aruncat în tină
L-ai sfărâmat fără vină
Mi l-ai călcat în picioare
... întrebând apoi de-l doare!

Însă Bunul Dumnezeu
N-a făcut pe placul tău!
L-a luat și l-a - îngrijit
Făcându-l iar fericit...

Doar el mi-a fost ne-ncetat
Prietenul adevărat
Iar eu nu voi contenii
Să-l iubesc până - oi muri!

ANGELA BURTEA - ROMÂNIA - Să fim aproape, chiar dacă suntem departe!









Să fim aproape, chiar dacă suntem departe!

Coborâse toamna în cântec de struguri copți și pere aromate, aruncase în bătaia vântului frunze arămii și strângea la piept stropi de ploaie, după care îi arunca la întâmplare, exact în clipa în care brațele, prea încărcate, cedau sub presiunea apei. Știam că e toamna mea (și-a lui), ca și celelalte de până atunci, dar niciuna nu-mi păruse mai frumoasă ca aceasta! Îi simțeam belșugul, dar și strigătul, lumina dar și întunericul, frumosul și amarul. Îi simțeam savoarea și-mbrățișam trecerea fiecărei clipe, amintindu-mi de el.
Trăiam încă la bloc, printre alei ciobite și betoane pestrițe. Începusem de ceva vreme să-mi urăsc propria-mi existență doar pentru faptul că natura nu mai glăsuia ca altădată, că mersul oamenilor era altul, că păsările cântau iar cântecul lor părea distorsionat, că razele soarelui păreau veșnic supărate, că nimic nu mă motiva să trăiesc ca tot omul ajuns la vârsta mea, așa cum făceau cei mai mulți. Era lucrul care mă îngrozea cel mai tare: de ce să trăiesc după canoanele mulțimii, de ce  să-mi împletesc anii după tiparele bătătorite de vreme, de ce?
Dece-urile se adunaseră la ușa mea ca oile la muls, creierii păreau pulverizați, inima bătea aiurea de parcă aș fi avut tarhicardie, mișcările îmi erau precipitate. Normalul de odinioară fugise în bătaia sorții și căutam ca o bezmetică o cale de ieșire, poate un alt  normal. Mă gândeam la un moment dat să nu devin depresivă, (boală la modă de altfel, mai ales în rândul femeilor), tocmai din cauza proastei gestionări a fiecărei situații ivite.
Și m-am privit în oglindă, dintr-o necesitate umană! Sunt eu, chiar eu, cea imbatabilă, nu? Nebunie curată! Tremurul ușor al bărbiei, ochii scăldați în apa morții, privirea difuză, toate la un loc m-au năucit, speriindu-mă. Nu se poate, mi-am zis într-o disperare totală, chiar nu se poate! Fă repede ceva, nu trebuie să te prăbușești, ai încă mulți ani în față, trebuie să le dai o șansă, trăiește-i frumos!
Ce-am făcut? Nu, nu mi-am tras două palme, deși era un mod generos de trezire la realitate, dar nu iubeam agresivitatea. Atunci, mi-am băgat capul sub jetul de apă. Bună deșteptare!
 Viața nu trebuie întreruptă, dacă nu i-a sosit ceasul! Îți place, nu-ți place, caută și vei găsi! Resursele sunt inepuizabile, doar să vrei! I-auzeam vocea molcomă, printre clipele de deznădejde, care treceau al naibii de greu. Nu știa că, după amar de ani, rămăsese modelul meu în tot si-n toate. Începusem să regret că, într-un timp îndepărtat, n-avusesem curajul să-l urmez. M-a chinuit imaginea lui toată viața și-am luat-o adesea ca pe-un blestem.
Imaturitate, prostie, lașitate, incompetență feminină, teamă de necunoscut și de greu! Așa  numesc acum decizia mea de odinioară, inteligență maximă atunci. Rahat! adaug acum. Măcar să fie turcesc, vorba cuiva.
Și l-am sunat! Tăia lemne, în creierul munților iarna venea mai repede decât la mine și trebuia să-l găsească pregătit. A răspuns repede, mai repede decât mă așteptam. O, ce bucurie! se auzi la celălalt capăt. Am avut noroc, doar ce-am oprit drujba, acum căram lemnele, altfel n-aș fi auzit sunetul telefonului.
Pe moment, nu mai știam ce să spun. Practic, de ce sunasem? Tăia lemne, muncea, iar eu mă smiorcăiam ca cioara-n laț! Eu n-aveam nevoie de lemne, alesesem viața de oraș, apăsam pe-un buton și centrala pornea.  Aveam să aflu că ziua urma să-i fie încărcată, treabă multă, la curte nu se șomează. Nu-i timp de stat, iar pățania greierului nu vrea s-o trăiască nimeni, mai ales el, care știa de la început la ce căruță se înhămase.
Cum ai dormit? am prins a-l întreba. Ce întrebare banală! mi-am zis imediat în sinea mea. Culcat, pe spate, într-o parte, pe burtă, cum să doarmă, doar n-o fi cal să doarmă în picioare! Mi s-a părut că aseară erai puțin tristă! M-am tot gândit să nu te fi supărat eu cu ceva! Și-așa am adormit, cu capul pe masa de lucru, gândindu-mă la tine! mi-a răspuns cu aceeași voce blândă, inconfundabilă, pe care n-aveai cum să n-o iubești…
Nu, nu, nu eram supărată, ți s-a părut! m-am repezit a-i spune. Doar nu era să-i spun că mă doare încă timpul trecut, că nimeni și nimic nu mi-a lecuit durerea, că și acum, după atâția ani, tot la el e cheia, fiindcă eu am pierdut-o demult.
Spune-mi ceva, i-am zis, gândindu-mă ca la un om bine organizat, pentru care timpul are altă curgere decât a mea. Fără a se gândi prea mult, răspunsul lui m-a pus pe picioare: Mi-e dor! Să fim aproape, chiar dacă suntem departe!
Angela Burtea
13 septembrie 2018

VAL RĂZEȘU - ROMÂNIA- LA ADIO







LA ADIO
                 după A. Păunescu

Noi stăm pe-un munte de cenuşă
şi nu e punte spre 'napoi, 
un gard de fier e, nici o uşă 
nu se deschide între noi.

La vama viselor pierdute,
mai străluceşte-o dată, hai,
şi stinge-te apoi şi du-te
cu toate florile din rai.

De ce în cuvinte fastuoase 
aş cizela aur nativ,
ai fost iubita mea frumoasă
şi te-am pierdut definitiv.

Am fost şi val şi diademă,
cu marea toată te-am iubit,
te-ai scufundat ca o sirenă
în taina unui asfințit.

Se sinucid pe plajă, încă,
în mine, scoicile, de dor,
izbindu-se țipând, de stâncă,
toți pescăruşii cad şi mor.

La ultima furtună adevărată
ştiam şi eu, ştiai şi tu,
că totul e ,, a fost odată",
prezent nu mai există, nu.

Apoi, la gară, la plecare, 
n-am mai ştiut să rog, să țip,
şi ai plecat cu tot cu mare 
şi cu castelul de nisip.

Speram că totul e o farsă, 
un joc cumplit, dar totuşi joc
...şi e pustie plaja arsă 
de lacrimă şi nenoroc.

Nici n-ai privit 'napoi, măcar,
ştiu că ai plâns pe drum într-una,
iubita mea de-o clipă doar,
iubita mea dintotdeauna.

Aş da cu dinamită-n ceruri
de aş putea ceva să schimb,
dar ai lăsat în urmă geruri
prin care singur să mă plimb.

Şi, de la gura mea la tine,
însuşi cuvântul va-ngheța,
tăcerea l-a făcut ruine,
pierduta mea, pierduta mea.

Pe țărmul sufletului ger
şi bezna naşte necuvinte,
s-a prăbuşit un colț de cer,
străina mea de azi 'nainte.

Ai fost un Cântec străveziu
dar n-ai putut nemărginire,
iubita mea de peste Jiu,
iubita mea din nemurire.

ANGELA BURTEA -ROMÂNIA - FULARUL DIN MOHAIT LILA!









Fularul din mohair lila!

Stăteam în jurul bradului și-l așteptam pe Moș Crăciun! Îți amintești? Nimic nu părea să fie mai adevărat! Purtam în noi îndrăgosteala aceea fierbinte pe care n-o găsești la tot pasul, iar puterea frumos, nimic nu prevestea ceva urât! Era primul brad pe care-l împodobisem  împreună. Ciudat, mulți credeau că alesesem cel mai falnic brad existent în piață, atât eram de entuziasmați. Nimic ei se răsfrângea pozitiv peste cei de lângă noi! Binele nostru plutea în aerul rece al lui decembrie, iar lumea încorsetată de griji, ger și nevoi se încălzea privindu-ne. Dar noi nu vedeam chipul lumii și nici nu simțeam pulsul ei, ci trăiam clipele cu maximă trăire, fiindcă ne aveam unul pe celălalt și cine ar fi-ndrăznit să rupă farmecul lor!
            Bradul era de înălțime medie, dar bogat în ramuri și frunziș. Cumpărasem globuri de toate culorile și beteală aurie, numai aurie. Îmi plăceau culorile vii, culori multe, ca să învioreze întreaga atmosfera din jurul nostru. Acum se poartă brazii pe culori. Beteala întocmai. S-o fi purtând, o fi frumos, dar mie nu mi-ar fi plăcut, după cum nu-mi place nici acum. De, chestie de gust!
Pentru vârful bradului ne-am cam ciondănit. Acolo nu ni s-au potrivit gusturile. Eu voiam ceva din sticlă, tu voiai o stea aurie din plastic. Plasticul ăla m-a scos din minți. Și-apoi... ce trebuia să alegi o stea? Nu eram eu steaua ta, care-ți lumina calea până departe? Știu, n-am uitat, mi-ai spus odată în glumă, că nu dă prea bine strălucirea mea, te cam eclipsez și-ți pălesc imaginea, mai ales în prezența colegilor, în societate. Că mare mai era societatea aia!  De, mofturi masculine, orgolii!
Până la urmă am cedat, te-am lăsat să acoperi vârful bradului cu steaua de plastic! Culoarea aurie ce-a mai dezamorsat situația, în rest... plasticul tot plastic rămânea.
Când am terminat de împodobit bradul, am privit mirați unul spre celălat, întrebându-ne, parcă, dacă e pe placul nostru. De, era la prima înfățișare. Ne cunoșteam atât de puțin, dar ne iubeam! Asta conta, iubirea! Bradul părea doar un pretext, o bucurie în plus.
Și cât de sărăcăcioasă era camera în care locuiam! Un pat, un șifonier cu două uși, o noptieră așezată în dreapta patului și-o masă în trei picioare. A, uitasem, și două  scaune: unul cu spetează, celălalt un taburet. Făceam cu rândul, pentru confort. Recunosc, voiai să pari un adevărat cavaler, așa cum nu văzusem decât în filme, și îmi cedai cu ușurință scaunul cu spetează.
Bucuroși de izbânda noastră, am stins becul care trona în mijlocul tavanului, becul acela care atârna de-o sârmă arcuită, apoi am dat drumul instalației. Era prima instalație pe care o cumpărasem și-o răsucisem pe toate părțile, pentru a ieși cât mai mult în evidență printre crengile bradului. Și ea, ca și globurile, avea multe beculețe, de toate culorile. Asta îmi plăcuse cel mai mult: culorile multicolore, mirajul lor care te fascina instantaneu.
-O, cât este de frumos! m-am auzit spunând, printre suspine.
Pe obrajii tineri, fără riduri, pete sau pistrui, s-au prelins două lacrimi. Eram fascinată, precum  ”fetița cu chibrituri” înainte de a-și da duhul! Era primul brad existent în viața mea de până atunci. Era bradul meu, minunata podoabă, plină de culoare a sărbătorilor de Crăciun! Bucuria la care râvnisem în fiecare iarnă, iar acum priveam extaziată, nevenindu-mi să cred că îmi aparținea cu desăvârșire.
Stăteam rezemată de colțul mesei, cu mâinile în jurul trupului firav și priveam. Priveam! Și se făcuse atâta liniște, încât crezusem că am rămas doar eu în cameră, eu și bradul. Nu, nu venise timpul! Am întors instinctiv capul și am văzut o siluetă în penumbra camerei. Mă priveai cum trăiesc bucuria, imensa bucurie a bradului împodobit.
-Ei, ce faci? am întrebat. Îți place minunea Ajunului?
Atunci te-ai apropiat de mine vulturește, m-ai cuprins de umeri și mi-ai șoptit la ureche:
- Nu bradul e minunea, ci tu! Apoi mi-ai sărutat obrajii, așa cum stăteai în spatele meu, continuând: Tu ești mai presus decât orice, bradul face parte din decor. Fără tine, el n-ar avea strălucire, oricâtă culoare ar fi în el!
Dintr-odată, am început să tremur. Nu știu de ce! Îmbrățișarea ta devenise vitală, fără tine n-aș fi fost eu, iar viața m-ar fi trăit după bunul ei plac.
-Ți-e frig? ai prins a întreba.
-Da..., nu știu..., am îngăimat eu. De bucurie, cred!
Puțin îngrijorat, m-ai luat în brațe și m-ai așezat în pat. M-ai acoperit cu trupul tău, trăgând peste mine un pled gros, singurul, de fapt, apoi ai încercat să-mi fricționezi mâinile, care păreau scoase dintre sloiuri de gheață.
-Ina, ce se întâmplă cu tine? se auzi glasul tău precipitat.
Și patul se mișca din cauza tremuratului meu!
-Latră câinii? m-am auzit întrebând, printre sughițuri.
-Nici vorbă, ai răspuns. Despre ce câini vorbești?
-Nimic, nimic, am îngăimat eu. Mi s-a părut!
Știu că mi-am revenit destul de repede. Fusese un episod urât din viața mea, primul din viața noastră de cuplu, iar în timpul în care ai mers să-mi faci un ceai, încercam să-mi revin. Nu reușeam! Trăiam o altă realitate, ciudată și dureroară realitate. Tu n-aveai de unde s-o cunoști, tu veneai din altă lume, lumea aceea pe care nu reușisem s-o ating vreodată, iar tu îndrăzniseși să mă iubești. Și cât de frumos mă iubeai! De multe ori îmi spuneai, printre șoaptele de amor, că sunt atât de simplă... Tocmai acea simplitate te-a apropiat de mine.
 ...Chinuindu-mă să-mi revin, vedeam ca prin ceață o fetiță tremurândă, pe lângă mama ei, mamă care se oprise să cumpere o crenguță de brad. Doar ce întinsese mâna spre-o ramură mai arătoasă, și-un polițist plin de zel o înhăță, strângând-o cu putere de braț. Strigătele lui înverșunate răsunau demențial:
- Ce faci, femeie, furi?
-Nu, nu, spuse mama plină de toată sfioșenia din lume, voiam doar s-o privesc, apoi s-o cumpăr fetei mele, dacă nu e prea scumpă. Atât pot anul acesta, la anul poate o fi mai mult!
-Hoațo! De-astea ca tine văd zilnic! urlă polițistul și mai înrăit. Lasă creanga și vino cu mine!
 Fără drept de apel, biata mamă era trasă și-mpinsă de omul legii, iar mama, la rândul ei, își trăgea după ea copila, ca pe-un cățel în lanț. Degeaba plâns, degeaba rugăminți, degeaba explicații.  Mama n-a fost ascultată de nimeni! Doar fetița, atât, copila aceea plăpândă și neajutorată, o auzea și-o înțelegea! Toată noaptea au stat în arestul Poliției. Hoața ieșise la furat, antrenându-și progenitura pentru mai târziu! Asta se voia! Asta era explicația polițienească!
În zorii zilei, când se îngâna ziua cu noaptea, un copil speriat și flămând își târa pașii prin cartierul plin de câini alături de mama sa. Scăpaseră din arestul Poliției. Mama nu închisese un ochi, iar fetiței îi sunau încă în minte țipetele și zbaterile femeii. Își strângea pe lângă trup biata mamă, nevinovată dar hărțuită pe nedrept, hăinuța sărăcăcioasă, rămasă fără nasturi, după o noapte de chin. Mergeau amândouă, pas la pas, trăgându-și anevoie picioarele și fără să rostească un cuvânt măcar, în lungul drum spre casă. Doar din când în când răsunau anemic sunetele sfâșietoare de durere scăpate fără voie din buzunarul peticit al inimii lor.
Ciudat este că, niciuna dintre ele, nici atunci și nici mai târziu, n-a mai amintit despre noaptea în care s-au zbătut sufletele lor! Nici măcar în treacăt. Totul fusese ferecat pentru a fi uitat. Până și eu începusem să cred în puterea uitării. Câtă naivitate! Și nu puteam crede că urâtul poate reînvia exact când lumea îți este mai dragă, când frumuseța te împresoară din toate părțile! Ce amestec hidos!
 Două experiențe, total diferite, se găsiseră ele să-și dea mâna în seara aceea plină de poveste! Fix în seara aceea miraculoasă, ornată cu globuri colorate și beteală argintie!
-Ina, ce s-a întîmplat? m-ai întrebat târziu în noapte, după ce m-am liniștit de-a binelea.
-Nimic, nimic, Iancule! Emoția a fost atât de mare, încât n-am rezistat. Înțelege, e primul meu brad de Crăciun!
Și-am adormit în brațele tale, suspinând de dragul tău și-al bradului împodobit! Cât de frumos m-ai iubit în noaptea aceea! Iar trupul meu plăpând părea pierdut printre brațele tale vânjoase! Dincolo de amorul în care ne scăldam, simțeam în tine marele și beneficul meu protector! N-aveam cum să nu te iubesc! Păream o răsfățată a sorții, uneori invidiată de femei, alteori privită cu interes de anumiți bărbați! Ce mai, dădusem lovitura în materie de iubire! Așa sunau multe voci, iar eu încercam să ignor mesajul lor. Știam că este efectul frustărilor, dar eu n-aveam timp și nici nu mă preocupau neajunsurile lor. Atunci, în vremea aceea, tu erai preocuparea mea, tu erai prioritatea, nu cei care jinduiau la fericirea noastră. 
Apoi, m-am trezit dimineață, iar patul era gol. Plecaseși! Sub brad, o cutie și-un plic. Nici nu știu când am coborât din așternutul cald, în care dăinuia mirosul tău. Venise Moș Crăciun! Eram nerăbdătoare să văd cât de generos fusese. Ce să spun, mai generos ca atunci n-a mai fost niciodată! Și-acum văd rândurile scrise cu cerneală mov: ”Să nu fii tristă! Încearcă să-ți refaci viața! Fă-o cât poți de repede! Nu lăsa timpul să te ucidă! Iartă-mă, Ina! Trebuie să mă însor cu fiica șefului meu, altminteri nu mai văd lumina zilei. Sunt forțat să fac acest lucru. Au apărut niște probleme din care nu mai pot ieși decât așa, căsătorindu-mă cu ea. Nu, nu e vorba despre vreun copil, despre vreo sarcină nedorită apărută în urma vreunei relații, așa cum s-ar crede, sau despre vreo iubire tăinuită. E cu totul altceva, ține de munca mea de cercetare, de orgoliul meu, de satisfacțiile profesionale spre care am tins întotdeauna. Mă văd nevoit să-mi sacrific iubirea pentru a merge mai departe. Unii vor să profite de invențiile mele și n-ar fi drept, atât îți pot spune. Iar tu știi cât timp și câtă muncă am investit! Iartă-mă, Ina! Nu-ți mai repet cât de mult te iubesc, fiindcă oricum nu m-ai crede, dar oportunitatea care mi s-a deschis n-o întâlnesc în fiecare zi! Și-apoi amenințările la care sunt supus zilnic..., nu mai spun! Trebuia s-aleg, și-am ales! Cine știe, eliberându-te, te-am salvat!”
Am simțit că pică cerul pe mine, iar pământul se desface în două și mă prăbușesc în hăul lui! Chiar nu știam încotro s-o apuc! Mă salvase! Auzi, mă salvase! Oare atât de bine ai știut să-ți joci rolul, încât să nu simt nici cea mai vagă intenție de-a mă părăsi? În brațele cui mă cuibărisem atâtea nopți și zile? Cine era acela care îmi jurase credință și iubire nemărginită? Amăgiri, Iancule, amăgiri! Vânzător de iluzii, asta ai fost! Iar eu, novice, le-am luat ca atare, crezând în tine orbește.
Și-am împăturit biletul, așezându-l la locul său, în cutie. Apoi am desfăcut darul. Fularul acela din mohair lila, moale și pufos, asemenea cutiei în care l-ai împachetat, îl am și-acum. Nu l-am purtat niciodată, dar nici nu l-am aruncat. Îl scot din aceeași cutie, an de an de Crăciun, și-l privesc. Știu, ai fi vrut să mi-l așezi chiar tu în jurul gâtului. N-ai avut timp, ai plecat prea repede! Ai fost chemat la apel și-ai răspuns prompt!
Și... mașina aceea care te-a lovit atât de nemilos peste un an, ce-a avut cu tine? Pentru cine erai atât de incomod? Cine voia să scape de tine? Tot șeful tău, care satisfăcuse moftul fiicei sale, ducând-o într-o relație surpriză, doar pentru faptul că din afacerea aceea ieșeau mulți bani?
Te caut și acum, Iancule! Deși au trecut zece ani, tot singură sunt. Unii spun că ai fi dispărut după accidentul acela stupid, dar că ești teafăr. Te-au urcat într-o mașină și dus ai fost!  Știu că într-o zi o să te întorci... Așa simt! Sigur ne vom întâlni!

*
- Iancule, Iancule.... tu ești?
-Ce ai, femeie? Nu-i niciun Iancu? Visezi? spuse un bărbat atins, în treacăt,  pe umăr, de către o femeie. Ferește-te, vine trenul!...
Un fular din mohair lila, moale și pufos, flutura între două linii de cale ferată...



Angela Burtea


duminică, 21 octombrie 2018

VAL RĂZEȘU - ROMÂNIA - LA ADIO






LA ADIO
                 după A. Păunescu

Noi stăm pe-un munte de cenuşă
şi nu e punte spre 'napoi, 
un gard de fier e, nici o uşă 
nu se deschide între noi.

La vama viselor pierdute,
mai străluceşte-o dată, hai,
şi stinge-te apoi şi du-te
cu toate florile din rai.

De ce în cuvinte fastuoase 
aş cizela aur nativ,
ai fost iubita mea frumoasă
şi te-am pierdut definitiv.

Am fost şi val şi diademă,
cu marea toată te-am iubit,
te-ai scufundat ca o sirenă
în taina unui asfințit.

Se sinucid pe plajă, încă,
în mine, scoicile, de dor,
izbindu-se țipând, de stâncă,
toți pescăruşii cad şi mor.

La ultima furtună adevărată
ştiam şi eu, ştiai şi tu,
că totul e ,, a fost odată",
prezent nu mai există, nu.

Apoi, la gară, la plecare, 
n-am mai ştiut să rog, să țip,
şi ai plecat cu tot cu mare 
şi cu castelul de nisip.

Speram că totul e o farsă, 
un joc cumplit, dar totuşi joc
...şi e pustie plaja arsă 
de lacrimă şi nenoroc.

Nici n-ai privit 'napoi, măcar,
ştiu că ai plâns pe drum într-una,
iubita mea de-o clipă doar,
iubita mea dintotdeauna.

Aş da cu dinamită-n ceruri
de aş putea ceva să schimb,
dar ai lăsat în urmă geruri
prin care singur să mă plimb.

Şi, de la gura mea la tine,
însuşi cuvântul va-ngheța,
tăcerea l-a făcut ruine,
pierduta mea, pierduta mea.

Pe țărmul sufletului ger
şi bezna naşte necuvinte,
s-a prăbuşit un colț de cer,
străina mea de azi 'nainte.

Ai fost un Cântec străveziu
dar n-ai putut nemărginire,
iubita mea de peste Jiu,
iubita mea din nemurire.



                                                                                           








   

Overcoming Fear and Anxiety: How to Rebuild Yourself and Return to Who You Truly Are

  Overcoming Fear and Anxiety: How to Rebuild Yourself and Return to Who You Truly Are Two Books. One Truth. And the Moment Everything Chang...