MARIA TOMIȚA CORINI - REPUBLICA MOLDOVA - GRUPAJ DE POEZIE

     Sărută-mă iubite!
Sărută-mă iubite,
Sărută-mă cu gândul,
De știi că ești departe
Sărută-mă cu cerul,
Cu zarea și pământul!

Sărută-mă cu iarna
Și fă-o mai fierbinte!
În tine e secretul.
Sărută-mă cu ochii,
Și caldele-ți cuvinte!

Sărută-mă iubite
Cu primăvara fină
Cum n-a făcut-o altul
Cu mugurii, narcisul,
Laleaua din grădină!

Sărută-mă cu vara
Cu fluturi din câmpie
Iubește-mă iubite!
Sărută-mă cu iarba
Cu verdele-i din ie!

Sărută-mă cu toamna
Cu holdele-i bogate
Doar  tu ești îngerașul,
Pe buze îmi așterne
Parfumurile toate!

Sărută-mă iubite
Cu viața, căci se știe
Iubite tu ești totul!
Rămâne-va cuvântul
Un templu-n poezie!

                                    

 Dorurile înfloresc

Ceru-ți lasă coridoare
Ca să treacă dorul tău
Să coboare aici pe mare
Unde e și dorul meu!

Soarele privește-n pană
Multe-ar vrea să știe el
Dacă dorurile noastre
Se-ntâlnesc mereu la fel

Mai aruncă o privire
Chiar dacă este grăbit
Două doruri în venire
Fericit e c-a văzut!

Marea le privește dulce
Ele, două, se cuprind
Dorurile înfloresc
Merg pe ape-acum zâmbind!

       Sărută-mă iubite!
            

Iubite, amurgul
Îmi face semn,
Cu mâna!
Cu ochii îi mângâi coama...
Deschid încet portița gândului meu
Aștept să cadă Luna...
Îi simt umbletul gingaș,
Prudentă,
Lumina sa palidă-mi presoară
Peste așteptările mele...
Zăresc sărutul tău, iubite!
Și el coboară,
Pe pleoapa-mi tremurândă.
Îți simt suflarea,
Mă gâdilă...
Sărută-mă iubite,
Sărută-mă întruna
Până când fugi-va Luna
Dincolo
De muchia dimineții,
Sărută-mă cu zarea, lumina, cerul,
Ziua, luna, anul,viața  și misterul!
Sărută-mă iubite,
Sărută-mă întotdeauna!
Și dacă...
Vei adormi,
Îngrijorată, să știi
Cu haina sărutului, iubite,
Te voi înveli!

 Unde ești tu tinerețe?

Anii trec, și trec la fuga
Tinerețea zboară-n zare.
Amintirea o sărută,
Două inimi trec prin mare.

Două inimi îngemănate
Peste val acum pornesc,
Se-ntâlnesc la mal de mare
Și își spun că se iubesc!

Se privesc, au iarna-n plete
Și din ochi le cade rouă.
Două inimi prea discrete
Au de-a-ncepe viață nouă!

Anii trec, fug nebunește
Două inimi se aleg,
Albatroșii dau târcoale
Țipăt din iubiri culeg!

Și le-adună-ntr-o icoană
Unde anii stau smeriți
Unde ești tu tinerețe?
Te întreabă doi iubiți!  

     Vreau să dorm la pieptul tău......
Vreau să dorm la pieptul tău 
Cu-n sărut să mă-nvelești
Și în șoaptă să-ți vorbesc
Tu sa-mi spui că mă iubești!

Vreau s-adorm ca o regină
Pe-al tău braț – aripă-n zbor
Sufletu-ți este-o grădină
Vreau sa-ți fiu dulce fior!

Vreau să dorm ca în poveste
Sub suflarea ta divină
Strânge-mă și nu mă pierde!
Sunt ca floarea din grădină!

Cu miros de iasomie
Dorm acum la pieptul tău
Dorm în liniște și pace
Suflul tău e suflul meu!
     

CORNELIA DIȚĂ - ROMÂNIA - GRUPAJ DE POEZIE

                                                          

SĂ NU MĂ CHEMI...!

Alungă-mă de-i cu putință,
Din suflet rece, orice-ar fi,
Poate că suntem doar o ființă,
Si brusc, ca și un nor, ne-am risipi...!

De mă alungi, să nu mă chemi,
M-am destrămat in zilele cu soare,
Cu vântul serii am bătut prin vremi,
Am fost și lună, și steaua călătoare.

Am fost și foc, dar tu m-ai stins,
Cântec ți-am fost, și nu m-ai murmurat,
Izvor ți-am fost și-n tine m-am prelins,
Alungă-mă de poți,și crezi că m-ai uitat...!

Voi fi mereu o zi de primăvară,
Ce o s-o chemi și nu mai vine,
Știu... fără mine, viața ți-e amară...
Atunci, de ce te minți că ți-este bine...?

NARCISE ALBE

E nor...mi-e rece și cuvântul,
petale albe împodobesc pământul
ca o ninsoare deasă, nedorită,
pe -o biată creangă udă,neînflorită.

O fi ninsoare de petale,
sau poate lacrimă de floare,
hei, primăvară, te rog n-amesteca
lacrima-ți rece cu a mea...!

Pe o năframă neagră, buchete albe de narcise
ca părul maicii ce la picioare le întinse...
Ce nor urât...! Mă doare și cuvântul
privind narcise albe, împodobind pământul !

DE-ȚI SCRIE...

De-ți scrie un poet că te iubește,
că cerul într-o zi ți-ar dărui,
crede !E prea romantic?Nu glumește!
Nici Dumnezeu n-a făcut lumea

 într-o zi...!

Iar dacă-ți scrie că pentru el, ești muză,
că te visează și îl trezești din vis,
tu crede...!În scris, nu se amuză,
căci versul lui, rămâne pururi scris !

Când plânge-n vers, a plâns cu adevărat,
(cât de usor este poetul de rănit...)
de multe ori, cu lacrimi ,hârtia a udat,
și te-a iubit prin vers... și te-a iubit !

GÂNDUL DIN MINE

Așa cred eu, că sunt sămânță bună,
și primăvara-n brazdă încolțesc,
că razele de soare și apa, mă iubesc,
că odrâzlesc sub clar de lună,
aici, în lutul ăsta românesc !

O floare roșie aș fi fost,
și ieri , și azi , și poate mâine,
sau poate-un spic visând că-i pâine,
că a crescut, s-a copt și are rost,
sperând în ziua care vine.

Am încolțit în dorurile toate,
multe petale au sângerat în mine,
sperând ca soarele să le lumine,
și în iubirea pură pân” la moarte!

Am fost sămânță , și mi-am dorit să încolțesc,
să am un cer al meu, fără de pată,
aici, în brazda asta minunată,
a gândului din mine, românesc.

CE LUMINĂ !!

Cu zâmbet blând
întipărit pe față,
capul să-ți lași
pe umărul meu drept,
Pentr-un sărut,
îți dau cinci ani din viață,
să poți s-asculți
cum bate inima in piept...!

Hai, lasă-ți capul
aici pe umăr gol,
te lasă pradă visului
ce-l țeși în tine,
sărută-mi ochii
cu un suspin domol,
privirea-ți să-mi străpungă
sufletul din mine!

Ce lumină, ce căldură,
ochii tăi imi dăruiesc,
îmi aruncă praf de soare,
clipa asta nu mai doare,
cine-ar indrazni să râdă,
cine ar îndrăzni să plângă,
dacă-aș spune...Te iubesc...?

BALUL FLORILOR DE APRIL

Își luase peste umeri șalul,
prin pletele-i de aur, prinsese tămâioară,
grabită tare să nu piardă balul,
se urcă într-o trasură, mărita Primăvară!

Privește !.. Valsează o narcisă c-un bujor,
și ce parfum se lasă-n urma lor!
Alături, o lalea și-un roșu trandafir,
se-ntrec cu vântul serii, un zefir...!

                                                       Ce primăvară !...Și ce tablou floral...!
                                                                Să faceți loc!Valsează liliacul ca un prinț,
                                                               cu lăcrimioara-n brațe, ca doi indrăgostiți,
                                                                      Ce vals,ce iureș magistral...!

KESSY ELLYS NYCOLLAS - ROMÂNIA - DE CE AȘA?

DE CE AŞA?

De ce întemnițată pe vecie,

 mă simt prizonieră în viaţa ta?

De ce am vrut cu dinadins să fiu

şi am semnat acordul acesta 

chiar cu mâna mea

și-n acuzaţia de-a scrie poezie...

detența mea pe viaţă,

 am acceptat?

Mă simt întemniţată

fără nici cea mai vagă speranţă,

că voi putea să fiu eliberată

 acuma s-au cândva...

Sentinţa dată 

în instanţa de iubire

a fost de legea firii pronunţată

 (că în poezie)

 pe veci te voi cânta!

Mă simt întemniţată în a ta iubire...

de ani în şir şi mulţi vor mai urma!

și-aş vrea să ştii că

plumbul  din picioare şi durerea

o voi purta la infinit 

numai din vina ta

...........................

 este din ce în ce  mai greu, pe zi ce trece...

cuvinetele din ce în ce mai reci

 şi mai distante

se încâlcesc în sentimentul 

de a te revedea!..

...........................

dar ştie cel mai bine Dumnezeu

mă simt intodeauna

cu o inimă de sentimente plină

din care încerc eliberarea ei, mereu!

Apoi vreau să pricep

 că întemnițată sunt

 şi că tot ce pot face este

 să  trimit mesaje spre Divin...

și să mă simt asemeni puilor 

ce reuşesc să iasă din găoace...

să râdă în lumina zilei

 ce-o trăiesc puţin  însă, din plin...

Am învăţat să nu aştept o graţiere...

sunt conştientă că pedeapsa

 este meritată

dar nu pot înţelege unde am greşit

și-mi voi expune a mea durere,

 grațiată

Vor fi mereu doar versuri

 din iubire şi durere...

fără să  încerc  să ştiu mai mult

îmi voi ascunde în veci

 iubirea  ( în a scrie)

și voi lupta să mă descurc

 cu al vieţi( greu de dus) tumult.

KESSY ELLYS NYCOLLAS - ROMANIA- GRUPAJ DE POEZIE -1

                                                          

                                                             

                                                             

                                                               UMBRA

Cu umbra ta

la braţ

mă plimb

în prag de seară,

pe străzi pustii...

Lumina felinarelor răzleţe,

umbrele  multiplică  pe trotuar

făcând din doi, un grup

ce hoinăreşte

pe întuneric,

bezmetic.

căutăm împreună

ceva ce am pierdut...

e tare de mult!

                                                 

                                

                             

                                                           OGLINDA

Pe oglinda apei,

tulburată

verzuie de liane

şi albă de nuferi

se preumbla agale

un brotac borțos

și-o lebădă albă

cu trup graţios,

în timp ce

lumina lunii moţăie

pe luciul lacului

deja adormit!

                                            

UMILINŢA

Zarea îmi umileşte

ochiul întristat

în care te ascund

de secole

sau, poate,

de un veac,

îmbătrânind în zare,

în amurg.

amice soare

de mă asculţi

aş vra

să îţi divulg

cum

în zorii dimineţii

când apari zâmbind

eu

îmi trag storurile

în geamuri

să nu mă vezi murind...

pentru că acelaşi răsărit

de soare

pentru unii

este început...

iar pentru alţii...

mulţi... sfârşit!

                                                           

                                                            TOAMNA

Frunzele arse

de secetă

şi arşiţă

cad una câte una

să oblojească

cicatricea verii...

Hai toamnă târzie

nu te lăsa rugată!

Acoperă-mi

cu frunza-ngalbenită

durerea

din sufletul rănit

pentru că rănile,

în timp se acoperă

dar nu se vindeca

niciodată!

                  

                                              

                                                         

                                                         

                                                       VIILE  PLÂNG

În toamnă târzie

când struguriii

de mult

nu mai sunt în pârg!

sub frunza moartă

se ascund

și tremură

căzând

de pe ciorchine

de teama graurilor

ce trec în cârd!

TRILURI

Păsările in zorii dimineţii

cântă în triluri

vers de dor

ascunse printre ramuri

și printre frunzele

ce încă lenevesc

încă dorm

nesomnul nopţii

care a  trecut!

                          

                                                    LUMINA TRISTĂ

Cade frunza îngalbenită

acoperind pământul

cu o mantie

care să îl încălzească

la iarnă!

Lumina soarelui,

cade tristă, fără strălucire

întrebând peste tot locul:

Unde ai fugit vară?

GÂNDUL

                                                A mai rămas doar gândul

în pragul casei întristate

ascultând glasul bufniţei

ce prevesteşte ne greşit

o moarte!

Prin curtea toată

orătăniile sunt agitate

și se tem şi ele

când văd pe, şeful lor,

Cocoşul

cu aripa plecată

și ţinându-şi respiraţia

speriat la gândul...

,,ce va urma’’!

CORBUL

Încearcă corbul

un,, tril’’

se crede,

pentru o clipă,

Ciocârlie!

apoi îşi apleacă

capul în pământ

mirat

de a sa grozăvie

iar aripa îşi deschide

tremurând:

a început să ningă

în cuvânt!

                                                         

MUNTELE

Înalt şi verde

se vedea cândva

privind de la înaltime

peste ţară!

Acum cu creasta  goală

dar,, cu umărul rotund’’

și el, golit,

se înfiorează!

luptând din răsputeri

să poată fi

ce-a fost o dată:

... umărul care

cumpăneşte  nemărginirea.

FIRUL

Un fir palid

de lumină

rătăcit din lună nouă,

se agaţă de un fir de stuf

(crescut răsleţ

pe malul lacului

albastru şi limpede)

care se sperie,

tremură

iar peştişorii tresar şi dispar!