NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU - ROMÂNIA CRONICĂ LITERARĂ DANIEL MARIAN

        Daniel Marian - Cronică Literară

Neodihna cea de toate zilele – cu vedere la toate zările

Nicolae Vălăreanu Sârbu, Insomnii de Lumină (Editura eCreator, colecția Poesis, Baia Mare, 2018)

 Oriunde şi oricând se află poetul, ştiu că e bine: şi poetul, şi locul şi timpul. Şi trebuie să se afle întru consfinţirea trecerii poetului prin acel loc şi timp care astfel pot deveni minunate.

Asta simt eu ca pe ceva axiomatic de mai dinaintea expresiei ’de când lumea’.

A scrie despre Nicolae Vălăreanu Sârbu este precum a omologa petrecerea împreună

cu nepetrecerea timpului, locului şi amănuntelor interaxiale. „Insomnii de lumină” ar fi aşteptat

de mult, nu ştiu de ce abia acum se-ntâmplă, la câte insomnii şi la câtă lumină. Poezia e cea pe

care o ştim fără a trebui căutată, doar ce a mai înflorit universul poetic la timp de înflorire.

„era o miză şi singuri/ doi invalizi/ ne validam reciproc ideile// la masă sub viţa de vie/

visez cum plouă/ şi desenez o umbrelă// timpul alunecă pe(ste) pietre/ vocea ta sparge tăcerea/

asfinţitul este un pretext/ să ne iubim mai devreme// ca o femeie cu şapte copii/ obosită/ grădina

cu flori// oricum/ e importantă lupta între oameni/ şi propriile lor deprinderi// noi doar scriem/doi

invalizi ne taie mâinile/ ale tale sunt fierbinţi şi alungă tăcerea// chemări apar în inima strânsă/ la

 atâtea invalidări de destin/ preconceput” (flori rupte dintr-un vechi poem). 

Da, prietene, cam aşa e cu poeţii sub clar fără lună. Da’ poa’ fie orişice clar. Hai să

zicem aşa: Tu sărişi din copac de făcuşi focu’ şi io mă-nţepenii pă un gard. Ce-i, că-i chiar fain!

Bine, să trecem la ale noastre de pe hârtie... Tu ştii chiar ştii ce-ai făcut? În afară de a-ţi expune

nevoia de dublare a singularităţii care tot singurătate s-ar chema c-ar fi. În afară de c-ai scris un

poem de şi pe cinste.

Ai redefinit câteva pe care le bănuiam puse deoparte catalogate inventariate îndosariate,

şi iote ba. Deci după cumj urmează: miza e de a fi şi singuri dar tot de a fi; suntem prea zdraveni

de nu ne putem crede noi pe noi; minţile noastre scânteiesc doar după cum le stă în fire şi le cam

stă tot timpul; de aici şi ideile care nu-s idei ci forme non-contemplative de (re)construcţie

universalicească; cu umbrela da, de nu bată vânt; cu timpu’ tocmai ce nu există aşa că lasă-mă cu

pe(ste) pietre; vocea ta confundă tăcerea cu ceva întotdeauna întârziat; rezistenţa-i acilea:

„asfinţitul este un pretext/ să ne iubim mai devreme”; nu ştiu câţi copii trebuie, io tot timpul fac

copii după ce-am adunat în gând, de-acolo cred că ţi se trage şi cu femeia ta cea dinspre poezie;

grădina e luminată măi, deşi aşa-i ea obosită, când se ia curentul atunci vorbim cu primarul; lupta

între oameni e singura formă de a fi şi anume oameni; noi doar scriem – da’ ce altceva să facem;

....mai departe şi ca de altfel pe alocuri tu ştii ce-ai vrut să spui...

Glumim şi nu prea glumim... uite un poem bun: „cu viteza rece a luminii”: „las

urmele să vorbească/ caut alte forme de viaţă/ în spaţii încă îndepărtate şi necunoscute/ unde

gravitaţia are alte legi.// nu-mi rupe posibilitatea/ ea există/ convingerea nu se lasă înşelată/ ea

urcă-n spirală prin timp/ lumina mi-a întărit toate demersurile/ care se cer îndeplinite-n fapt// tu

caută-mă-n viitorul care se apropie/ cu viteza rece a luminii/ să-l primim fără teamă acasă”.

Poem pe care nu-l mai comentez tocmai că-i prea bun pentru a-l comenta.

Să mai adaug despre cum ar fi asta o carte faină? Cred că deja am zis-o. Bine.... Asta

este o carte faină!

Daniel Marian, Deva, noiembrie 2018

REVISTA ,,LUCEAFĂRUL DIN VALE” VĂ UREAZĂ SĂRBĂTORI ÎN PACE ȘI LUMINĂ LA MULȚI ANI!

REVISTA ,,LUCEAFĂRUL DIN VALE” VĂ UREAZĂ  SĂRBĂTORI  ÎN  PACE ȘI LUMINĂ

 LA MULȚI ANI!

ADA ADA - ROMÂNIA GRUPAJ DE VERSURI

Ultima scrisoare

Îți mai scriu azi și mă opresc!

Copacii nu mai înfrunzesc

Să-mi ducă dorurile toate

Unde te-ai dus, și e departe…

Mâine n-am timp, căci toată ziua

Mă voi gândi la frunza vie

Ce și-a găsit prin vremea cruntă

Să-mi poarte cartea vișinie!

Poate-ți mai scriu, cândva, la primăvară

Acum e iarna rece, prea tăioasă

Mi-e teamă că iubirea mea

Prin ochii, ca cioburi o să nască!

Covor de frunze-ntr-un catren,

Scris cam de când tu ai plecat

Călcat de pașii reci și goi.

În miezul nopții a înghețat!

Am strâns în palme slova fină

Citind pe frunzele de toamnă

Scrisori o mie dar nici una,

Nu-ți știe casa când e iarnă!

Dar nu-ți mai scriu, m-am hotărât!

Mă ceartă luna dureroasă

Că-n ochii mei soarele-apune

Chiar de e zi sau miez de noapte…

 Existența

Ajung într-un punct în care doar exist,
Nu mai trăiesc, nu am vise, am doar țeluri
Îmi doresc nimic, îmi lipsește nimic
Și la fel de ironic iubesc nimicul...
Știi ce este nimicul?!
Este acel gol în care m-ai abandonat,
Seamănă ciudat cu a Pandorei cutie
Doar că din ea și speranța a plecat.
S-a luat de mână cu iubirea și au zburat către tine,
Să-ți spună că încă mai exist și e gol în mine,
Să-ți spună că inima mea e captivă
În lănțișorul primit cadou de la tine...
Nu bate ritmic, nici măcar aritmic,
E un stop cardiac al momentului în care a renunțat definitiv la tot.
Abandonându-te pe tine à creat vid
Iar vidul a fost prea mic pentru sufletul meu gol!
Dragul meu știi ce este clipa?!
E acea secundă în care viața mea s-a oprit,
Rămânând doar existența.
O umbră a celei ce-am fost, plutind în derivă
Ca bărcile-n larg sub embargo...

A trecut atâta timp

Mi-aș fi închipuit ca până acum

Să învăț să trăiesc din nou

Că lumea mea, nu s-a sfârșit

Și aș putea să-ți spun: adio, te-am iubit!

Dar spune tu, mai bine

Cum aș putea trai fără de tine?!

Aș respira oare mai bine

Dacă aș ști că-n al tău piept

S-a renunțat cu totul la iubire?!

Oare aș putea să mă gândesc la noi

Fără ca inima să mi se frângă iar și iar?

Fără ca lacrimile mele să te-nece,

Îmbrățișând tăcută, aceeași piatră rece?

A trecut timpul dar mi-e greu să respir!

Tremur uneori, fără sens, ore în șir

Când îmi pare mirosul aprins de lumânare

Că prinde forma îmbrățișării tale

Și-mi pare, că buza ta cunoștea simetria perfectă

A fiecărui sărut pecetluit pe buza mea.

Ce închisoare! Aș fi petrecut eternități cu executare

Cum aș putea să respir, când încă mai doare?!

Nu-mă-uita

La sfârșitul zilei, îmbrățișez singurătatea

Un iubit tacit și necruțător,

Mi-a rămas alături când tu ai plecat

Și din brațele lui nu pot să mă desfășor!

Încleștat adânc în inima mea

Rupe fâșii de vise perene

Presărând pe răni cu floare de nu-mă-uita…

În zorii zilei îl caut străină

Să îl sărut de rămas bun,

Mirosul lui dulce pe piele mi se imprimă

Aruncându-mă în tumultul ce e viața mea!

O caut, te caut în tot ce întâlnesc!

Figura-ți difuză mă urmărește

Mi-a rămas doar ea, o singurătate

Și-n liniștea serii îi ofer numele tău

Un blestem dintr-o carte ce mi-a fost servită

De-o vrăjitoare nebună și rea.

Seară de seară mă-nec în confuzii

Sorbind cu nesaț nectarul din ea

Mă zvârcolesc în uitare,

Din iad în coșmar

Așteptându-te iară, în vis să-mi apari.

Tânjesc către stele, să-mi deschidă poarta

Spre raiul în care te-ai dus

Purtând pe brațe ambrozia ta

Dar e doar o șoaptă de nu-mă-uita…

Te simt

Te simt în atingerea mâinii mele,

Doar o clipă ne desparte.

Eu tăcut, tu într-o altă parte

Atât de aproape unul de altul

Și totuși atât de departe!

Te simt în tăcerea buzelor mele,

Doar un cuvânt se-așterne ciudat.

Tu îl cânți, eu îl strig

Asemănător și totuși diferit

Dar la fel de departe!

Te simt în iluzia dintre lumi,

Acea barieră infimă de lac.

Toate din ceruri m-au rugat să tac,

Eu plâng isteric, tu râzi discret

Ce altceva pot să mai fac?!

 Doi eroi

Deschide-ți blânde aripile mute

Și fă în așa fel să nu mai doară,

Iertarea mea și viața de odinioară

Tot ce în jur e mort fă să dispară!

Presară-ți visele de basm perfecte,

Pe pielea incrustată-n nemurire,

Fă astăzi diferit de mâine

Și lasă cerul iar să ne cunune!

Șterge cu buzele-ți păgâne

Promisiuni de mult lăsate în etern!

Primește-mă în cer, nu sta deoparte

Eu voi închide ușa spre infern!

Fă astfel încât, din inima-ți de jad

Să sară iar scântei, sclipind în ochii mei…

Cu două mâini străine și fără de iubire

Lasă în urmă Eden, coboară lângă mine!

Poate în astă lume, creată pentru noi

Vom rupe tot ce aprig ne consumă!

Uitați vom fi dar veșnic bravi eroi ,

Despărțiți prin moarte și totuși împreună!

 Plouă invers

Ai plecat, și-n urma ta cad norii pe pământ,
Ai luat cu tine orice sentiment și gând.
Mă-ntreb, ai fost aievea sau doar o amintire?!
Ce-n roata vieții mele, din lut a prins scânteie...

Uitându-mă de-aproape, la ochii tăi păgâni,
Sădești în râul cuget, mii de calathee,
Când termin tot de plâns, să mă mai rog puțin
Ca salcia la mal, ce încontinuu geme!

Dar plouă, încă lacom, peste al meu suflet
De sus în jos, să lumineze cerul!
Un schimb fluid, de sentimente infernale
Între două lumi clădite, din ziduri mari și goale.

Ai plecat și pașii tăi se pierd către uitare,
Ca îngeri înălțați, zâmbind la porți senine!
Și plouă iar, cu lacrimi, ce curg adânc prin mine,
De jos în sus, să urce către tine.

Simplu

Auzi?!
Mă mai auzi?!
Strigând
Plângând
Suferind?
Mai știi?
Vremea când,
Iubeam,
Râdeam,
Visam iubind?
A fost
Ai fost.
Eu am rămas,
O voce
Fără glas
Mă crezi?!
Nu simt
Urăsc
Dar nu,
Trăiesc
Și-atât.

Îngeri căzuți

Mă-ntreb ades, de ce te plâng?!
Te-ai dus și-n mine totul strâng
Mă-ncearcă ura ce râvnește,
Să-mi fii alături înc-o dată
Pe brațul tău să-mi înclin capul.

Mi-aș pune gaj visarea toată
C-un zâmbet vraja să dispară,
Din dreptul Lui să te cer iară,
Să las a supărării casă.

Dar tu te-ai dus, acolo sus
Și mie nimeni nu mi-a spus
Cum pot să fac să mă trezesc,
Să am curajul să visez?!

Mă-ntreb ades, de ce te-ai dus?!
Și-un gol în mintea mea s-a pus
O pată neagră de paloare,
Ce-ntr-o paletă-i non-culoare.

Ea arde trist și tremurând
La gândul dintre morți și vii
Cuprinsă-n mijloc efemer
Pare mai mult frântură-n cer!

Mă-ntreb mai des, de ce eu?!
Să-ți simt căldura mai mereu
Cum mă-nsoțește pas de pas
Și nici-un gând să îți dea glas!

Apari, dispari și ești nu ești,
Mă simt captivă în povești
Unde eroi sunt veșnic vii,
Mai stau puțin, poate revii!

În ochii mei, te văd aievea!
Mă tot gândesc c-ar veni vremea,
Să-mi dai mâna înc-o dată
Să-ți fiu în ceruri stea furată...

 Sunt doar o drogată!

Am intrat în sevraj după ultima doză luată.
Deși sângele-mi încă te simte,
Pulsezi în sufletul meu ca o doză târzie!
Oare cine mai știe
Ce nume aveam amândoi
Înainte de a fi unul?
Când ai plecat nici timp nu mi-ai lăsat
Să iau o supradoză!
Cu tine în mine să te plâng în continuare,
Să te dor și să mă doară,
Pe tine cu mine.
Sunt doar o drogată!
Rămasă pe veci fără propria heroină.

Vă rog să mă trimiteți la dezintoxicare...
Am o poftă nebună de tine!

Încă îmi curgi prin vene
Chiar de le-aș deschide
Tot nu te-aș putea scoate din mine.
Prea mult te-ai zidit în făptura-mi firavă
Și fiecare celulă-mi arde de dor să te vadă!
Sunt doar o drogată, adormită la colț de stradă,
Cu pantofii rupți și visele rănite,
Cu speranța că ar mai putea să te aibă...

Nu mă vindecați vă rog,
Nu aș mai fi eu fără el vibrând prin mine...

DOINITA NAN - ROMÂNIA GRUPAJ DE VERSURI

Suflet în eterna clipă...

Pentru că nu pot purta aripi,
dau drumul viselor
deschizând aripile îngerilor,
călcând în urma unor tălpi

Ce se afundă într-un zâmbet,
agățat și pitit în spatele unei raze de soare,
fiindcă nu vrea să-și arate determinarea
de a afișa un vaiet

Venit din adâncuri de suflet,
bătut de-al icnetului dureri
ținute ascunse în bătăi de țărmuri
ce se izbesc de răceală unui duet

Ce-și plimbă gândurile,mâna-n mână,
uitând de iubirea din suflet
izvorâtă din frumosul privirii trăsnet
ce ne-a lovit într-un timp cumpănă

Când totul era un vis despre iubire,
nu vreau a înțelege,a uita să gândesc,
când timpul era atât de
firesc,
obrajii-mi se scuturau de atâta paloare.

Un joc...magic

Joc și zâmbete se arată într-al miezului de noapte,
Zâne se învârt,chicotesc și se revarsă
Într-un dans haotic,se înlănțuie,toate-n ii îmbrăcate
Într-o pajiște cu flori,se tot balansă

Umblă vorba că e o noapte magică,
Se tot umple de povești,să aduni aleasă floare
miros tainic ce aruncă,
Toate prinse-ncingatoare,cu ardoare,

Ca în seara ce v-a să vină,
Sub a perinii broboadă,le ascunzi,
Ca în vis de noapte, ursitul ce-ți alină,
Să-l visezi,chipeș băiet,inima de ți-o încălzi

Și pierdută în poveste,în a dansului chemare
Inima începu să bată,cât mai tare și mai tare
Într-un vis,ce dragostea o cere,
Să-și ia zborul,într-o viață plină de culoare.

Doar..Tu

Te joci cu tăcerea mea,
îmi cânți dragostea în felul tău
ești vis din vis,
plin de muzică,
în mintea mea trăiești
sub un alt cer,
al tău,
îmi supraviețuiești
în culoarea ochilor tăi,
în plămădirea pământului
și-mi ridici dorința de a fi,
de a arde focul din inima mea,
de a mă mistui în tăceri și nonculori,
de a-mi reda libertatea
ca sunetul unei clape de pian
în articulațiile unui gând,
de a plânge cu lacrimi
un sentiment arzând
care ne poate transforma cuvântul în gesturi unice,
TU ,ești vortexul meu...ești pulsul meu!

Nu-ți sunt

Nu-ți sunt și nu-ți voi fi vreodată
iubirea ta cu ochii triști
părtașă la o iubirea moartă
în fașa primului gând,grăiești

Când mă chemai cu disperare
tu, clipa s-o apuci plângând
durerea să ne sfâșie-n gândire
o rațiune,ce nu o putem trăi decât mai blând

Întoarce-te,nu vreau să vezi
ai mei ochi plini de lacrimi
durerea ce o simt în noi amiezi
parte din noi ,nu vreau să o sfârșești

Promisiuni deșarte, le tot culeg
și vorbe spuse,le tot împrăștie
cotloane ale gândurilor ,un întreg,
le voi păstra într-un simplu te iubesc!

Ca marea înăsprită,se scurge întristarea
nemăsurate adâncuri se pierd în palide culori,
iubind nemărginit și lumea și vâltoarea
iluzii mincinoase vin să se scalde ,
în inimi râuri

Ecouri auzite în voia mării,     
izbindu-se de stânci în ale valului bătaie
ducă-se înspumate pururi,
dureri,primind în schimb atingerea ta,
o mângâiere pe-al obrazului regată!

Te voi iubi la fel

Cum rămâne cu mine?
Te voi iubi la fel,
așa cum a fost înainte,
când un moment îmi devenea o eternitate
când rezervată în declarații
eram al tău răspuns
Te voi iubi la fel,
așa cum nu am știut atunci
așa cum nu știu și acum
cu sufletul plin
să-ți simt atingerea vorbelor
ca și cum am face dragoste
Te voi iubi la fel,
nu-mi lua fiorii din inimă,
lasă-mă să fiu beată de a ta suflare
să mă inund în a ta privire
fără colac de salvare
să nu-mi fii salvamarul
ce încearcă a salva
ceva pierdut în jocul valului
ce ne-a lovit pe amândoi
Te voi iubi la fel,
fiindcă altfel nici n-aș ști,
ești rațiunea mea de a fi
ești bula mea de aer
în atingerea picurilor de rouă
în diminețile reci ce au să vină
Te voi iubi la fel,
altar ridicat pentru o jertfă a neputinței
de a fi liber și de a învăța a iubi.

Tristețea unui suflet străin

De ce îmi ești trist suflet drag
Cand plapuma nopții reci
Ne-acoperă cu umbre sumbre,in prag
Aducând cu ea liniștea prinsă într-un clinci

Încercând zadarnic să tot scapi
Urmând acel miros al iubirilor trăite
Amintiri ce încerci a le căsăpi
Când totul se transformă în lacrimi deșarte

Ce prin jocuri de cuvinte te-a vrăjit
Să ții minte,te-avantă
Zeci de clipe,sentimente,amețit
Călcând pios pe-al tău drum
urmând a ta conștiință.

Mlădie salcia în neguri timpurii
Acum,când credința ți-e pusă la îndoială
Luna-și azvârle trena peste-a nopții miresmi
Mătănii,ofrande,speranța
Unei iubiri prinsă de o grea boală.

Care e visul tău?
Sărută-mă în ploaie!
Ce-i cu tine?
...ploaie!
Pierduți suntem în al atingerii picuri,
privind înainte,
chiar dacă inima rămâne în urmă câțiva pași,
suntem captivi momentului
de fiecare dată când vorbești cu mine
sau cu gândul,
Îți simt muzica,
aproape te-am văzut în visele mele
și ți-am zâmbit în continuare,
Cuvintele tale îmi săgetează inima,
sunt pe punctul de a dansa
acel dans al ploii,
în măsuri,doar de noi știute,
tonalitați calde ale aventurii,
să te gândești că nu vei ști niciodată,toată dragostea mea,
Să crezi,
că nu o să știu niciodată pe a ta,
Mă iubești?
spune-mi de o sută de ori,
doar spune-mi,
fără să obosești,al momentului dans!

Nu e nimic a zice

Nu am nimic a zice
și mintea mea nu vrea să creadă
al timpului mers,ocheadă,
barieră a momentelor complice

desfășurări,ale tăcerilor sunete,
ușor slăbite în doze mici de nebunie
pierdute în iluzii pline de amabilitate
asfințite în clipe fără abnegație

când lumea încearcă să creadă
dileme in tonuri infinite
anotimpuri ce vin și pleacă,
în zâmbete ștrengare pline de falsitate

în ecouri, știind că îmi doresc,
când totul s-a împlinit în râul gândurilor
scufudând visele într-un mod măcelăresc,
așteptând iubirea într-un somn adâncitor.

Să-ți fiu

Să-ți fiu o ultimă poezie,
asta îmi doresc în patimă și dorință
și muză imi doresc a-ți fi,
să-ți fiu privirea care te arde
în frumusețea zorilor de zi
a zilei arșițe,a amurgului apus,
Să-ți fiu gândul cel curat,
de a veni la mine în suflet
de a însufleți iubirea,
Să-ți fiu durere atunci când doare
pumnal în inimă băgat
pierdută pe drumul fără-ntoarcere,
Să-ți fiu fericire atunci când valul atinge țărmul
în nețărmurita plăcere
în zbaterea zborului,a fâlfâitului de aripi
în plăcerea soarelui,puternic astru de ați îndulci ziua,
Să-ți fiu amintire în a nopții amor
când contopindu-ne am devenit unul
într-un vals,în timpii iubirii
Atât de multe îmi doresc a-ți fi,
destin și voință în ploi înfrigurate
în lacrimi mângâiere,
un dor nebun, într-un singur adevăr!

Ascultă

Ascultă vântul,el cântă
ascultă liniștea,ea suferă
ascultă inima,ea vorbește
ascultă pădurea,ea șoptește,
o ceață se revarsă,moment de basm,
în povestiri de gânduri,
e târziu și nu dorm,
îmi vin în minte
schimb de cuvinte,de priviri,
și noaptea ce nu mă vrea
mi-aruncă dulceață de cuvinte,
le prind cu mâinile,ridic spre slavă
și închinare,
stângaci răsar tăceri,
pun stăpânire pe-o noțiune a timpului,
ce vrea din când în când,
să se conjuge dincolo de-o ultimă frontieră,
tandrețe se adună și se sparge,
în câteva secunde ce rămân
agățate de un potir în noapte,
ce te adapi cu o inimă
într-un impuls fărâmă!

EMANOIL SÂNZIANA - ROMÂNIA - GRUPAJ DE VERSURI

Zbor spre infinit

Sunt aripile mele un zbor spre infinit ,
în universul sacru legea s-a rânduit,
și gândul către tine care mă ține aproape
e-o arma de război luptând pentru dreptate

semințele-ncoltesc adânc în caldul pântec,
sunt ghioceii prunci născuți din primăvară,
cu lacrimi vii, te rog, nu îi lăsa să moară,
vor readuce zâmbetul și puritatea iară!

e oare suferința ce dă valoare lumii,
prin acul de tăcere trece-un mosor de ață,
e lună sângerie, vom face sacrificii,
te rog, iar Ava , astăzi, s-o readuci la viață!

Emanoil Sânziana
Bucuresti
23.02.2019

lacrimi vii

am împletit din lacrimi vii
cunună infinitului
emeri de-azur deschis-au mii
plutind pe roza timpului

plânge roua dimineții
șoapta zorilor duioasă
fremătând de dorul vieții
peste nuferi albi apasă

rămâi tu a mea poveste,
taina blândelor izvoare
când prin cetine rupestre
mă strigai nebun prin soare

ne scăldam în curcubee
înfloreai în anotimpuri
din eternul dor de fee
ai rămas un colb de gânduri .

București
02.06.2018
Emanoil Sânziana

***

și dacă pașii mi-i îndrept
spre stele pelerine
Iubite, luna-mi arde-n piept
când mă gândesc la tine

mai lasă-mi dorul meu pribeag
să-l simt cum evadează
e Universul tatăl meu
prin inimă vibrează

iubește azi fără de teama
că Steua se va stinge
magii cu drag te vor urma
profetic, pân ' la sânge !

Emanoil Sânziana
Bucuresti
21.02.2019

Mesian
Sânziana Emanoil

Sărutul tău Elixir de putere
Să fie oare lacrima de vină
Te simt mai pur în orice adiere 
Nufărul tău devine o lumină.

Văd vise îngropate-n alte vise
moartea e doar o lacrima pierdută
Mormintele așteaptă evadarea
Contaminarea e deja făcută .

Cărțile au dreptul să vorbească
Istoria e-o ciută-n vârf de munte
De-acolo sus lumea o vezi abruptă,
Mereu ostilă ca un mic grăunte .

Războiul minților

Mușc din rana infinitului
Din rana cuvântului îngropat
Din buzele tale ce le-ai udat
Cu rouă divină..

Mușc din cuvânt nerostit
Se prăbușesc azi
Toţi zeii-n zenit,
Olimpul a murit
Creștinii întorc semizeii din lună ..

Mușc din Egipt din oameni
Ce-nalţă mari piramide
Ei spun că-i sfârșit
Apocalipsa nu vine,
E doar o minciună
Iisus nu a murit ..

Mușc din trupul pământ
Nesfârșitul adânc,
O reînviere a morților
Ce-n liniște croiesc
Războiul minților prin infinit ...

Emanoil Sânziana 

***

suntem izvoare de lumina sacră
și muntelui de vrei să-i ceri iertare
în forță își va face râu prin piatră
învolburat curgând până-n hotare

nu spulbera lumina libertății
sunt stelele tot mai presus de cer
prin pașii adevărului trec morții
e Universul un infinit mister

recunoștința, mila și iertarea
au fost odată, și minciuna doare,
ca scriitor nu îți uita menirea
du mai departe slova ca un Soare !

București
Emanoil Sânziana 

Orion
Sanziana Emanoil

În ochii tăi planeta evadează
prin două staze respirând adânc
într-un tumult de foc viața vibrează 
renasc poemele când în eter le-arunc

Se contopește cerul și pământul 
pătrunde-avid dorința germinal
într-un delir oniric infinitul
nestăpânit vulcan mușcă carnal

Și pasiuni exaltice doboară 
când universul vrea in echilibru
pleroma inimii explozie solară 
în mii de stele haosul divide

Neocatharsis

 În pieptul tău se simte universul,

cu briza mării eu îți mângâi trupul,

e-n raza lunii neocatharsisul,

ca o Veneră intră-n tremur timpul..

 Iubesc să te cuprind în albul perfect

din mijlocul iernii pictându-ţi gândul,

cu dansul nebun , cu instinctul relict

iubesc să plutesc cu tine, iubindu-l..

Să-ți simt roua dimineții şi nervii ,

prin iarba proaspăt umedă călcând

cu-atingerea caldă, cu explozii de flăcări

să mă aprind în trupul tău vibrând .

 Iubesc oceanul şi revarsarea fluviilor,

 ce explodează în extazul nurilor,

cu fiecare dezmierdare în infinitatea buzelor,

să uit de mine-n tine-n universul stelelor !

Și dacă eu sunt taină , tu ești poezia ,

astăzi voi plânge împreună cu marea,

 trezind în inimă sinestezia,

eternă îți va fi transformarea!

București Emanoil Sânziana 14.12.2018

LHANA ROMA-NOVA - ROMÂNIA - TARA-MAMĂ, ROMÂNIA

ȚARA-MAMĂ, ROMÂNIA
Autor: Lhana ROMA-NOVA

Azi, din teamă sau iubire,
rătăcim pe-acest pământ
alungaţi de raza lunii
într-un Car cu roata Mare;
locul nostru cel de veci
nu-i în cer,
nici în mormânt
pân’ ce nu vom fi iertaţi
de copii, de cei plecaţi,
de acea sfântă Adunare
ce-a făcut din noi un neam
pentru care să răsară,
printre boabe de neghină,
cea mai sfântă mamă-ţară...

De vor vrea ca să ne ierte
Horea, Cloşca şi Crişan,
trei eroi ce-or să renască
iar şi iar, la ceasuri grele,
cu-a sa horă - Porumbescu,
Porumbescu Ciprian,
horă a Daciei întregi
slăvită de robi şi regi,
salvaţi fi-vom de zăbrele
ce ni-s puse în trup, în inimi,
ce ni-s puse în cuvinte
când prin noi încep să curgă
gânduri, gânduri, simţăminte…

Alba-Iulia, şi dânsa,
are pentru fiecare
câte o vorbă de dojană,
câte un canon de dat
pentru când Mihai Viteazul,
primul voievod călare,
a intrat trimfător
cu trâmbiţe, cu onor,
cel dintâiul comandant
ce-a unit trei principate,
toate sub un singur steag,
Transilvania, Moldova şi-al Munteniei meleag...

Dar, ca să nu fim trişori,
dacă vrem să fim iertaţi,
trebui’ să ne spovedim
şi să ţinem post prelung
doar cu apă şi credinţă,
cu speranţă alintaţi...
Alba-Iulia Cetate,
suntem prea plini de păcate
şi nu ştim dacă ne-ajung
mii de lacrimi, mii de vieţi,
închinări pe la icoane,
de aceea, vrem canoane!...

Ştim cu toţii că într-o iarnă,
la început, pe ziua întâi,
au cerut lui Moş Crăciun
(când duşmanii colindau)
pe-a lor mamă, ţară-mamă,
să le fie căpătâi,
trei copii şi toţi ca unul
ce fuseseră vânduţi
pe un schimb de foc cu tunul...
Transilvania, Banatul şi cu Ţara Ungurească
au găsit, pentru o clipă, soba ca să-i încălzească!...

Ţara-mamă îşi smulge părul,
ţara-mamă încă îşi plânge
pe copiii cei pierduţi
de pe când erau doar prunci;
zece i-au fost dăruiţi
și au toți același sânge
până n-au fost luaţi de iureş...
Banat, Crişana, Maramureş,
Dobrogea, Ardeal şi Muntenia,
Moldova, Oltenia...
La Moldova cea de Sus,
Bucovina... ei i-au spus!

Basarabia, sărmana,
şi azi plânge, îi curge rana,
dar... cum sânge să nu curgă
la copiii puşi în rugă
de-acea mamă iubitoare
care nu mai este Mare?
N-are aripi să le întindă
peste cei ce dorm în tindă!

Dacă îngerii ar vrea
a lor aripă să-i dea,
ţara-mamă, România,
şi-ar lua degrab’ făclia
și-ar porni peste hotare
să-și sărute a’ ei odoare!

Se întâmplă, unii... să se nască
de mii de ori pe-acest pământ
până înţeleg că românească
e ţara-mamă, legământ!