Kessy Ellys Nycollas - România - IUBIRE INTERZISĂ - Jurnalul unui suflet ciudat,Vol ll: (visul 3)

IUBIRE INTERZISĂ

Foto:internet

Jurnalul unui suflet ciudat, Vol ll :(visul 3)

     Ne intersectăm, ne ocolim și ne privim pe furiş. Sub privirile tale simt cum îmi pierd cumpătul. Respir, privesc în pământ și trec mai departe. Ridic ochii și nu mai văd nimic altceva decât un ,,roi’’ imens de fluturi multicolori care se învârt  în jurul meu bezmetici de parcă vor să mă prindă în jocul lor!

     Mă opresc lângă fântâna din curtea casei. Privesc în adâncul ei și îmi văd chipul. Văd cum apa fântânii încearcă să ascundă imaginea și nu înţeleg ce se întâmplă. Mă frec la ochi tulburată și privesc din nou.

     Alături de chipul meu, într-un plan secund, deslușesc o umbră. Amețesc! Realizez că îmi stai alături și că umbra ce se configura pe luciul apei era de fapt chipul tău.

       Îți simt respirația în ceafă, apoi, încet, încet o simt tot mai aproape de gât, în dosul lobului urechii stângi

       Mă atingi ușor cu buzele. Tresar și mă scutur copleșită de emoții dar și de teama de a nu fi observați.          Fug speriată. Încerc să îmi găsesc ceva de lucru pentru a depăși starea.

      O încăpere destul de îngustă ține loc de bucătărie. Caut cele necesare să îmi fac o cafea. Mâinile îmi tremură iar fața o simt de parcă vrea să ia foc!

      Găsesc un ibric, pun apă și aprind flacăra. Pun cafeaua și rămân cu ochii ațintiți în interiorul ibricului de parcă vreau să ghicesc în acea cafea, care încerca să dea în clocot.

     Dau să umplu ceașca. Mă cuprind fiori simțind din nou respirația ta fierbinte pe gât. Scap ibricul din mână, împrăștii cafeaua pe podea și mă prăbușesc în clipa următoare, la picioarele tale.

      Filmul se întrerupe!

      Nu ştiu ce a urmat în primele clipe de după prăbușirea mea dar știu, că m-am trezit simțind cum buzele tale îmi ating, oarecum indecent, gura.

      Am început să vibrez sub ploaia sărutărilor tale.

      Buzele tale moi și catifelate mă ating nebunește pe buze, pe față, pe gât, pe umeri, continuând apoi să cobori către sâni. Simt că mi se taie respirația. Mi se face frig, apoi îmi simt tot corpul umed ca atunci când ies de sub duș.

       Mintea mea îți strigă numele. Aud cum ecoul glasului meu se izbește în zidurile încăperi și se întorcea amenințător către noi. Brațele tale mă strâng cu putere la piept iar gura murmură, sufocând sărutările, într-un mod repetitiv, tulburător, un te iubesc divin. Un te iubesc pe care nu l-am mai auzit niciodată până acum, spus cu atâta patos.. dus parcă până la extremă, către o stare de nebunie.

      Mă lași să mă desprind din încătușarea brațelor tale. Mă întorc răvășită către tine și uitând de teama unei iubiri interzise, îmi încolăcesc brațele în jurul gâtului tău.

foato: internet

      Îmi răspunzi, fără să eziți cu o nouă îmbrăţişare. O ploaie de sărutări se revarsă fierbinți peste chipurile noastre înnebunite de dorințe. Abdomenele se ating și ne simțim trupurile vibrând, înnebunite de dorința de a ne poseda reciproc.

       Încăperea începea să devină din ce în ce mai neîncăpătoare, insuficientă, incapabilă să găzduiască între pereții ei, iubirea care clocotea în trupurile noastre.

        Simt cum mă sufocă privirea ta turbată de dorință, cum mă încătușează brațele tale. Îmi este cald! Apoi încep să tremur. Sunt transpirată ca atunci când mă prinde o gripă puternică, în toiul veri.

Te desprinzi brusc și te îndepărtezi. Eu deschid ochii încet și mă cuprinde teama.

Visul s-a terminat!

Ne regăsim în următorul vis!

foto: internet

Kessy Ellys Nycollas - 02042013 / Ischia

LUCEAFARUL DIN VALE

LUCEAFARUL DIN VALE

Ion Cuzuioc - R. Moldova - SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN - 10) SILTO LA SALONUL LENEŞILOR

Ion Cuzuioc

SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN
10) SILTO LA SALONUL LENEŞILOR

Prima cunoştinţă cu saloanele curţii zeului Neptun, Silto o făcu cu cel al leneşilor. Căzuse tocmai la vremea când în salon aveau loc întrecerile pentru titlul de cel mai mare leneş, locuitor al adâncurilor mării. La întreceri aveau dreptul se ia parte numai şi numai leneşii. Până şi arbitrii tot dintre leneşi au fost aleşi.

– Bine v-am găsit, salută Silto pe cei prezenţi în salon. Dar parcă nici nu vorbise. Toţi tăceau chitic.

– Cine sunt ei? De unde s-au luat? se miră Silto către supuse.

– De unde s-au luat?! De pe partea cealaltă a curţii. Au fost răpiţi de către sirene, iar la curtea noastră prefăcuţi în amfibii. Ţi-aduci aminte de palatul amintirilor, unde stau ascunse hainele?... Toate-s ale lor. Când au fost răpiţi, toţi erau la fel pentru noi şi trăiau împreună, însă mai pe urmă am fost nevoiţi să-i despărţim prin diferite saloane. Acesta-i al leneşilor.

Intr-un colţ al salonului, un leneş îi turna altuia lapte în gură. Ultimul şedea cu gura căscată, de parcă prindea muşte. Burta, din ce în ce se făcea tot mai mare şi mai mare. Până la urmă îi crăpase de atâta lapte înghiţit. El a şi fost declarat campion printre leneşi, numai că după moartea sa.

– Îi vezi? cuvântară supusele. Cum moare omul de lene! Iată aşa şi trăiesc ei. Un chin pe capul dădacelor.

– Mai bine zis, fiinţează, dar nu trăiesc, argumentă Silto.

– întocmai, îl susţinură supusele. Să-ţi fie de învăţătură.

Acum plecăm la culcare, iar mâine din nou vom purcede prin saloane.

Supusele zeului îl petrecură pe Silto în salonul său, dorin- du-i la despărţire „Noapte bună!".

Harpele cântau, iar melodiile lor unduiau printre valurile apelor, ajungând până la geamul îmbrăcat cu lambrechin^[1] al lui Silto. Chiar şi peştişorii veneau la glasvand,^[2] loveau cu botişoarele în el, semn de salutare lui Silto, apoi se întorceau şi coborau pe fundul mării, căutându-şi loc printre flori, sălaş peste noapte, iar Silto pe divanul său aţipea, din când în când trezindu-se de privirile lunii, care pătrundea printre ape să-l vadă pe Silto. Dar vezi că Silto nu putea vedea decât numai halourile^[3] pe glasvanduri. Luna dispăru. Silto aţipi. Aţipiră şi vietăţile mării. Numai marea se zbătea în valuri, înspăimân- tându-i pe cei din jur şi pâzind bogăţia lui.

---

[1] Lambrechin — draperie scurtă fixată în partea de sus a unei ferestre sau a unei uşi în scop decorativ.

[2]Glasvand— uşă pliantă cu geamuri, care desparte două încăperi.

5Halo (halouri) — aureolă care încercuieşte pe o placă imaginea unui punct luminos.

Ion Cuzuioc - R.Moldova - SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN 9) LA PALATUL AMINTIRILOR

Ion Cuzuioc

SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN

9) LA PALATUL AMINTIRILOR

Se făcu zori de zi. Linişte şi pace în toată curtea zeului. Dormea în linişte şi pace şi Silto. Numai supusele zeului nu-şi găseau astâmpăr. Nici de cum nu puteau să se hotărască: să-l ducă sau nu pe Silto la palatul amintirilor. Le era teamă că-i vor aduce vre-o durere sufletească. Poate că aveau să renunţe la această călătorie, dacă una din supusele mai bătrâne nu lua cuvântul:

– Să-l ducem, vorbi ea. Suntem datoare. Azi, mâine sau mai târziu, dar odată şi odată trebuie să-şi vadă amprentele din casă, cătunul lui. Şi încă una e la mijloc. Cum au să-l cunoască părinţii, dacă Silto nu-şi va primi ce-i a lui din palatul amintirilor ca să le arate părinţilor, rudelor, băştinaşilor.

– Aşa e, aşa e! încuviinţară ceilalţi. Să-l trezim şi să pornim spre palat.

...De toate ce-i văzură ochii se ului Silto. Şi tichii, şi broboade, şi cămăşuici, şi pantalonaşi, şi papucei puteai vedea în palatul amintirilor. Toate aparţinând pruncilor răpiţi de pe malurile mării, acum supuşi ai zeului Neptun.

– Să le păstrezi ca ochii din cap, îl sfătuiră supusele pe Silto, înmânându-i hăinuţele cu care era el îmbrăcat încă pe timpurile anului de faşă. Şi nu cumva să afle zeul Neptun, pe ce mâini au nimerit ele, c-o să ne vină de hac la toţi.

Ca pe o relicvă păstra hăinuţele, după care mai pe urmă aveau să-l recunoască părinţii, rudele şi băştinaşii. Mai bine zis, după ele, apropiaţii lui aveau să-şi aducă aminte că numai unul Silto, cândva, în cătunul Scoica de Mărgăritar purta aşa hăinuţe.

ADINA POPESCU - ROMÂNIA - SCRISORI DIN ȚARA DE MĂTASE ( Grupaj de la 1-10)

SCRISORI DIN ȚARA DE MĂTASE

           Autor: Adina Popescu

1

În mii de-ntruchipări te am în suflet în freamătul de frunze

Că să te simți acasă îți voi aduce și bujori de munte

De dorul tău mi-e casa, mi-e răsăritul răsărit în stânci aride dar răsăritul nu încape în cuvinte

Să vii să ți-l răsar în piept când  stele se sting pe vatră în suspin nevindecat cum rană în floare când  rouă nu-i doar spin de ploaie scuturat

Cum arde răsăritul în ape când nu îmi ești aproape 

Un curcubeu mi-e sufletul când vii

Cu suflet ars nu-ți spun decât cât mi-e de dor

Și despletit adoarme-n maci mii de culori armura-n flori bulgări de rouă

Când plâng, când plâng,  când pleci să îți răsară în poteci arbori de floare

Când plâng de-o singură culoare e paradisul sperând că te întorci

E  numai pentru tine și merele-s de aur dar ție aurul nu-ți place iar mie pasărea albastră cu zbor tăios când nu te aud

Îmi zace!

2

Vântul despletit cânta prin frunze săgeți de trestii la margini de drum că fiecare umbră să-nflorească șoptind culoare de azur  noapte risipind

Punte cu umbra să-ți aștern la margini însemnată cu stele un înger păzitor îți voi da

La margini de drum sunt vrăjitoarele rele

În candele am aprins boabe de mirt cu toate dorințele mele

Dragostea mea curcubeu e în  noaptea albastră pe cealaltă parte a lumii fulger în soare

Cu șoapte prelinse pe iarbă ca o pasăre cu aripi lovite

Pe unde treci pașii tăi nu mă vezi

Stau ascunsă  în  leagăn de stele

Cuvintele  mele

3

Dezrobită-mi e lumina când trec îngeri pe poteci

Eu îi văd cum cern din crengi lampadare de lumină

Trup de ceară stă ascunsă în propriul cânt

Lângă aripile mele pasărea măiastră rătăcită pe pământ

Fericită privesc hora îngeri frigul risipind

Stele-mi taie frumusețea ochi de stele lacrimi

Dragostea îmi e veșmânt

Pedepsită cu iubire să văd îngeri

Drum de soare risipind!

Trec îngeri!

4

Numai tu știi că exist prin oglinzi de timp trecând

Cânt de pasăre măiastră mă-nfășoară legământ

Cuib de stele o să-i fac cânt din dorurile mele

Sora mea de lună plină deschide-mi poarta-n lumină

Ție să-ți aduc în prag,  car de stele, toate lacrimile mele

Numai tu știi că exist numai tu venind mi-ai spus că pot să-nfloresc pustiul doar din dragoste cântând

În regatul meu de gheață brazii se frângeau plângând

Acum cor de îngeri fruntea le-o înalță  bolta lumii, luminând

Fir de iarbă, fir de iarbă podoaba de sărbătoare

Coasa-l taie și nu-l doare roua îi cântă de răcoare

O să-ți fac un așternut se va  ruga de pământ de iarbă mângâietoare trifoi pernă de noroc creangă de măr înflorit dragostea de mi-ai știut

Numai eu știu că exiști avatar prin ere grelele dragoste ți-a fost opaiț drum de flori calea lactee

Pasărea mi te-a adus scară aripi de măiastră

Stă un înger și îmi coasă haina albă de mătase

Eu îi spun că sunt pagina dragostea mi-e pâine bună

Numai tu știi că exist numai eu sunt ca să-ți fiu

Bob de rouă,  bob de rouă dragostea mă frânge-n două spune-i inima să-mi vină coasa-i fără de rugină ziua-mi este mătrăgună apa din fântână-i zgură

Zori de zi, zori de zi văd cum îngerii îmi pleacă doru-i inimă mă  seacă lupii urlă la fereastră

Numai eu știu că îmi ești izvorul din pietre deci

Numai tu știu ca-nțelegi cuvintele de rugăciune

Soarele de nu apune!

5

Sunt raze încâlcite dorul tău amestec șoapte de îngeri fire de lumină semne divine ce cad în suflet jertfa s-o spulberi

Îmi sunt destule ecouri dintr-un cântec descântece

Legate  cu un fir de iarbă sclipiri de lună mie să-mi  ajungă

Umbra de-i umbră să fug

Ce descântec îmi șopteai ? Ce iarbă  amară semănai?

Drum de lună, drum de lună pașii ți-ai pierdut în brumă

Înserare cu ecouri păsări calde de lumină

Crengi foșnind îngheți dormind fulgere prin suflet aurind 

Ție unde -ți-e inima  val de furtună adăpostit

Unde ți-e inima curcubeu învelindu-mă-n dor

Culoare de cer sufletul meu stelele-l vor!

6

Însingurată te-am căutat prin câmpuri amare ceruri amestecate-n furtună călcând pe boabe de soare limpeziri de rouă prin lume pierdută, oh! neștiută

Catedralele tăcute filigranate în piatră zori de zi

Voievozi lucind în statuie de marmură străvezie

Nemărginiri neliniștea dorului  tău m-a găsit de veghe la răspântii de seară trecând în zborul de vultur tăcut

Nici nu-ți mai știu chipul știut  atâtea dileme

Aripi creșteau să pot să te caut și în leagăn de stele

Mi-ai descântec cu floare de tei  înnobilată mă vrei veșmânt mi-ai scuturat din flori de cais visul de-i vis lăsându-mi poarta deschisă spre vis crezând că pot să respir crezând că pot să trăiesc  într-un vis ce l-am visat în neștire

 Dar mie veșnic  mi-e zi de duminică încremenită în timp de iubire

Boabe de rouă înflorind până iarna nu vine

Vulturii aștept cu vești numai de bine

Umbra mea în genunchi în altare de piatră

Înmiresmată cu iubire ce arde în candele

Ca de zăpadă!

7

Vara își stinge semințele viitoarele roade în basmale de soare

Le seamăn răbdătoare în rădăcini învelindu-le în rouă despletită în înserare dar de câtă rouă e nevoie pentru fierbințeală pământule

Când își flutură vântul aripa stângă începe să ningă

Când aripa dreaptă e zdrențuită numai tu cu sufletul tău, zânele- sânzienele de le-ai privit te- au vrăjit să înțelegi glasul de floare

Știi să strângi rouă din flori înmiresmată răcoare să înverzească și sălbatica  floare rană de floare ce ne- nrobește cu cântece  sfințindu-ne cu gust de pelin din câmpul de soare prea plin

Doar inima mea-i amețită  în  aura florii de crin tremurând a iubire aș vrea să ți-o-nchin frumos. 

Învelită în floare de maci

Tu mă privești și taci!

Dragostea mea povara mi-e povară

Cu umerii fluturând a ninsoare tot pleci

Nu-ți mai aud pașii inima mea se zbate ca un clopot în stele

Sunt urme  de lupi din urmă să mă ajungă

Sunt lupii cu umbră!

8

Știi! Nu ți-am spus ! presimt când trebuie să vii, iarba, recunoscându-te, își aduce aminte că de o mare câmpie unduitoare, smălțuită cu floare a! amară din câmpiile sudului

Și crește, crește, tulpină cu verdele soare acoperind urma de lup

Să nu vezi cât timp a trecut prin moartea de vânt

Și nici să nu simți urma de ciută când vine, seară de seară să-mi  bea din palmele goale, cu  dragoste, răcoare

Iar eu aștept te aștept

Pasărea Phoenix cu cioc de granit  îmi  poruncește să înfloresc încă o dată

Tu să-mi spulberi din prag pulberi de piatră, urma lăsată când te strigau la poartă, glasuri pe  care nu le-am înțeles niciodată

Poate sunt, iar zânele-sânzienele chemându-te în lumea lor sacră

Stăpân fiind de floare

Floare pulbere, aur în soare!

9

Cum aleargă râurile să se arunce în vâltoare de mare, brâuri limpezi, fire de lumină, munților,coroanele fine bătute-n rubine, sărutări pe cer aripi de cocor, salbe de mărgăritare, pe veșmânt de soare

Tristețea mea de floare fără sărbătoare,

Marea mi-e altarul învelit în valuri de însingurare,

Vântu-n frunza serii , cântece deșarte prin  ceruri răzbate, bolta cu stele imperiile mele, răsfrânte-n oglinzi, rugăciuni de sfinți

Lumea-n catedrale, îngerii  de piatră ,ascultând glasuri de furtună, în gând se îngână cu îngerii cei vii păsările vii

Marmura e  caldă, sufletele salbă, stele reci de iarbă se topesc încet în candele de seară!

10

Credeam că în suflet, fericita iarnă, mi-a lăsat statuia doru

lui de gheață mănunchi  de raze, floarea cea aleasă

Crizantema albă înflorită-n fereastră, cine a înmiresmat-o?

Aripa măiastră, când a scuturat-o când în suflet primăvara albastră, argintului cernut

Tu , ecou, durere de frig, când soarele cerne, inimii veșmânt

Firul de mătase, când  l-ai început?

Tu, iubitul meu, domn-de-floare-nouă, pașii-mi sunt de rouă,

Nu mai simt pământul și nici legământul

Dimineața-n dungă îmi sună din frunză,

Marea mi-e altarul, vălul, rugăciunea,

Stea în șapte colțuri , inima-mi rostul,

Pescărușii, umbra, luna-mi spune 

Ce pedeapsă amară, de păgână soartă

Să nu-mi fi aproape , ninsoare de iarbă!

Ion Cuzuioc - R .Moldova - SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN - 8) TAINA PALATULUI DE CHIHLIMBAR

Ion Cuzuioc

SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN

  

8) TAINA PALATULUI DE CHIHLIMBAR

Cale lungă făcură Silto cu delfinul Ami, meduza Aurelia Aurita şi supusele până ajunseră la palatul de chihlimbar. Nici o vietate de mare nu putea să se apropie de palat, care era păzit de către caracatiţe.

Spre mirarea tuturor vietăţilor, meduza Aurelia Aurita plutea direct înainte spre Porţile de Granit ale palatului, luminând calea lui Silto şi delfinului Ami.

La vederea lor, caracatiţele deschiseră porţile. Le deschiseră, căci meduza Aurelia Aurita lumina toate adâncurile mării, de altfel beznă în jur, iar delfinul era unul din străjerii fideli ai curţii. Altminteri, fară nici o discuţie, atât meduza cât şi delfinul s-ar fi întâlnit pe dată cu moartea. Aşa făceau caracatiţele cu toţi cei nepoftiţi la palat.

Şi să vedeţi, copii, minunea, bogăţia şi puterea palatului! De jur împrejur totul lumina. Şi podul, şi pereţii, şi podeaua, şi uşile, numai din chihlimbar erau zămislite.

– Vezi aceste douăsprezece uşi? arătară supusele lui Silto.

– Da! Ce-s cu ele? întrebă tânărul la rândul său.

– Deschid foişoarele fermecate, care, după cum vezi, sunt încătuşate şi păzite de caracatiţele mării, unde stau ascunse cele douăsprezece sceptre şi coroane de aur ale zeului Neptun. La începutul fiecărei luni, zeul, urmat de cele mai devotate supuse, vine la palatul de chihlimbar, unde marele spătar îi înmânează un alt sceptru şi coroană, care-i dă puteri noi. în ele, în ele stă ascunsă şi viaţa, şi puterea zeului. Şi au ele un farmec ciudat. Oricine ar reuşi să pună mâna pe sceptru şi coroană, şi viaţa şi puterea zeului Neptun o va putea răpi. Ele sunt menite numai şi numai zeului.

– Să mergem, să mergem, propuse meduza Aurelia Aurita.

– Că bine zici, acceptară supusele, nu de alta, dar ne-o fi căutând şi a mai stârni zarvă din cauza noastră.

Cu toţii făcură cale întoarsă spre palatul zeului Neptun.

– Mâine, Silto, vorbiră supusele la despărţire, vom porni spre un alt palat. Până atunci, însă, noapte bună! Somn uşor...

Ion Cuzuioc - R. Moldova SILTO ÎN ÎMPĂRĂȚIA LUI NEPTUN - 7 - SILTO SE ÎMPRIETENEŞTE CU DELFINUL AMI ŞI MEDUZA AURELIA AURITA

7 SILTO SE ÎMPRIETENEŞTE CU DELFINUL AMI ŞI MEDUZA AURELIA AURITA

Iată că sosi şi timpul când supusele zeului trebuiau să-l facă pe Silto cunoscut cu vietăţile de mare. Bineînţeles, cu vietăţile cele blânde, care nu prezintă pericol pentru om, ci îi pot veni chiar în ajutor.

Ca de obicei, în una din dimineţile zilelor trăite în adâncurile mării, supusele zeului Neptun au venit în salonul unde dormea Silto, i-au adus dejunul, pe care 1-a servit cu poftă, apoi îi cuvântară:

– Le-ai deprins aproape pe toate, din câte ne-au fost date să te învăţăm, Silto. Ai deprins şi scrisul, şi cititul, şi muzica, şi dansul, ai căpătat şi putere, şi frumuseţe. Sfatuindu-ne, noi, dădacele, am luat hotărârea să te arătăm delfinului... Da, da! Delfinului! Să nu te miri! Alt prieten mai devotat şi mai puternic ca delfinul nu vei găsi în această curte. Delfinul niciodată nu atacă omul, ba din contra, îl ajută şi-l salvează de la înec. Dascălii tăi credem că ţi-au povestit despre acest animal de mare, şi nici nu bănuim că nu ştii unele asemănări între om şi delfin... îs mulţi ei la curtea noastră. Noi, însă, ţi-l vom arăta pe cel mai bun, căruia îi zice Ami. Nu o dată a ospeţit el pe la noi.

Deci... în largul mării!

Delfinul Ami cu tot cârdul lui se afla la salonul învăţăceilor şi le asculta armonioasele melodii interpretate la harpe. Uneori, amuzaţi de ritmurile strunelor, mai băteau şi ei cu coada la geamul salonului.

Acolo îl şi împrieteniră supusele pe Silto cu delfinul. La drept vorbind, delfinul Ami ştia despre soarta lui Silto şi nu se gândi mult ca să-l îmbărbăteze:

– Ţine-te dârz, tinere. Delfinul la nevoie se cunoaşte. Numi voi precupeţi puterile pentru un bine omenesc.

– Ei, ce ţi-am spus noi? se bucurară supusele lui Neptun. Sunt şi suflete bune în împărăţia aceasta.

– Să-i facem cunoştinţă şi cu meduza Aurelia Aurita, vorbi înţeleptul animal de mare, delfinul Ami. Toate căile, văgăunile mării le ştie şi le luminează. Numai de folos ne poate fi ea nouă.

Meduzele se aflau la repetiţie în salonul dănţuitoarelor. Repetau „Hora meduzelor", armoniată la harpă de meduza Aurelia Aurita. Ele se pregăteau pentru un concert de sărbătoare în cinstea zeului mărilor Neptun. Silto, dădacele lui şi delfinul Ami, care sosiră în salonul dănţuitoarelor, au aşteptat până se sfârşi repetiţia.

– Frumos dans, n-am ce zice, lăudă Silto „Hora meduzelor", apropiindu-se de dănţuitoare. Şi melodia e duioasă.

După repetiţie delfinul Ami îi făcu cunoştinţă cu meduza Aurelia Aurita, care avea faima de vietate blândă şi deşteaptă în apele mărilor.

– Acum, Silto, vorbiră supusele zeului, ar fi bine să-ţi facem cunoştinţă cu curtea zeului Neptun.

– Deci, voiajul prin curtea zeului, glăsui delfinul Ami.