Kessy Ellys Nycollas - România - Sunt o naivă... ( Jurnalul unui suflet ciudat)

Sunt o naivă

Încă mai aștept acel telefon promis!

    Ne revedeam după aproximativ un an și jumătate. Atunci am plecat fără să te privesc, fără să îți vorbesc  și hotărâtă să nu mă mai gândesc la tine niciodată. Păi da! Așteptam atăt de mult acest moment. Era punctul pe care ți l-am cerut în repetate rânduri iar tu de fiecare dată mă certai întrebându-mă:

 - ce tot ai tu cu acel punct? Ce crezi că se schimbă dacă am decide și accepta să spunem amândoi punct?

    Aveam convingerea că în momentul în care ucidem și îngropăm povestea noastră, totul se va da uitării iar mie îmi va fi mai ușor. Simțeam o povară pe umeri. Era atăt de grea încât, uneori, credeam  că nu mai rezist, că nu o mai pot căra.

     Cănd iubirea reușește să supraviețuiască, te caută din nou. Ea nu are liniște. Nu se poate stăpânii și începe să te înghiontească, să îți trezească din nou dorința revederii.

    Era o dimineață ploioasă de februarie. Telefonul îmi dă de știere că am primit un mesaj. Deschid și rămân cu ochii pironiți pe displei. Era mesajul de la tine. Acel mesaj pe care, undeva în adâncul sufletului îl doream precum dorește privighetoarea un strop se apă sau copilul sânul mamei.

    Un proverb japonez spune: Un cuvânt bun poate încălzi trei luni de iarnă, iar eu am curajul să subscriu. Așa este. Cuvintele pe care le-am citit mi-au încalzit sufletul, uitând de frigul acelei dimineți. Imi spunea că îi este dor. Imi spunea că își dorește să ne vedem!

    Priveam, citeam și simțeam pur si simplu că mă cuprinde o amețeală greu de controlat. Priveam și nu știam ce să îi răspund. Îmi trecea prin minte scena plecării. Mă certau amintirile care încercau să îmi amintească despre decizia luată atunci...Mintea căuta să mă controleze întrebându-mă dacă îmi este din nou dor să sufăr, sufletul însă mă îndemna să îi răspund.

Ce aș putea să îi spun? Cu ce ar trebui să îincep?

Mă decid cu greu! 

Scriu!

-      -  Salut! Ce e cu tine? Nu m-ai uitat?

-      -  Nu! Tu m-ai uitat?

-      -  Nu!

-       - Păi și atunci de ce crezi că eu te-aș putea uita?

-       - Pentru că ai avut un comportament, în care nu erai tu și care m-a făcut să cred că mă urăști...

-      -  Că te urasc? Dumnezeule! Cum ai putut gândi astfel despre mine?

-      -  Nu știu! Așa am simțit eu în acele clipe.

-        -Ai simțit greșit. Manifestarea mea a venit din faptul că erai lăngă mine și nu mă priveai, nu îmi vorbeai, nu îmi dădeai nici cea mai mică atenție. Noi cei care ne iubeam, ajunsesem brusc doi străini! Nu am mai rezistat. Tu trebuia să înțelegi ce  se întâmplă cu mine dar ai ales să pleci fără să spui nici un cuvănt.

-       - În acel moment nu am putut înțelege mai mult. M-a durut foarte tare acea răbufnire nervoasă. Nu te mai recunoșteam. Nu mai știam dacă este aevea s-au visez. Dacă ești tu sau altcineva, persoana care urla ca o fiară încolțită. Un proverb spune: cine bea, nu știe despre daunele vinului; cine nu bea, nu știe despre avantajele lui. Cam așa era și situația în care ne aflam. Cine  iubește, nu are timp să  se găndească la daunele pricinuite de iubire; cine nu iubește nu are cum să simtă avantajele ei. Eram între ciocan si nicovală! Situația părea să scape de sub control și atunci am decis că plecarea din viața ta, definitiv credeam atunci, ar fi cea mai bună soluție.

-        Am așteptat atăta timp să dai un semn...Simteam uneori că nu mai rezist. Luam telefonul, îți căutam numele în agendă dar renunțam să îți scriu. Mă temeam că nu vei răspunde iar găndul acesta mă speria.

-       - Iată că am răspuns. Și eu am avut astfel de momente însă, de această dată, am avut puterea să nu dau nici un semn. Am așteptat să văd dacă ai să o faci tu.

-       -Ei! Și iată că am făcut-o! Îmi este dor de tine. Vreau să ne vedem.

-        -Nu îmi vine să cred ce citesc!Visez?

-       - Nu, nu visezi. Vreau să ne vedem.

-        -Of, Dumnezeule mare! În ce mă bagi iară? Te-ai gândit bine ce îți dorești?

-        -Desigur. Ce trebuie să înveți tu, este că pe suflet, nu putem pune stăpânire. El este cel mai cinstit. Niciodată nu ne va minți. Important este ca noi să învățăm să îl ascultăm.

-       - Ok! Încercam să te uit!Atâta tot!

-        -Nu vom putea să uităm niciodată, povestea care ne-a unit.

-        -Așa se pare. Poate că nici nu vrem cu adevărat. Atâta timp cât răsfoim pozele, recitim mesajele, retrăim momentele, cum putem uita?

-       - Hai zimi cănd ne vedem?

-        -Te voi suna în această dupăamiază să îți spun ce am hotărât.

-        -Ok! Voi aștepta telefonul tău.

M- am perpelit toată acea dimineață pâna pe la ora amiezii. Nu știam ce să fac și cum să procedez. Simțeam că vreau să îl văd, să ne vedem, să ne vorbim și să ne imbrățișam. Mintea însă căuta să mă facă să înțeleg că greșesc. Sufletul mă îndemna să accept și așa cum mi-am spus, că voi face mereu, ce îmi va dicta sufletul, am sunat.

-       - Voi veni marți. Ești liber?

-        -Da! WOOOW ! Te aștept. Ce mult este păna atunci. Astăzi este abia joi.

-       - Ei! Cum au trecut opîsprezece luni mai trec încă cinci zile.

-       - Așa este însă nu aș vrea să știi cum au trecut...

-        -Imi e greu să cred dar cred.

-        -Of  Doamne ! Tot așa ai rămas! De cănd te cunosc, niciodată nu ai știut ce vrei!

-        -Așa este. Știi bine care erau temerile mele iar acum sunt și mai multe.

-        -Știi ceva? Tu erai cea care spuneai că ceia ce se întâmplă cu noi este cu voia lui Dumnezeu.  Fără voia lui nu s-ar întâmpla.

-        -Mai cred încă. Cu siguranță așa este.

-        -Atunci ne vom vedea marti?

-        -Da. Voi veni. Și mie îmi este dor de tine.

     Au trecut cu greu cele cinci zile. Mă gîndeam cum voi reacționa eu, dar el? Timpul a trecut, ziua a venit, întâlnirea s-a întâmplat. Totul a fost atît de firesc de parcă nici nu trecuse peste noi atăta timp. Aceleași priviri, aceleași gesturi, aceiași fiori ai imbrățișărilor, aceiași fluturi în stomac deși era iarnă iar fluturii ar fi trebuit să hiberneze!

-        -Mă dorești? Vrei să mergem undeva?

-        -Te doresc dar nu vreau să mergem nicăieri.

-       - Cum așa?

-        -Simplu.

-        Vreau să nu îmi ucid dorința! Atăta timp căt ea există, există și iubire. Dorința este jarul care menține aprins focul iubirii.

-        -Știi că te respect prea mult și nu pot să îmi permit să îți impun.

-        -Nici nu ai cum. Fac doar ceia ce simt. Îmi este extraordinar de bine așa. Îmbrățișează-mă, strângemă cu putere la pieptul tău. Vreau să îți simt inima bătând așa cum îți bătea în nopțile în care ne iubeam ca doi nebuni până în zori.

Timpul a trecut repede. Trebuia să ne despărtim. Mi-a promis că ne vom auzi în următoarea zi. Nu a fost așa. Tăcerea lui m-a scos din minți și am procedat cum știam eu mai bine. I-am scris un mesaj prin care îl înștiințam că misiunea mea a luat sfărșit. Din nou un sfărșit! Păna cănd? Nimeni nu poate ști.

Kessy Ellys Nycollas - România - De ce?

DE CE?

De ce moartea n-are moarte?

Și de ce durerea doare?

De ce noaptea nu e zi

De ce sub pământ nu-i soare?

 De ce moartea n-are moarte

De ce viața-i trecătoare?

De ce norii plumburii

Pot ascunde sfântul soare?

De ce moartea n-are moarte

Iar vântul nu are față?

De ce râuri curg la vale

De ce Vulturul se-nalță?

Ce ce omul toată viața

Crede că e Dumnezeu?

Apoi  sufletu-i îngheață

Plângând și părându-i rău?

De ce urâm, dușmănim...

Iar pământul nu ne ajunge

Când noi toți știm că murim

Și lăsăm în urmă o cruce?..

Nu împărățim pământul

Orișicât de mari am fi

Ne va înghiții mormântul

...pe oricare, într-o zi...

Numai moartea n-are moarte

N-a gustat mărul oprit

A ales să fie rece

n-a iubit, n-a suferit...

Tu omule de-ai ales

Să le guști pe rând pe toate

Mușcând  din mărul cules

Plătind totul cu o moarte...

Stai strâmb și judecă drept

Fii puțin mai înțelept

Nu iubi condiționat

Fiindcă DOMNUL te-a iertat,

De toată greșeala ta...

Dar a pus în pieptul tău

Iubiri și păreri de rău

Ca să te întorci mereu

Acasă, la TATĂL tău!

Unde vei fi fericit

Dacă ai fost bun, cinstit

Ai iubit și-ai respectat

Ai sărit și-ai ajutat

și-ai dat din puținul tău

celui istovit de greu...

cu batista ta ai șters

lacrimi, curgând fără sens

                                                   și-un obraz ai mângâiat

                                                     unui om greu încercat...

Știu că haina face omul

Știu că rodul, face pomul

Însă sufletul smerit

Poate umbla dezgolit

Renunțând la poleială

Care adeseori înșeală

.................................

                                                      

ADINA POPESCU - ROMÂNIA - SCRISOARE DIN ȚARA DE MĂTASE

SCRISOARE DIN ȚARA DE 

MĂTASE

Autor: Adina Popescu

,,,Bate gerul crunt în poartă, cu himere de zăpadă, duh de ceață te-a sortit, chip de dragoste albastră, pelegrin printre cetății, cum să te găsesc?

Doar un strigăt te-a vestit, fără viscol, fără chip, cerul desfrunzit, arbore pe răsărit, 

Fir de iarbă, mi-ai legat, inimă, suflet și mâini ,

Scară împletesc, acum, către raiul tău, mi-ai rostogolit în prag boabe, jarul din măceșe, strigăte în rugii serii, strigăte în stele reci, în oglindă mă zidești,

Unde, doamne, rătăcești!

Între căderi și măriri, vis, regăsiri!

Împărțită lumina la doi, eu, în umbra neliniștii,

Tu, simfonia ninsorii, fulgi sidefii te îmbracă, în veșmintul ursitei, după tine, e iubire, înverzite raiuri, risipă, orbitor prinț de lumină,

Cum să mai știi pragul cu sori, luminate!

Iubește, făptură de vânt,,,

Mâinile, zbor! privighetorile ți se încurcă prin cântece, pletele albe, cerul îți cerne pe umeri,

Le despletești în râuri de sunete, treci împărțind crizanteme, praguri de stele, porți dăltuite-n luceferi, catedrale pe Calea lactee, aerul tău, busuioc înflorit,,,nu, nu te-am văzut, cortegiul de îngeri a trecut, cum să văd îngeri când ochii îmi plâng! în somn îți sunt rugăciune, iartă-mă!

Umbră fără de nume, eden pustiit, soartă păzită de cuci fără cuib,,,

Singuratatea zăpezii, chip cioplit în aripa vântului, mătasea clipei, mi se prelinge mie pe chip, nu, nu te-am văzut, tot ce-am avut, pulbere-n vânt, apă amară, visul spulberat, tăciune,,,

Șapte fire, ierburi le-am sfințit, vămuirea mea din pietre, nimic! nisip, argintiu, argintiu,

Sufletul se întoarce și strigă, arșiță! roua-i câmpia ta,,, doar un strop inverzit ,,, iubește-mă!

Cărare să-ti fiu printre lupii pustii,

Florile-s dalbe, cunună Stelelor, simfonie, dorul năuc, ce cântec, se cântă, în cântec de cuc!

Ninge cu flori, ninge, din suflet de îngeri, petale de cer, își plânge creanga floarea risipită, dintre cristale se înfiripă frunze, intoarcerea-n muguri, îmi picură pe suflet firimituri de lună, se frânge zborul între cuvinte nespuse, prin stele vreau să văd cărări ce le tot urci, cu mirosul de iarbă, de-mi înfloresc mie poieni,,,

Singuratatea clipei, cerne singurătăți,

Înger trecând, pașii de rouă, singurătăți, piatră cioplită-ndelung, singurătăți,

Poemul cu firul de aur, vioară cu o singură strună,, vulturii, zbor în duminici, coroană, salcie plângând,,, ziua de azi nu se mai întoarce,

Stă în prag așteptănd iubirea mea cu miez de ploi, lumina se împarte la doi, doar pasărea însorită zboară cu tine,

Dragostea mea să fi fost scrisoarea nescrisă a inimii mele? ce vrajă albă, luna înzăpezește cristale

Leru-i ler, pietrele se tem, florile dalbe-s ger,

Cu șapte ceruri înaintea cerurilor tale, iarbă pădure înflorită, ocean rotund de verde, oceanele iernatice se desprind de cer, cad, cad, lebede, ca bulgări de zăpadă, aripile scară la cer, ce suflet aveam de urcăm infinitul pe scări și înapoi, nimicul împărțindu-l la doi, umbra fiindu-mi statornică,,, agonizănd țipete pe malul pustiu,

E târziu? valul a trecut, nisipul? aurul fin,

A iubire, te numesc, îndurare!

Înflorește lemnul în poartă, curcubeul de năluci răvășește tot asfințitul, fluturii cern rouă albită, în cristale, oglinzi răsfrânte din cer,

Tu mi-ai dat sipet de vănt să-l închid între poeme, boabe de chihlimbar, îți cer, lacrimă, blândețe, nu-mi mai aduce în dar,,, harul vesniciei mele, risipă de maci, mi-ai făcut-o altar, cavalcade de stele, stau de pază înimii mele,, prinț de argint,, statuie, în noapte de sunt,

Doar Vulturul îmi este aproape,,,

Tu, ocean tulburat, tu, oceanul meu vrăjit în șoapte, nu vezi lumina cum ne desparte?

Kessy Ellys Nycollas - România - Ajutor!

                                                                             Foto:internet

AJUTOR!

Doamne îți cer ajutor:

Vreau o aripă să zbor!

Nu doresc să mă înalț

Vreau piciorul să-mi descalț

Si-apoi să pășesc ușor

Ca oricare muritor

Pe drumul vieții pavat

Cu granit din dor curat...

Zborul să îl iau în piept

Către tine să mă-ndrept

Doar cu -o aripă și -un scut

Să revăd ce am pierdut...

Și-apoi de îl voi vedea

Să mă-ntorc în lumea mea

Să pot trăi liniștită

Și puțin mai fericită

Să uit căt de tare doare

Lacrima plină de sare

Ce spală dezamăgiri

Vise moarte, neîmpliniri

Răni adânci ce sângerează

În sufletul ce oftează...

Și mai vreau Doamne de  vrei

La pieptul tău să mă ei

Să-mi oblojești rănile

Și să-mi ștergi lacrimile

............................................

Doame câtă mârșăvie

Și nici gram de omenie!

Kessy Ellys Nycollas - România - Fragment dintr-o poveste veche

Adăugați o legendă

Fragment dintr-o poveste veche

     Ne-am revăzut după mulți ani în care am purtat imaginea chipului lui ca pe o icoană, în sufletul meu. Îl priveam de parcă pierdusem noțiunea timpului! Nu puteam să mă dumiresc dacă sunt în fața acelui om pe care l-am iubit nebunește!      Mi se derulau, în fața ochilor, imagini vii ale poveștii noastre de iubire. Priveam și vedeam dincolo de el, vedeam prin el, vedeam acel tânăr șaten cu ochii verzi care m-a iubit. Voiam să cred că sunt în fața acelui bărbat, că el este acela și totuși ceva lipsea. Lipseau foarte mulți ani care compuneau trecutul, lipseau trăirile, lipseau cuvintele... mă pironeau privirile. Acum era doar un bărbat oarecare și atât.

   L-am privit în ochi, i-am privit chipul, l-am măsurat cu privirea din creștet până în tălpi. Îmi treceau prin minte noian de întrebări, regrete, dezamăgiri, dar cel mai tare durea tăcerea. Nici unul din noi nu mai aveam nevoie de răspunsuri. Trecuseră prea mulți ani... suferisem prea mult, devenisem imuni. Viața a săpat o prăpastie prea adâncă între noi... și Doamne, câți ani am plâns de dor, câți ani am căutat nebunește să aflu ce face, cum este... vrând să aflu cine a participat la despărţirea noastră. Acum nu mai am nevoie de răspunsuri. Îmi sunt inutile. Am adunat în suflet atât de multă durere încât nu ar mai avea puterea să mai reacționeze. Toți anii scurși în durerea abandonului nejustificat, a pietrificat, în suflet, iubirea. O simt ca pe o piatră de moară care apasă greu.

      Am reușit, într-un târziu, să schimbăm câteva cuvinte, păreri. Aproape că nu auzeam ce vor să îmi spună vorbele lui. Oricum, orice ar fi spus erau cuvinte fără sens. Lipseau multe. Nici nu mai conta. Nu mai era nevoie de încredere, de înțelegerea sensului lor... la ce ar fi folosit. Eram acolo, prezentă fizic. Nu doream să îmi răscolesc inutil sufletul deoarece știam cât de mult doare și la ce bun acum?

       Nu l-am mai privit în ochi. Evitam privirile lui pline de durere, evitam de teama de a nu descifra răspunsurile dureroase pe care nu putea să mi le verbalizeze. Avea un fel al lui de a mă privi... acel fel care mi-a tulburat mintea ani la rând fără să ne vedem.

     Aș fi cerut o explicație, răspuns la întrebările rămase fără răspuns lăsate pe prispă sufletului meu atunci când a dispărut ca înghițit de pământ. Îmi făcusem eu însumi o promisiune și anume, că nu voi insista niciodată să mai aflu nimic. Am pus totul pe seama destinului, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru tot, considerând că doar el ştie mai bine ce trebuie să se întâmple cu mine și în viața mea, unde trebuie să fiu și alături de cine, ce misiuni am de îndeplinit și cum să le duc la bun sfârșit. 

      Am cotrobât în adâncul sufletului meu căutând clipele frumoase pe care le-am petrecut împreună, atunci când ne-am cunoscut... continuând apoi să retrăiesc momente ale întâlnirilor mele cu un tânăr care purta haina militară, care făcea arest pentru întârzierile create de dorinţa de a fi cât mai mult timp alături de mine... apoi am renunțat brusc. Dureau foarte tare, toate aceste retrăiri. Am încheiat un pact cu sufletul meu rugându-l să revină în prezent și să privească realitatea care îi stătea în față, să uite trecutul, să observe prezentul și să privească în viitor eliminându-l din peisaj. Să uite zilele acelea în care mi se părea că soarele capătă strălucirea împrumutând din strălucirea lui și să observe că în prezent este o simplă umbră care îmi zâmbește fals, împovărată de regrete și dezamăgiri. 

      Destinele noastre nu au avut o carmă comună, drumurile au avut direcții total diferite...

Nu știu și nici nu mai are rost să îmi pun întrebarea, acum, dacă el a realizat măcar cinci minute ce a însemnat pentru mine, ce loc a ocupat în viața mea, în sufletul meu, ani la rând, că el a fost sufletul care mi-a marcat trecutul, eu însă am ajuns să înțeleg că nu mai face parte din prezent și cu atât mai puțin din viitor. Ocaziile oferite atunci nu au cum să mai fie valabile acum deși doare, doare atât de tare dar nu pot urla. Dacă aș putea, ar fi un urlet atât de puternic încât, ar străbate până la Dumnezeu, aș îngenunchia la picioarele lui și l-aș întreba: DE CE DOAMNE? De ce atâta durere, de ce atâta suferință? Unde am greşit? Cine a greșit? 

       Ani la rând i-am oferit posibilitatea să participe, în lipsă, la toate trăirile mele, bucurii s-au necazuri, împliniri sau dezamăgiri fără ca măcar să priceapă vreo dată cât de mult mi-a lipsit.

Am fost conștientă mereu, am înțeles întotdeauna că trebuie să îmi văd de viața mea, că totul a luat un alt curs însă niciodată nu am putut să renunț, să uit acea poveste nebună de iubire. Aș fi vrut să cred că ceea ce a trebuit să învăț am învățat și că pot lua totul de la început. Un început mai altfel, un început al unui om matur. Nu am reușit. Orice început, urma să fie tulburat, de amintirea dureroasă a poveștii noastre neconsumate. 

         Deși astăzi par să fiu o femeie puternică, la exterior, interiorul duce încă o luptă crâncenă, neînțeleasă încă de mintea mea. Vreau să cred totuși că am învățat cât și ce trebuie să ofer fiecărei persoane care îmi va intersecta viața. Nimeni, niciodată nu va mai primi atât cât a primit el, nemeritat. Mă bucur că, măcar, am putut să realizez, că nu oricine merită totul, că nu oricui poți oferi totul și asta nu pentru faptul că nu mai am încredere în oameni ci pentru faptul că am înţeles că nu oricine poate fi demn de a avea încrederea mea sau de a fi ridicat pe o treaptă superioară față de treaptă pe care eu mă situez și că primele probleme care trebuiesc rezolvate sunt problemele mele, mai întâi.

Ion Cuzuioc - R.Moldova Nuvele obişnuite, neobişnuite şi chiar stranii - De ziua morților

Ion Cuzuioc

Nuvele obişnuite, neobişnuite

         şi chiar stranii

 DE  ZIUA  MORŢILOR

     Moartea-i stătea în faţă. O vedea şi ziua şi noaptea. Cum numai închidea ochii, cum îi apărea.

– Oare să fie sfârşitul? se întrebă el. Oare m-am săturat de trăit? Atâţia ani, atâtea zile trăite fără păcate şi... na-ţi-o bună, mă cheamă.

  Ce rău să-i fi făcut eu ei de mă paşte la tot pasul? De parcă numai eu aş fi trăit pe acest pământ. Pământul e mare. Oameni sunt mulţi, iar ea –  moartea-i numai una singură. Să fie mai puternică decât noi toţi, decât pământul? Nu poate fi! Aşa-i de fioroasă: cu părul vâlvoi. Parcă şi-ar întinde mrejele într-un lac cu peşte. Are nişte colţi de se sperie şi munţii iar ochii ei –  două dealuri cu fulgere şi fum negru. Şi cum i se mai împletesc picioarele –  două beţe de os ce se clatină în bătaia vântului! De unde atâta putere? Minunea lui Dumnezeu!

  Azi e sâmbătă. Sâmbăta morţilor. Toată ziua am văzut moartea, dar nu mi-a fost frică. Nu mi-a fost, căci nu eram singur: erau mulţi. Oameni! Dar acum e seară. Trebuie să mă duc la culcare. Unul singur?! Nu! Nu! Unul singur nu merge. Când aţi şti ce frică mă cuprinde!

 Simt că e ultima mea noapte. Cum voi închide ochii va veni la mine, mă va coborî într-un somn adânc, din care nimeni nu se mai trezeşte.

  Iată că vine! Bună seara, multaşteptata mea. Mă chinui din zorii zilei până la chindii. De ce să mă torturezi atâta?

... Iată că se apropie de patul meu. Astăzi m-am culcat fără să aştept. Mai ştii unde mă va duce? Ce are în mâini? Aha! O lumânare aprinsă şi o farfurie cu colivă. Cât de hâtră eşti tu, moarte! Şi lumânarea vrei să mi-o ţii, şi colivă vrei să dai de pomană, numai să mă iei cu tine.

  Dacă voi trăi, voi purta frica în sân, mă voi chinui zi şi noapte în aşteptarea morţii. Să mă torturez singur pe mine? Mai bine să mă duc cu ea. Ştiu c-o să mor, ştiu că n-o să mai trăiesc pe pământ, printre oameni, ştiu că mai devreme sau mai târziu va veni şi mă va lua din rândurile celor vii.

  Moartea, care-i stătea în faţă cu lumânarea aprinsă într-o mână şi cu farfuria cu colivă în cealaltă, ghicindu-i frământarea, s-a apropiat de el, i-a întins lumânarea, iar el cu mâna tremurândă o apucă şi o strânse puternic aşteptând să vadă ce va face moartea mai departe. Ea însă îi întinse şi farfuria cu colivă.

– Gustă, fricosule! îi zise moartea, dându-i farfuria.

– Uite la ea, îşi zise el în gând, îmi dă şi de pomană, farmazoanca.

– Gustă, gustă, păcătosule, rosti moartea. Şi ţine minte, căci mai mult n-am să vin la tine niciodată. Niciodată! Auzi?! Până nu mă vei chema tu. Iar lumânarea? Lumânarea numaidecât să-ţi ardă veşnic în casă. Veşnic! Dacă se va stinge, să aprinzi alta. Să ardă tot timpul. De va intra cineva în casa ta, să-l serveşti cu colivă şi dulceaţă. De n-o să faci ce ţi-am spus, să ştii că am să te iau fără voia ta, îl ameninţă moartea şi ieşi din casă.

Noaptea ceea n-a închis un ochi. Sărmanul de el! Parcă ţinea moartea în braţe. Şi-a venit în fire abia în zori:

– Cum să trăiesc? se întrebă el. Ce fel de viață e asta?

  Nici nu trăieşti, nici nu mori. N-am să pot ieşi în lume. Trebuie să stau de veghe lumânării. In casă... Singur? E-e-e! Nu! Nu! Nu merge aşa. Mai bine să mor. Căci viaţa trăită în pustiu e ca şi cum n-ar fi trăită. Dar n-am să chem moartea. O să aştept să vină singură. Şi va veni. Căci lumânarea se va stinge până la chindii şi alta n-am să aprind. Atunci ea numaidecât o să vină, precum a spus.

  Lumânarea se topea, coborându-şi tot mai jos şi mai jos flacăra, făcând inele negre de fum şi ridicându-se deasupra capului celui ce sta întins în pat. Şi cu cât lumânarea se topea mai tare, cu atât inima-i bătea mai des. Care pe care? Inima sau lumânarea? El închise ochii, aşteptându-şi sfârşitul. Deodată uşa se deschise, şi un scârţâit răguşit ajunse la urechile omului, în odaie intră o siluetă aproape transparentă.

– Mergem! îi porunci ea. Apoi luă lumânarea, o stinse în palme şi ei dispărură în doi.

Inele negre de fum mai roiau haotic prin odaie, căutându-şi vreun loc ascuns. Un miros specific de ceara răzbătea prin crăpăturile uşii.

– S-a mai dus unul din rândurile noastre, ... şuşoteau oamenii, trecând pe lângă casa răposatului.

– S-a dus. Până la urmă toţi ne ducem.

– Toţi se duc! Toţi ne ducem!

Kessy Ellys Nycollas - România - Destin sau blestem?

                     

                               

DESTIN SAU BLESTEM

Tu suflete ce-mi rătăcești în vis

Spune-mi  destinul cine ni l-a scris?

Ce- a trebuit să înțelegem și n-am înțeles

Pe drumurile vieți  am mers pe contra sens?

Vroiam să pot trăi în liniștea și pace

Să pot iubi așa cum Dumnezeu o face...

Să pot visa flori, ape, munți, coline

...și nicidecum, noapte de noapte, să te visez pe tine!..

În loc să pot să merg ferice pe al vieții drum

Pășesc cu spinii-n talpă iar sufletu-mi e sctum

Haina Pământului, strivit sub talpă, îmi e strâmtă

Iar din adâncuri, străbat vocile, acelora ce nu cuvântă...

Pe malul râului de lacrimi, cresc sălcii plângătoare

Sub streașina de pleoapă stă lacrima ce doare

Spre ceru'-'nalt mă străduiesc să urc treaptă cu treaptă

Din zi în zi mai mult pricep că și speranța-'mi e deșartă!...

Iubirea noastră pedepsită îi spartă-n mii de părticele

Stând  aruncată între noi ca-ntre pământ și stele...

adună-n suflet zilnic regrete și durere

nici nu se reîntregește, nici nu piere...

...........................................................

Cine mi-a scris destinul ăsta, atâta de cumplit?

Blestemul cui, în ceruri, a fost auzit?

Kessy Ellys Nycollas
01012019 / Petroșani