Kessy- Ellys Nycollas ***ESTE ZADARNIC SĂ REGREȚI PREA TÂRZIU

Am înțeles pe parcursul vieții cum că oamenii vin, apoi pleacă din viața noastră. Nu întreabă la venire dacă pot veni, nu întreabă la plecare, dacă pot pleca! Vin, se instalează confortabil în sufletul nostru iar după un timp, pleacă așa cum au venit simțind că nu le mai este potrivit locul în care sunt, nu se mai simt fericiți alături de noi. În alte situați deși ar dori să mai rămână, nu știu cum să procedeze, nu știu cum să ne facă să înțelegem pierzându-și drumul către sufletul nostru. În nenumărate situații parcă altcineva alege și decide în locul lor... Alteori ne sunt luați de boli, accidente, moarte, situații în care nu mai avem timp să ne mai opunem plecării. Tăcem și privim triști cum se duc...rămânându-ne în minte întrebări care ne chinuie, întrebări la care nu vom afla un răspuns niciodată, derulând doar filmul întregii povești în care am fost și actori și regizori în același timp. Ne macină gândurile în care ne autocriticăm reproșându-ne:- dacă atunci nu procedam așa, dacă m-aș fi comportat altfel, dacă i-aș fi spus mai des te iubesc, dacă i-aș fi demonstrat mai mult că îl/o prețuiesc... Realitatea de necontestat este că suntem doar niște călători care parcurgem drumul vieții fără să știm de unde am venit și unde ne îndreptăm, trăim pierderi care ne golesc sufletul, ne rănesc, ne întristează, făcându-ne din ce în ce mai grea călătoria. Restul întâmplărilor le considerăm ca pe simple coincidențe care se întâmplă din întâmplare dar cu siguranță nimic nu se întâmplă întâmplător, totul este programat de o putere Divină care ne guvernează, de călăuzește pașii, ne coordonează mișcările dar și gândurile, ne deplasează din timp în timp în alte locuri asemenea unui jucător de sah care mută piesele inspirat sau mai puțin inspirat, acțiune în urma căreia pierde sau câstigă. Ne îndreptăm către moarte din prima clipă de viață, iar viața o simțim trăită doar atunci când începem să iubim. Nimic și nimeni nu rămâne pe loc. Pierdem oameni dragi cu voia sau fără voia noastră, pentru că așa este viața, cu câștiguri dar și cu pierderi, cu succese dar și cu înfrângeri, cu regrete, dezamăgiri. Nici un suflet nu este static, constant. Nu pentru că așa își dorește să fie ci pentru că aceasta este natura lui, schimbătoare, nestatornică. Pierderea unui lucru ne întristează, pierderea unui om însă, ne face să înțelegem adevărata lui valoare. Orice lucru poate fi înlocuit cu un altul mai nou, mai frumos, mai elegant, omul însă este unic și chiar dacă altcineva vine și ocupă locul rămas liber, ocupă locul dar nu înlocuiește omul. Abia atunci când nu mai este lângă noi începem să realizăm faptul că ar fi trebuit să îi spunem și să îi arătăm mult mai mult cât de mult îl iubim, îl prețuim, ne pasă de el și de viața lui, să îi vorbim mai mult, să îl îmbrățișăm arătându-le astfel căt de mult loc ocupă în viața noastră. Toate acestea nu se pot măsura, nu putem să le acordăm procente, nu putem cântări însă, manifestarea mai intensă a acestora sporește atașamentul și increderea. Prin pierderea unui om drag șimțim cum nu mai suntem întregi. Simțim că o bucățică din noi lipseșe așa cum într-un puzzel lipsește o piesă astfel devenind incomplet. Valoarea unui om poare fi măsurată doar cu sentumentele pe caere le nutrim pentru el. Iubirea îl face de neprețuit. Plecarea unui om nu este neglijabilă deoarece nu pleacă complet. El lasă în sufletul dar și în viața noastră iubirea, sentimentele, amintirile, trăirile, expresii și stilul de ne înlocuit și ne de ne uitat. De aceea este foarte important să nu omitem ai spune, atata timp cât se află în preajma noastră, te iubesc, iartă-mă și eu te iert, regret, îmi pare rău pentru că într-o bună zi ne vom trezi că nu ne va mai fi în preajmă deoarece nici chiar iubirea nu va fi alături de noi o veșnicie. *** Au trecut trei ani de când ai decis să pleci. Resemnată m-am privit în oglindă și mi-am spus în șoaptă că este dreptul tău. Cu lacrimi în ochi, cu fața îmbujorată încerc să fac un bilanț al timpului trecut dar și a ceea ce sunt eu acum și îmi pun o mulțime de întrebări legate de ce mi s-a întâmplat rău sau bun, de felul în care sunt acum, câte visuri au murit nefinalizate dar și câte s-au materializat. Timpul nu rămâne pe loc. Nu hibernează așteptându-ne pe noi să ne trezim... și cu fiecare clipă înregistrată de bătăile ceasului am devenit mai puternică, mai matură și mult mai aproape de realitatea a ceea ce sunt. Nimeni nu a putut să îmi înțeleagă trăirile dar am căutat să îmi respect promisiunile făcute acelora care mi-au rămas alături... și am dat totul pentru cine a decis să plece pe un alt drum, cu speranța că va pricepe faptul că drumul ales nu duce nicăieri și că va fi doar pierdere de timp... dar nu am fost înțeleasă iar regretele și părerile de rău nu au avut nici un efect, zâmbetele au devenit mai discrete iar lacrimile s-au întâlnit în barbă, îmbărbătate de încrederea în mine și în propriile vise. Sunt la momentul la care încerc să îmi fac un inventar al trăirilor și sentimentelor risipite. Recunoștința, iubirea, bucuria au fost umbrite de trădare, deziluzii, regrete, naîmpliniri dar am puterea să le poert pe toate pe umerii deoarece sunt doar un om care, atâta timp cât Dumnezeu îmi va lăsa viața, eu am datoria să învăț și să merg mai departe deoarece, niciodată nu o să le știu pe toate iar procesul de cunoaștere are un drum lung care vine de la naștere și se termină la moarte. Acum, privind din când în când în urma mea, realizez unde am greșit, unde am eșuat dar am tras concluzii, am învățat. Cel mai dureros mi se pare faptul că, nu am știut în cine să am încredere și în cine nu, că am acționat întotdeauna din impuls, că am ascultat uneori fără să înțeleg, astfel pierzând oportunități. Temperamentul meu, încrederea în forțele propii m-au condus uneori pe drumuri incerte pe care nu am luat cele mai bune decizii. Acum înțeleg că ar fi trebuit să fac mai multe căutări, să rămân aproape de cei dragi cărora să le arăt cât de mult înseamnă pentru mine însă, am învățat să fiu mai înțelegătoare, mai răbdătoare și să nu acționez în momentele de frustare, de furie... am învățat să las orgoliile, să iubesc mai profund, șă fiu mai înțelegătoare cu cei din jur. Dar: ,,timpul are întodeauna o cale frumoasă de a ne arata ce și cine contează cu adevărat!” Nu ar fi corect să nu recunos că am avut parte și de momente frumoase, visuri împlinite, bucurii, emoții care au năvălit în sufletul meu pe care adeseori îl simțeam gol, pustiit și împovărat de așteptări, de regrete, de doruri grele... dar ce este important acum, chiar dacă am plâns, am greșit, am iubit pe cine nu m-a meritat, am învățat să trăiesc în prezent, să apreciez momentul actual, să respect omul care îmi stă alături protejându-mă și iubindu-mă așa cum sunt. Am parcurs o perioadă cu rele și cu bune, am avut și momente frumoase dar și mai puțin frumoase, au fost și vise care s-au năruit, oameni care s-au îndepărtat dar viața a avut grijă să mă și răsplătească cu un suflet bun care mă iubește necondiționat. Așa este în viață. Nu poate fi mereu doar soare și nici mereu nori. Am învățat să apreciez ceea ce Dumnezeu mi-a oferit nu ceea ce eu mi-am droit. El întoteauna știe ce îmi lipsește și mi-ar fi de trebuință și nu îmi oferă ceea ce eu îmi doresc dar nu mi-ar folosi la nimic. Tot ce a fost, a fost și las în urmă închizând poarta trecutului, apreciind ceea ce este în prezent. Contează clipa prezentă. Ce a fost a rămas doar în amintirea mea, ce va veni vom vedea... Îmi doresc cu toată puterea mea să pot să fiu mai înțelegătoare și mai iubitoare cu mine și cu cei din jur care să mă înțeleagă și să îmi dea prilejul de a mă manifesta exact așa cum sunt eu, de a mă ajuta să mă descopăr în fiecare clipă trăită alături de ei, să îmi fie muzele care să mă inspire în scrierile mele, spiritul să poată călători liber împăcat și în armonie cu tot ceea ce mă înconjoară. Nu voi uita ca la sfârșitul fiecarei zile din viața mea, a unui drum, a unui proiect să mulțumesc și să fiu recunoscătoare Atoate-Creatorului pentru cele realizate, trăite, primite. Astfel voi proceda și în continuare, mulțumind tuturor acelora care mi-au rămas alături, care au avut capacitatea să mă aprecieze, care m-au criticat, m-au încurajat dar m-au și certat. Datorită lor am putut urca treaptă cu treaptă până în prezent. Unii mi-au ținut oglinda pentru a putea observa corect cine sunt, alții mi-au predat lecții de viață împortante, alții mi-au arătat ce pot fi și ce pot face, dar fiecare în parte s-a arătat raportat la nivelul lui spiritual, emoțional, empatic, intelectual însă fiecare a pus câte o cărămidă la construirea mea ca om. Mulțumesc Divinității că mi-a îngăduit să exist. Totul este exact așa cum ea a decis să fie! Recunoștință și prețuire! 29.05.2022 29.05.2016

FOKY- O IUBIRE CARMICĂ - Notă de lectură AURELIA RÎNJEA

IUBIND ȘI DĂRUIND Și de această dată, scriitoarea Kessy Ellys Nycollas ne face o frumoasă invitație la iubire, la a dărui din ceea ce ea însăși este, așternând cuvintele în pagină spre a-și găsi liniștea, povestind amintiri păstrate cu grijă în suflet, unde au prins rădăcini, iar acum se vor dăruite. Amintirile curg firesc, reînviate, în ciuda trecerii timpului, demonstrându-ne încă o dată ce frumoasă e iubirea aceea simplă și pură, care dăinuie! Copilăria marcată de boala mamei, pe care o descrie „suflet rănit, abandonat, trădat, nefericit”, abandonul tatălui la 2 ani și jumătate, bunica, apoi ea elevă, el soldat, viața cu misterele și surprizele ei, intrigi, prietenii adevărate sau false, anii de școală, căsătoria, toate devin lucruri pe care le păstrează în suflet și care „nu pot fi înlocuite cu nimic”. Concepția oamenilor de la țară despre căsătorie, cum că poți fi fericită doar în cazul acestei instituții, gura lumii care o speria, i-au marcat viața pe care continuu a încercat să o înțeleagă. În prima parte a cărții, întâlnim un dialog curat, ca și personajele: „Am vrut să te cunosc, îmi eşti dragă”! sau „Ne iubeam ca nebunii, ne iubeam ca în basmele cu feți frumoşi şi zâne”! Confesiuni profunde, care te acaparează, legate de „copilăria ei, de trăirile inocente”, sărutul amețitor al lui Foky… lupta sa lăuntrică, toate te conduc pe un drum imprevizibil, alături de autoare. Întâlnim povestioare cu tâlc pentru „găurile” rămase în suflet… sau învățăminte: „pentru a şterge greșelile vieții, nimeni nu a fost capabil să inventeze nimic”, fleșuri de viață, personaje frumos construite, dornice de o „poveste de iubire”, amintiri hazlii. Povestea te fură pe negândite și te transformi repede în personajul principal al cărții, care te trece prin stări antagonice, cu trăiri adânci, pe care încearcă să le înțeleagă. În ciuda a toate dezamăgirile, iubirea triumfă: „Te iubesc, pentru că printre toate iluziile false, mi-ai furișat în suflet și un adevăr, acela că fericirea nu este decât temporară și că indiferent cu cine încerci să fii fericit/ă... nu vei reuși deoarece (nu cunosc motivul) iubirea nu se înmulțește ci dispare!” Ce frumos ar fi să putem păstra mereu în suflet „doar partea cea mai frumoasă dintr-o poveste de iubire nebună!” Autoarea trăiește cu o inimă incompletă, cu bucăți din sufletul ei dăruite iubitului, pe care îl caută uneori printre frunze și cuvintele pe care i le scrie. „Sufletul mi l-ai luat cu tine, pentru că era deja amestecat atât de bine cu al tău, încât niciodată nu au mai putea fi separate”. Uneori, cum de altfel și recunoaște, ea iese în calea amintirilor și le dă ordin să fugă sau îi comandă minții să uite... Ea speră ca iubirea lor să se desăvârșească măcar în altă dimensiune: „cu speranța că acolo vom putea fi, pentru totdeauna, împreună… sper că ne vom căuta acolo sus și că vom fi veșnic doi îndrăgostiți fericiți”. Ea însăși este într-o continuă schimbare, se adaptează situațiilor, scrie la celălalt capăt al iubirii, care nu poate fi uitată. Ni se relevă matură și conștientă: „Ai plecat luând o parte din sufletul meu”… „Acum tot ce mi-a rămas este lucrul cu mine, în partea nevăzută a lucrurilor, acea parte interioară necunoscută lumii, dar în buna parte nici mie”. Terapia Tehnica ThetaHealing vine în întâmpinarea ei prin învățarea tehnicilor de vindecare și a înlocuirii programelor implementate în subconștient. Ne vorbește despre „alte arhetipuri care îți guvernează psihicul fără ca tu să realizezi acest lucru, poartă un dialog cu „un necunoscut spirit divin”…. definește sufletul, ca fiind „spațiul în care sălășluiește puterea noastră personală”. Dialogul cu Creatorul este firesc: „Mulțumesc neîncetat Atoatecreatorului, pentru răgazul acordat vieții de a putea experimenta libertatea spiritului și a sufletului, libertate către care ar fi bine să poată tinde fiecare femeie”. Încearcă să înțeleagă lecțiile pe care Dumnezeu i le-a așezat în cale, în care „Ceea ce nu înțeleg este legat de faptul că m-a îndepărtat doar fizic, în timp ce sufletul a rămas acolo”. Situată între suspans și certitudine, între real și imaginar: „TE-AM SUNAT ! Sau poate că nu!”, între hazardul exterior și liniștea interioară pe care o caută, trage concluzii tranșante și realiste: „Ca să înțelegem iubirea, avem un singur exemplu clar. Dumnezeu ne iubește pe toți, nu ne atinge, nu îl vedem, nu locuim împreună. Ne iubește și punct”… Ea crede că Dumnezeu alege și face oamenii să se întâlnească. Concepțiile proprii sunt bine conturate și argumentate: „fiecare persoană vine pe aceste pământ cu un bagaj de cunoștințe din viețile anterioare, cât și cu o zestre unică compusă din abilități, talente, înclinații, intuiție și instinct. Tot ce ne rămâne nouă, ca indivizi, este să ne dezvoltăm capacitatea de identificare a acestora, ca mai apoi, să le putem folosi în serviciile oferite oamenilor, că tu nu ești un obiect de vânzare și că ești o ființă de valoare”. Ne vorbește, despre faptul că „Greșim prea des!”, despre „colivia strâmtă în care, în mod inconștient, nea înghesuit regulile societății”, unde „Îngerii răului sunt printre noi, au același chip și înfățișare”. Declarații dezarmante… în fața cărora rămâi mut. Ne vorbește despre iubirea divină, despre sufletul pe care ar trebui să-l crezi când îți spune ceva, mintea fiind mereu cea vinovată. Recunoaște că a fugit din poveste înspăimântată și a ales iubirea pură, puternică, care să o stăpânească tot restul vieții. Printre orgolii și energii ale cuvintelor care nu mai puteau fi rostite, discerne calea, ascultându-și intuiția. Își pune întrebări profund existențiale: „Cine suntem? De unde venim? Unde ne îndreptăm? Întrebări la care poate că nu vom primi răspuns niciodată”. Încearcă să găsească sens pentru trăirile din viața ei: „Am curajul să cred că oricât de tare fugim, fugim degeaba și că oriunde am ajunge, Karma se ține scai de noi, ne va fi mereu pe urme și va avea grijă să ne amintească tot ceea ce am făcut în decursul anilor trecuți sau poate chiar și în alte vieți trăite anterior și să nu ne ierte de datorii, obligându-ne să le plătim într-o formă sau alta”… Trage concluzii pertinente: „Subconștientul nostru știe mai mult, dar ne fierbe sufletul până îl va purifica!” … „Instinctul vine dintr-o altă viață, o viață în care sufletele noaste s-au cunoscut și s-au iubit, iar povestea a rămas neconsumată. Suflete, din familia de suflete, care se caută necontenit, se recunosc atunci când ajung față în față, dar nu înțeleg ce se întâmplă”. Se simte liberă și înțeleaptă: „frica de responsabilități ne face să ne blocăm abilitățile și talentul”… „sunt atât de liberă, încât acționez bazată pe instinct și intuiție, pe ceea ce pot, știu și îmi doresc să fac, fără a fi îngrădită de nimeni. Mi-am descoperit puterea sufletului”… Un volum confesiv în care autoarea își dorește ca cititoarele să învețe din greșelile ei. „Talentele, valorile, visurile, ideile, puterea, timpul și plăcerile mele, NU SUNT DE VÂNZARE! Mai ales sufletul”. Te transpune în situații în care te regăsești: „fiecare dintre noi am vândut sau pierdut părticele de suflet”, la care eu adaug că nu oricine poate să-și recapete în întregime sufletul dăruit, furat sau pierdut, conștient sau nu, altora. O carte scrisă frumos în care psihologicul primează, presărată cu comparații surprinzătoare care emoționează: „Dragostea a căzut peste mine ca un fulger peste copac. Această experiență m-a smuls din rădăcini, dar mi-a mai rămas încă vlăstare verzi”; „mă simțeam ca o insectă atrasă de parfumul unei flori carnivore”; „este aşa cum stă ursul în hibernare”; „voi funcționa asemeni unei mașini cu frâna de mâna trasă”; „femeia este asemănătoare cu pisica. Are în ea nouă vieți, ba chiar 10 și jumătate” sau expresii din popor: „nu s-a găsit hoțul cu prostul” și construcții estetice deosebite: „simțeam că mă doare liniștea din jur”,… sau „Iubirea este lacrima care se prelinge printre versurile unei poezii în care îți descrii durerea și iubirea”. O scriere frumoasă, confesivă, plină de empatie și noimă, într-un stil propriu, care ți se așează în inimă, regăsindu-te ca și autoarea în căutările ei. O bucurie împărtășită într-un joc al mulțumirii și al recunoștinței. Cartea este o terapie pentru suflet, o pledoarie pentru iubirea adevărată, pentru libertatea femeii, a spiritului ei, toate sub binecuvântarea divină: „Iubirea transcende toate lucrurile cu care o confundăm, iar relațiile bazate pe iubire adevărată sunt foarte rare”. În „dragostea la prima vedere”, sufletele se recunosc și (re)trăiesc împreună experiențe deja cunoscute!.. „Iubirea este acceptare”… „Dragostea este indescifrabilă, greu de suportat, dar atât de frumoasă!... Puterea de a da libertatea sufletului iubit să își urmeze calea, este iubire”. O invitație la reflecții față de această lecție profundă și înaltă, pe care o avem de învățat în această viață. Ce frumos ar fi dacă am putea intra unul în viețile celuilalt, văzând divinul din el, o desăvârșire a unuia prin celălalt, o întrepătrundere de câmpuri, un transfer de înțelegere și de inspirație. Ființa divină din noi doar iubește. Să iubim și să dăruim! Să creștem raiul din sufletele noastre! Asta ne transmite autoarea cărții! Iubirea adevărată doar eliberează și oferă, nu pretinde nimic. Fericirea adevărată nu ține de ceva din afară, ci să fii fericit cu tine. Devino pace, ca să aduci pacea, devino iubire, ca să aduci iubirea, toate într-o armonie divină. „A iubi” înseamnă a elibera, a-l lăsa pe celălalt să fie liber, împreună înflorind în iubirea lui Dumnezeu față de noi. Încă o dată autoarea și-a dovedit înclinația ei artistică pentru stilul epic, așa cum am anticipat și am spus și cu alte ocazii. Mulțumim autoarei Kessy Ellys Nycollas, pentru acest minunat periplu spiritual, dorim viață lungă cărții prin cititorii ei și așteptăm cu interes următoarele apariții editoriale. AURELIA RÎNJEA

HERALDA, SERGHIE BUCUR, Ed. EIKON, Bucureşti, 2016 HERALDA – nume de scenă, Clemansa Noru / nume real Aurelia Rînjea

ÎNTRE IMAGINAR ŞI REALITATE O carte frumoasă cuprinzând 30 de nuvelette, care ne surprinde prin stilul propriu de scriere, bine conturat, cu fraze frumos construite şi ample, ce dau o stabilitate şi greutate intrinsecă nuvelettelor. O arhitectură în care găsim, descriere, acţiune, planuri diferite, cu personaje reale şi imaginare, toate cu trăiri autentice şi profunde. Un stil ce nu trebuie să ne mire, întrucât el este rodul unei vieţi întregi, a autorului, dedicate scrisului. Uimită şi recunoscându-mă totodată în gândirea şi psihologia personajului, trebuie să spun că am fost plăcut surprinsă de interesul autorului

de a reda personalitatea acestei femei din titlul de carte, motiv pentru care mă simt onorată şi îl felicit pe autor. Acţiunea se petrece, de fapt începe în anii `89 şi continuă până în zilele noastre. Heralda „o jună absolventă a facultăţii de fizică, promoţie Şerban Ţiţeica, amazoană blondă, cu ochii castane aprinse în răsăritul zilei”, profesoară şi poetă - ea există şi în realitate, în ciuda variantelor de scenarii făcute de alţii în jurul omului care ea este, numai că „femeia care este” n-o ştie nimeni. Şi-o închipuie, chiar şi autorul! Autorul construieşte remarcabil profilul Heraldei: fermă, nu face compromisuri, demnă, realistă, asumându-şi statutul de femeie divorţată, pe atunci având 30 de ani la catedră, o căsnicie ruptă cu un copil la mijloc. Maiorul Vlad Vancu şi el există, „un Valentino al oraşului”, „un nebun fără demnitate, care are o aventură cu cineva cu 30 de ani mai tânără, care îi face un copil ”, plus legătura cu secretara Vărbila, Jenişor – introducându-ne în atmosfera unei cazărmi, pe care Clemansa o cunoştea foarte bine. Aici intervine imaginaţia autorului, acesta neavând detalii despre nereuşita căsniciei lor în realitate. Personajele sunt frumos creionate: Vlad Vancu, ofiţerul, fostul soţ al Clemansei, Leni - violoncelistă la Filarmonică, prietena Clemansei căreia i se confesează fiind colege de liceu, Vanda - amanta lipsită de prejudecăţi, Castor Eriu, director adjunct, de aceeaşi specialitate, divorţat de Renata care e doctor în psihologie, Box Leandru, inspector şcolar, Despina – fiica Heraldei, ... şi bineînţeles pianistul - „aiuritul acela, cu felul lui rarissim, unic, în care cântă muzica de dans anilor `50 -`70, pe care, prin ce miracol, privirile lui albastre o filtrează într-un spectru romantic plin de vrajă şi ritmuri nemaiauzite…!” Autorul redă surprinzător de bine pentru mine, zbuciumul lăuntric al personajului principal pe mai multe planuri: clasă, cancelarie, familie, inspectorat, societate, Slănic (locul unde eu m-am născut). Dincolo de modul ei firesc de a pune cariera pe primul plan, Heralda atrage invidii (lucru de altfel petrecut şi în realitate). Astfel, directorul Castor Eriu, care „stă cu ochii pe mine de când am divorţat, neştiind la care din femeile din cancelarie să se oprească şi care intră la ore neanunţat” şi care în final e obligat să renunţe la planul său malefic. De asemeni despărţirea de Vancu, exact când copila lor avea mai mare nevoie (intrarea la facultate): „Partaj zero - ce să împărţim, câtă vreme ai dus banii pipiţei / te rog, Pune cheile apartamentului pe masă!” sau însingurarea în care se retrage, descrisă magistral: „Colţul de lume ca o crisalidă unde „e ea şi numai ea” cu turnul Eiffel, cu oglinda veneţiană”, în tablourile pictate vara la ţară, prinse pe pereţi pentru a îndura singurătatea şi rănile agresive”. Autorul descrie evadările prin care Heralda, cea din carte cât şi cea din realitate, s-a eliberat: „Londra, Pireu, Budapesta, Viena, Barcelona, Paris”, (locuri prin care în realitate am călătorit) şi bineînţeles „Tudor Gheorghe” (muzică pe care o ador), a cărui muzică „o zideşte pe dinlăuntru când vrea să-şi odihnească gândurile”, dar şi Slănicul de unde îşi trage seva, cu Grota Miresei: „Cărarea spre grotă, era o eliberare, câtă viaţă risipise alături, strigătul prăbuşit în adâncuri, ea însăşi smulsă din munte”. Nuveletta e presărată cu crezuri şi convingeri: „nu ştii ce demon sălăşluieşte în omul cu care credem că ne împărţim viaţa şi trupurile” sau încurajare: „dă-i dracului pe toţi cei care nu au loc de tine (culmea e că vezi şi simţi că tu nu ai loc de ei, şi încăpăţânată, - ai rămas singură cuc... Ştii pentru ce)”, „cine nu ignoră, nu ştie să supravieţuiască” sau prin vorbele tânărului pianist, cu ochii verzi (cu sufletul tânăr) care „îţi străluminează cu muzica lui viaţa. Viaţa cu majuscule”, lucru de altfel foarte adevărat. Nuveletta se încheie cu scrisoarea de la Remus Blau, cel cu care a Heralda a învăţat în liceu, care ştie cât de bună profesoară este, propusă pentru cercetarea ştiinţifică, dar care află încântat dintr-un reportaj scris de un ziarist (presupune că o cunoaşte bine, lucru şi el adevărat) că scrie, fapt ce-i trezeşte simpatia şi interesul de a o căuta şi a-i spune: „fără echivoc, îţi doresc la mulţi ani! Te iubeşte dintotdeauna, Remus Blau”. Frumoasă declaraţie, în care autorul este pe rând, când pianist, când ziarist, când Remus Blau! Am vorbit şi cu alte ocazii despre scrieri ale altora, dar acum mă aflu în situaţia în care eu sunt în mijlocul scrierii. Constat că e greu să citeşti şi să vezi printre cuvinte, dar constat totuşi că se poate. Mărturisesc că e pentru prima dată când încerc acest lucru, situându-mă de fapt, între real şi virtual. Mă recunosc în profesoara (de fizică), născută pe 6 aprilie, pragmatică şi romantică deodată, care dincolo de chemarea spre experimental didactic, scrie şi pictează, în profesoara care i-a obişnuit pe elevi să nu întârzie la ore „după profesor nu se intră la clasă”, în atenţia şi respectul acesteia faţă de elevi şi educaţia lor, care deşi la tablă, e foarte atentă urmărind să ţină clasa în mână, captivându-le elevilor permanent atenţia. Mă regăsesc în lumina din clasă, cea naturală, dar şi cea creată prin empatie, în creta care se rupe (nu ştia autorul că eu scriu cu creta înfăşurată în hârtie, pentru că sunt alergică la praful de cretă şi la copii care nu învaţă sau nu sunt cuminţi). Mă recunosc prin temele colaterale pe care le dau elevilor „căldura unei cărţi” sau „scrisoare către doamna dirigintă”, în diriginta apropiată de elevi care îi încurajează să scrie, „Costin care şi el scrie poeme, având ca muză pe Corina, de care este îndrăgostit”, în profesoara care le citeşte elevilor propriile poezii, care discută cu ei lecţii de viaţă, dar şi în liniştea dinaintea recitării, cât şi în elevii ce îi recunosc versurile: „sonuri cadenţate, versuri albe, tenoral. Cu o dicţie impecabilă, intonând poemul după o partitură când şovăitoare, când imperativă,”... „compoziţii stratificate ale sentimentului de însingurare în jur stârnind invidii, spunându-se „sigur e îndrăgostită”- contrastul dintre femeia impozantă şi alăturarea magică a sentimentelor ce le trăieşte”. Mă recunosc în Heralda îndrăgostită de muzica lui Strauss, Ceaikovschi, Chopin, Mozart, Grieg, Tudor Gheorghe şi bineînţeles de pianul pe care-l ador. Mi-a plăcut că numele „Heralda” vine din spusele fiicei Despina, o trestie care la caracter seamănă cu mama. Fiica la aniversare i-a spus (nu era nevoie să spună, o gândea): „viaţa curge frumos, ai trecut de 50 de ani, eşti o heraldă, mamă”, „te invidiez pentru talentul poetic! Fiindcă şi pictezi aşa de interesant”. Remarc talentul autorului de a reda atmosfera autentică a unei clase cu elevi, deşi autorul nu lucrează în domeniu, descrierea şcolii, a curţii acesteia, a holului, a peisajului de toamnă, a directorului (poate fi şi directoare) ranchiunos, până şi „gustul cafelei amărui cu arome de vis” e redat, „plăcerea coborând în inimă” sau a atmosferei pe care Heralda din carte şi cea reală o adoră: parfumul de magnolie ce îi invadează camera, pânza în ulei gros, pictată, cu corabia cu pânze umflate, liliacul cu vise albe. Personajul Clemansa Nou, „Heralda”, este întâlnit şi în alte două nuvelette. Astfel Clemansa Noru apare în nuveletta „Curentul” în care ni se vorbeşte despre şcoală (Costin, Ana, gemenii Portocală). Personaje precum gemenii Portocală există ca şi în realitate în orice clasă, cu alte nume, precum şi copii ce-şi iau tema de la alţii (Ana). Clemansa Noru e descrisă şi în nuveletta „Smog”: „Heralda, ca un Mademoiselle de Pompadour, apare ca o odaliscă, foarte aproape de pensionare, vădit ostenită, vădit resemnată de divorţul cu generalul Vancu, furat de pipiţa Iozefina de 30 de ani.” În nuvelettă, personajul, autorul, reflectând la femeile din viaţa lui: „Heralda / Nathaly – infirmiera ca o trestie, o altă simpatie a lui / Irma - tipă ce întruchipează elanul trupesc şi devotamentul spiritual dus la credinţă”, în timpul unei curse cu avionul copleşit de frică, deasupra Atlanticului, în timp ce Florence (cu siguranţă Florica, soţia) îi duce grija: „Să dea dumnezeu să te întorci viu şi întreg”. Autorul intuieşte „gelozia agresivă a Heraldei”, dacă aceasta ar şti despre alte iubiri ale lui, chiar jubilează că ea nu ştie, dar ce nu ştie autorul este că Heralda din realitate cunoştea prin intuiţia ei desăvârşită aceste minime ale sentimentalismului bărbătesc, motiv pentru care nu s-a implicat în viaţa amoroasă a acestuia. Vă întrebați probabil de ce abia acum public această recenzie, deși ea a fost scrisă la apariția cărții și a fost împărtășită atunci autorului. Pentru că un dar se oferă celui căruia i-a fost destinat, oricând spre a-i fi o BUCURIE, pentru că a oferit BUCURIE! În această lume plină de agresivitate și minți obscure, cartea radiază lumină, iar SERGHIE BUCUR, profesor, scriitor, ziarist, pianist, ne-o dăruiește cu generozitate! Cele 30 de naraţiuni ne invită într-o lume ce se vrea adusă în prezent, a trăirilor profunde şi rafinate, îmbrăţişată în pasiunea autorului pentru muzică, scris şi sentimente elevate. Se cuvine să felicităm autorul pentru această carte densă şi frumoasă, cu trimiteri către labirintul atât de fascinant al sufletului uman şi aşteptăm cu nerăbdare următoarele apariții editoriale. AURELIA RÎNJEA

REVISTA LUCEAFARUL DIN VALE Nr. 3/ 2022 - EDITORIAL AURELIA RÎNJEA

NICHITA – DE ZIUA POEZIEI Ecoul necuvintelor ajunge până astăzi, după reverberații adânci, pe un drum infinit, cu o discursivitate ireală și totodată promițătoare. Timpul prezent este o dovadă ca poetul trăiește în noi și prin noi. În demersul său poetic, Nichita Stănescu creează propria ordine, o investiție lingvistică ce avea să producă mutații în spiritul poeziei romanești, cu rezonanțe profunde în creația artistică a poeților contemporani, dând încă naștere la interpretări și la reflecții. Bogăția semanticii, sclipitoare prin limpezimea gândirii poetului, produce vibrații lăuntrice, în armonie nu numai cu starea lui sufletească ci și cu spiritul timpului, cu dimensiuni necunoscute ale spațiului prezent și viitor. Cu laserul sau lingvistic, poetul purifica vorbirea, spunerea poetică, separă esența din infinit. Purifică nu numai cuvântul ci și gândirea, printre stranietățile universului. La el, cuvântul e materializat și fluid, iar dacă nu-l găsește, îl creează. Da, coerență, intensitate, direcționalitate, puritate semantică a cuvântului, dând noi dimensiuni spiritului poeziei moderne. Comunicarea, pentru el, devine o provocare în ființarea efemeră, o trecere în acel dincolo, al eliberării inefabile din înlănțuirea destinului. În viziunea lui, cuvântul capătă semnificații surprinzătoare. Prin pâlnia cerului, prin filtrul gândirii, el creează cuvântul cu devenire antientropică. Poezia lui este act de cunoaștere și de revelație, o taină a sufletului, un zbor inedit. În aventura sa poetică, el vede poezia în acțiune. Limba se naște din nou, pentru el și pentru generațiile viitoare. El, inventatorul de cuvinte, le vede, le creează și stăpânește „hemografia” la perfecțiune. Ca un savant ce operează cu modele proprii, explorează câmpul cunoașterii și prin cuvânt descoperă noi frontiere ale sufletului uman. Cuvintele lui realizează spectacolul numit „viață”. Prin ordinea sa, cuvintele, poezia, capătă limpezime și esență. Cuvintele sunt ipostaze ale existenței, umbre ale structurii materiei înluminate, pentru că a scrie, e o stare de fericire pe care ți-o construiești, o aventură spirituală în care te simți vultur. În centrul lumii pulsează Poezia, iar cuvântul, acest vehicul estetic, înglobează în el materie și conștiință. Prin el, verbul „a fi” permite poeților să vorbească liber despre viitor. În viziunea sa, finalitatea scrisă a poeziei, superioară ideii de scris, rămân necuvintele, structuri verbale insolite, care produc perturbații semantice în ordinea lucrurilor, atracții sau respingeri, răsturnări sau înălțări. Asemenea unui inventator estetic, deschide calea celei de-a cincea stări de agregare a materiei. Cuvintele lui sunt configurate asemeni unui „loc geometric”. Energia semantică se eliberează prin găsirea unui echilibru între realitate și adevăr pe care doar el, poetul, îl vede și ni-l relevă: o plasmă spirituală, avidă și densă, ca o intersecție între concret și abstract, între prezent și absent, o stare în care cuvintele există latent și se trezesc. Acolo unde materia se metamorfozează în gând, se nasc cuvintele, pentru ca spiritul să cunoască existența misterului. Poetul privește în viitor, în infinitul mare, dar și în cel din noi, generând mutații esențiale în trăirile noastre. Și tocmai pentru că trăim vremuri în care verbul „a fi” se identifică tot mai mult cu „a comunica”, ecoul necuvintelor ajunge din lumea poeziei lui, până la noi. Rezonanța ne tulbură plăcut și ne invită la reflecții și la a căuta mereu altceva și asta pentru că ordinea pe care ne-o construim e o coerență bazată pe modele, simetrii, legi, sentimente, cuvinte și necuvinte. Comunicarea lingvistică a poetului este încă puternică și intră în rezonanță cu zone latente de spiritualitate, pe care le trezește. Nichita Stănescu, acest spirit solar al poeziei românești, deschide noi dimensiuni existențiale, pe care noi le trăim. Originalitatea expresiei impune un sistem poetic inedit. Aspiră să dea secundei eternitate, să oprească în loc starea de fericire. O stranietate vie și azi în poezie, o luptă cu el însuși, în care Cuvântul triumfă. AURELIA RÎNJEA