Regăsirea Luceafărului
Mă retrag repede în
camera mea de hotel. Ieşisem după un suc şi o pâine la magazinul din colţ, unde
vânzătoarea mi-o fi zâmbit, ori nu, chiar nu mi-am dat seama. E drept că nu-și
pusese lentile şi măcar aşa am reuşit să-i citesc luminiţele arcuite ale sprâncenelor
în ritmul unui ,,ce mai faci?” clătinat, sacadat, şablonat. Nici nu ştiu cum
anume să-l percep.
Ajunsesem în orăşelul
acesta după ce am stabilit cu viitorul meu interlocutor ce vom face mâine în reportajul
pe care vreau să-l scriu. Am nevoie de adânca documentare într-un loc prea
puţin ştiut din inima pădurii de umbrele. E o poveste atât de veche, de n-ar
recunoaşte nimeni pe-aici că a fost cândva o placă memorială pe un zid, el
însuşi demolat. Proprietarii casei vânduseră şi noii stăpâni au transformat
nostalgia în beton şi sticlă.
Mă sperii de
exprimările utilizate cu înfrigurata sărăcie a vocabularului. Parcă viaţa
însăşi nu mai vrea să ştie curgerea orelor, dacă e dimineaţă, prânz, seară,
dacă florile îşi caută razele de care să-şi agaţe parfumul, doar astfel sperând
că n-au uitat ce culoare are cerul.
Deschid televizorul în
cutia mea fără balcon. Am rabatat fereastra, să aud cel puţin zgomotul firav al
trotuarelor. Număr în acest fel tihna plimbărilor mână în mână, agerimea
planurilor de viitor, îngrijorarea întârziaţilor la muncă, supărarea
nedreptăţii, abisul îndoielii, lacrimile resemnării.
Dacă au amuţit
cuvintele, cel puţin paşii dictează strigătul, asemănător cernelii care şi-a
pierdut hârtia. Şi totuşi încă mai cred că într-o zi, nu mult va fi până
atunci, literele îşi vor regăsi Luceafărul.
Dan Gheorghe
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu