LA MARGINILE INFINIRII
AURELIA RÎNJEA, Ţara lui Dumnezeu,
versuri, Editura Stef, Iași, 2021
Există
spirite universale care, cât trăiesc, au o dimensiune astrală în virtutea
căreia, călătoresc cu închipuirea, acolo unde fizic, nu pot ajunge. Aceştia
sunt poeţii, căutătorii de aur sufletesc, nu în străfundurile pământului, ci
dincolo de infinime, de unde ne-am fi ivit şi noi, fiecare în timpul şi locul
lor terestru, în bucata lui de viaţă, în continuă devenire. Pentru călătoria
aceasta, cât mai aproape de cosmos, omul poet îşi face scară şi escaladează
înălţimile. Din aventurile lui în univers, se poate naşte poezia, aşa ca în
cazul poetei Aurelia Rînjea, o călătoare neobosită pe căile subtile ale
cuvintelor cele mirabile, pe care le îmbină în chip fericit, cu bagheta sa
magică.
Şi ce
experienţe sublime, câte întâmplări mirabile, care-i desăvârşesc ţinuta!
Cu un
titlu extrem de inspirat, poeta Aurelia Rînjea îşi exprimă gândurile şi
sentimentele în limbaj liric original, succint, limpede. Metafora din titlu
este edificatoare. Ţara lui Dumnezeu
poate fi orice ţară, măsurabilă în intensitatea iubirii locuitorilor ei. Numai
poetul ştie cum să facă să se întrepătrundă, prin cuvintele sale, cerul cu
pământul, lumina cu întunericul, visul cu trezia, viitorul cu trecutul, într-un
prezent activ, încărcat de înţelesuri sublime. El poate da naştere la numeroşi
prunci de lumină, deopotrivă ai săi. Doar el poate face ca sinele să se
scufunde în adâncul fiinţei şi de acolo să izbucnească spre cerul tuturor. El
poate dirija ieşirea din timp, după bunul său plac. Şi se poate face auzit,
înţeles şi simţit pretutindeni, pentru că Poezia este limbajul universal al
inimii, scara către Dumnezeu şi grădina lui neasemuită.
Volumul
Aureliei Rînjea, tocmai despre aceste lucruri vorbeşte, în limbajul neasemuit
al poeziei. Şi bineînţeles că „Ţara lui
Dumnezeu” nu poate începe decât cu un capitol pe măsură: „Ţară de Rai”. Aici încap toate
frumuseţile firii, de la primul cuvânt, trecând prin destin, în plină Lumină,
întorşi spre copilărie şi spre ţara bunicilor, de nelipsit, raiul fiecăruia
dintre noi. Descoperirea cuvântului e primordială, pentru că de el depind toate
înţelesurile. Prioritar a rămas alfabetul iubirii, aflat încă din primele
anotimpuri, trăite lângă sânul matern, vegheate de îngeri şi zâne, din ţinutul
poveştilor nemuritoare. Privirea sufletului prindea conturul aburului de
zăpadă.
Aşa a
învăţat să recunoască oamenii: „După
aura sufletului / După miezul nevăzut / Al cuvintelor / Fiecare om - un
univers” (Universuri).
Şi iată ce frumos crez artistic şi-a întemeiat autoarea
pe poezie: „Măreață
Lucrare / Dumnezeu a făcut cerul / Din dragoste / Şi pământul şi oamenii / Când m-am născut eu / Mi-a dăruit Raiul
acesta / Doamne ce frumos e Raiul meu / Raiul de acasă / Doar aici am găsit
fericirea / Doar aici am putut visa /
Creşte în mine Poezia / În Raiul acesta
/ Botezat România” (Raiul meu).
Aurelia Rînjea este o poetă a metaforei
inteligente şi inedite, a imaginilor frumoase şi proaspete, izvodite din
izvorul freatic: „Mă fluieră dealul
desculț”; „Verdele curge trist / Cerșind pașii verii”; „Sunt copilul toamnei”; „nămeţi
de aşteptări”; „Cu flori de lacrimi în mâini”; „o cană de infinit”; „Singurătatea
bate cuie în pereţii zilei”; ş.a. Iată şi un mic poem de o adâncă simţire
patriotică: „Ascult cum răsare grâul / Paşii
dimineţii pe tocuri / Gândurile din sălcii scutură / O lacrimă de Românie”
(Linişte). Pentru Aurelia Rînjea, cocorii sunt purtătorii de dor şi de
mesaje către Dumnezeu, „Din pântecul
cerului / Soarele
curge în noi”; în care, fiecare casă e o biserică.
Ea îşi alcătuieşte şi un portret
spiritual, artistic: „O Doină mi-e
sufletul / Amurg înecat în dor / Petale albe / În privirile Mamei / O oază - metafora
/ Îmi potoleşte căutarea” (Sărut de viorea). Şi altăoară: „Urc trepte cu aripi / De Lumină / Metamorfozând
totul / În stări de spirit” (Spirit).
Şi tot despre sine, altă poezie în care se oglindeşte: „O ciutură din
care / Bea apă Poezia / Cârduri de stele
/ Roiesc legănându-se / Ca nişte
copile / Pe ramuri de lumină / De
răchită / De micşunea / O mare tăcere / Pe care o aud / De câte ori Dumnezeu / Îmi citeşte poemul / Pe marginea fântânii /
O gură de rai / În sufletul meu” (Inima
mea). Între
poetă şi cuvinte există o relaţie aproape maternă: „Cuvintele ca nişte ţânci / Adorm în braţele mele / Cu mireasmă de
busuioc” (Aştept). În toate aceste poeme, autoarea face loc
irealului: „Luna îmbrăcată în iie / Mă fulgeră cu albul ei / Cu lira ce mă
fredonează / Doină / Pentru îngerii din grădină” (Refren); Şi:
„Din două aripi de înger / Se naşte un îngeraş” (Taină).
Cât despre portretul moral al poetei,
acesta este cât se poate de clar: „Limba și credința /
Pământul cultura / Și jertfa / Sunt stâlpii de Lumină / Ai identității
noastre”. (Verticalitate)
Muntele de
sare, drumul fără capăt, satul primordial, bisericuţa din lemn, îngerii care
vin şi pleacă, pâinea, pământul şi Ţara, doina în limba străbună, toate acestea
sunt elemente identitare ale românilor. Pe toate şi încă altele, le cântă poeta
în chip constant, cu lacrimă de cuvânt, şi tăcere care vorbeşte în toate
limbile. Un buchet imens de cuvinte ca nişte violete înmiresmând cerul şi pământul.
A doua secvenţă lirică se numeşte „Vremuri”. În acelaşi stil confesiv,
poeta îşi desenează sufletul, în toate nuanţele curcubeului, de parcă ar dori
să se agaţe de marginea lui. Cu intuiţia specific feminină, ea reuşeşte să
pătrundă lăuntrul omenesc, sădind acolo seminţele frumuseţii şi adevărului. Cu
tot romantismul însă, Aurelia Rînjea nu poate ignora realităţile zilei, despre
care are un cuvânt de spus: „O mare degringoladă / În globalizarea nebună / Scara de valori
este răsturnată / Haos și pribegie / Unde să-ți sădești veșnicia / Ură și
dezbinare / Hoți și trădători / Cine să ducă mai departe / Tradițiile și
obiceiurile / Cine ne va uda rădăcinile / Poate într-o zi dorul / Se va
încăpățâna să doară / Și va îndrepta /
Românii plecați spre Țară”.(Poate dorul).
Nu mică e indignarea autoarei faţă de
vremurile pe care le trăim: „O Țară
sfâșiată în dezbinare și ură / Hienele se plimbă pe străzi / Ziua în amiaza mare / Pe dinafară ne-au
cotropit / Pe dinăuntru nu pot / Tot mai des ne întoarcem / În Biserica
sufletului / O liniște a luminii ne înalță cu sfințenie / Gândul nostru urcat
la cer / Se întoarce amplificat / În iubire revărsată pe acest pământ / Plouă
cu lacrimi în sufletul părinților /
Plămădim câte o prescură / Pentru eroii neamului / Peste brazda adâncă de plug
/ Peste praguri de istorie / Noapte bună Mamaie / Noapte bună Tataie / Noapte
bună Mamă / Noapte bună Tată / E prea
târziu - Am ajuns o țară de Bunici / Care se prefac în cruci”. (Treziţi-vă). Cât priveşte starea de spirit a românului, poeta spune: „Prea trist e azi
românul / Nu mai ştie să zâmbească / Nu are pentru ce să se bucure / Cu litere de Țară / Își scrie durerea și
tristețea / Pe tricolor veghează un vultur” (Prea trist).
O serie de poezii au ca subiect unirea
cu Basarabia şi sunt destul de convingătoare, poeta adresându-se cu apelative
calde, fraţilor moldoveni. Dimensiunea spirituală este
prezentă şi activă în multe poezii, mai cu seamă în cel de-al treilea capitol
al cărţii, „Dumnezeu e cu noi”: „Dumnezeu te pătrunde
/ Prin marea lucrare a Sa / Popor care ai fost binecuvântat / Cu
Eminescu cu Brâncuși / Cu Enescu și Grigorescu / Un spirit latent se hrănește /
Din cumințenia pământului tău / Încă viu ce-și duce crucea / Suflet cosmic ce
proiectezi / În rugă viitorul /
Continuă-ți comunicarea / Pentru a-ți vindeca / Trupul
mintea și inima / În marea iubire a Sa”(Esenţe).
Având o formaţie ştiinţifică, autoarea se mişcă lejer
printre cuvinte şi elemente fizice, pe care le transformă, cu puterea creaţiei
sale, în mijloace spirituale inefabile şi nenumărate simboluri şi chiar
elemente cosmice: focul dacic sacru, fractali, scintilaţii, lumină, cărări
noesice, orizonturi, structuri, biocâmpuri, necuprinsul, duhul pădurii şi
spiritul pietrei, ca şi această poezie esenţializată: „Dumnezeu înfloreşte în noi / Într-o
primăvară eternă / În florile spiritului / Cu zvon de porumbei” (Etern).
De altfel, îmbinarea
concretului cu abstractul se întâlneşte la tot pasul în poezia Aureliei Rînjea:
„Lupii Poeziei dau târcoale / La margine de cetate / Dau din coate
prin breşele simţirii / Clopotele catedralei / Bat pentru a vesti neaveniţii /
Că aici se intră decât cu inima curată / Cu crez scris cu litere de Țară / De
Iisus răstignit pentru / Învierea de-a pururi” (Crez). Şi: „Într-o
clipă atemporală / Te-am găsit Poezie / În palma lui Dumnezeu / Pășeai printre
gânduri / De Lumina Lină / Pe cărări noesice / În tăceri astrale / Și plânset
de sori / Te scăldai într-o lacrimă / De zori de zi / Atunci singurătatea mea /
S-a făcut cioburi / Mi-ai întins o filă albă / Eu așteptându-te la capătul ei”
(Poem).
Nenumărate chipuri are Poetul în viziunea autoarei; el este: „un graur flămând”, „rezemat de Dumnezeu”, el „scrie cu litere de cruce”, „Răstignit pe altarul / Vremurilor
/ În aburul de pâine caldă “, însă
„De Anul Nou sparge fricile / Sare
pârleazurile / Să se simtă liber”. Cu alte cuvinte, e omnipotent.
Nici spiritul de jertfă nu-i
lipseşte: „De aceeaşi parte a crucii / Poeta se zideşte pe sine / Ca o biserică
din cuvânt / Alături de Iisus” (Zidire).
E limpede că poetul este o fiinţă cu însuşiri speciale, care, în liniştea cosmică, aude „fâlfâitul de aripi / Al luminii / Respiraţia
pământului / Vuietul mişcării perpetue / Zâmbetul lui Dumnezeu / Ce trece din
privirea / Unui copil spre mine”
(Adieri). Poeta
a descoperit că: „Omul
poate face / Din lumea lui un rai / Fericirea e sădită / În fiecare / Doar că
trebuie s-o vezi” (Un păstor).
Un adevăr de necontestat: Credinţa transmisă din
generaţie în generaţie, prin tradiţie: „Bunicii
ne-au împrumutat / Dumnezeul lor / Îl
purtau în suflet / De la străbunii plecaţi / Sub semnul crucii / Din catedrala
de sare / Lacrimile lor au devenit / Lacrimile mele / Frigul lor a devenit /
Frigul meu / Cu cheia iubirii lor / Am deschis cerurile / Şi am vorbit cu
Dumnezeu / Nu ştiam că raiul / E atât de aproape / Că mângâierea Duhului Sfânt
/ O Lină Lumină în care / Stau la poalele muntelui / De vorbă şi acum / Cu
Dumnezeu în casa mea / Unde se simte în casa Lui / Pe bolta inimii
desenând / Scrisori pentru oameni /
Pentru copiii lor / Un Dumnezeu de dat /
Mai departe / De ascultat tăcerea / Ascunsă în cuvânt / Împreună călători / În propria noastră trecere” (Scrisori).
Cât de legată de Dumnezeu este poeta, o spune ea însăşi: „Proorocii
auzeau / Vocea lui Dumnezeu / Ca un tunet / Eu o aud ca o şoaptă / O aşez
într-un poem” (Şoapta).
Lumina – fenomen fizic, dar şi
spiritual, exercită asupra poetei o putere supranaturală: „În fiecare noapte de Înviere / Cerurile se deschid / Lumina mă
pătrunde / Până ating infinitul / Vorbesc cu Dumnezeu / Cu cei de acolo /
Atunci singurătatea / Devine o mare pace / Visul se goleşte de nesomn / Umbrele
se destramă / Sub mângâierea luminii / Care mă desenează vitraliu / O
radiografie a naşterii lumii / O hologramă a devenirii / Ce-şi caută tihna în
icoana credinţei / În miezul adevărului / Mi-a mângâiat sufletul / Cu bătăile
inimii ei / Uitările topindu-se pe râul Lethe / Sub vântul cosmic / Plin de
sensuri păşind / Bucurându-mă de mână cu
ea / Să fie Lumină / O Înviere / În dumnezeiasca devenire” (Cu Lumina).
Aşadar, elemente pacifice, lumina,
căldura, pământul, pâinea, cerul, Limba Română care e Liturghia noastră cea de
toate zilele, fără să omitem, Iubirea, cea mai înaltă virtute teologală: „Iubirea e împărtășania / Lui Dumnezeu / Două iubiri sunt sfinte / De
Mamă și de Țară / Ele îl purifică pe om / Și-l face să zboare / Precum
vulturii” (Iubiri).
Adoptând poezia modernă, Aurelia Rînjea
a crezut de cuviinţă să renunţe la semnele de punctuaţie, pe care le consider
de prisos. A păstrat doar majusculele de la începutul versurilor. Şi pentru că
iubirea de Dumnezeu şi de Patrie sunt atât de puternice în sufletul poetei, ea
şi-a proiectat dorinţele în poeme: „Să
facem aici o oază / De
iubire / De demnitate / De identitate / De libertate / Românii să-și scalde
dorul / Între apele Țării / Un descântec de piatră / Pe pământul acesta /
Statornic / A venit Dunărea mare / A venit Slănicul mare / Să ne spele de
păcate / Codrul dorului cântă / Prin iubire şi credinţă / Răsar păsări cu zbor
lăuntric / Răspunde întrebărilor / Dinăuntru / Stai la Cina Cea de Taină / De
vorbă cu tine / Cu Țara cu poporul tău / Cu Dumnezeu în capul mesei /
Împărţirea pâinii / Să ne facă fraţi” (Ţară de Rai). Simplitatea, limpezimea exprimării, subtilitatea,
concentrarea în câteva versuri a imaginii, a mesajului, sunt trăsături ale
acestor poezii: „Într-un
gând frumos / Sufletul se odihneşte / Ca într-o biserică” (Subtil)
Poeta cunoaşte foarte bine sufletul
românului şi lui i se adresează în vers. De asemenea, legătura cu Dumnezeu
există şi e foarte puternică: „Când eram
mică / Măicuța Domnului / A venit la mine / Cu
Pruncul în brațe / M-am minunat / Aveau aură aurie opalică / Care mă mângâia și
pe mine / Niciodată n-am știut / Dacă a fost real vis sau reverie / Acum Isus
vine în vis / Îmi atinge inima / Cu ram de măslin / Cu un verset dintr-un psalm
/ O pasăre sălășluiește în mine / În cuibul din cuvinte / În leagănul pogorâtor
de duh / Care mă îmbrățișează / În fiecare clipă / Să nu fiu singură”
(Întâlnire).
Modalitatea de adresare a poetei către
popor, către neam, către ţăran este directă, interactivă, ea considerând aceste
categorii naţionale, drept parteneri de simţire și are o dorinţă nestrămutată: „Fă-mă
Doamne lacrimă / Să
plâng cu poporul meu / În genunchi să vorbesc cu el / Nu lăsa / Să ne pierdem
identitatea / Ultimul pământ pe care
/ Îl mai avem / Credinţa şi cultura neamului / Pe
Carpaţi / Vulturii aşteaptă / Să facem din ei o oaste” (O oaste).
O altă secvenţă lirică
remarcabilă este intitulată: „De vorbă cu
Eminescu”. Autoarea vorbeşte despre un colocviu de taină cu marele poet, coborâtor din
icoana neamului, un suflet călăuzitor al multor generaţii de poeţi. În făptura
lui, Lumina prinde chip, „Luceafăr
Sfânt / Pe bolta fiinţării / Umblând în tălpile goale / Pe glia strămoşească”
(Lăuntric). Versuri
omagiale pentru valorile neamului românesc. De aceea, autoarea ne îndeamnă: „Să-L recitim pe Eminescu / Prin El ne
întoarcem mereu / La vatra strămoșească / Acasă unde El / E frățiorul meu și al
tău / Al celor care vorbim / Limba
Română” (Este Român). Pentru că: „Eminescu
a scos la lumină / Energiile
creatoare / Ale cuvântului românesc”.
Înrudirea spiritual cu Eminescu o
îndreptăţeşte pe autoarea de faţă să creadă în darurile primite de la Creatorul
şi împărţitorul tuturor darurilor, în virtutea căruia slujeşte Poezia cu toată
fiinţa sa.
CEZARINA ADAMESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu