 |
| NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU |
Volumul "Ferestrele nopţii", autor Nicolae
Vălăreanu ( Sârbu)
Trăirea poetică… o ”molie” care ”roade viața aruncată pe foi volante”…
“Voi aşterne aici
gândurile mele fără ordine, deşi poate nu într-o confuzie fără rost. Aceasta-i
şi ordinea adevărată care va marca totdeauna scopul urmărit prin dezordinea
însăşi. “ ( Pascal). Volumul de poezii „Ferestrele nopţii” , autor Llelu
Nicolae Vălăreanu (Sârbu), a apărut la editura Blumenthal, Bucureşti, în 2010.
Autorul este prezent cu poezii pe diferite site-uri literare şi în numeroase
antologii ( antologia Florilegiu a revistei literare online „Visul”, Antologie
de poezie – 55 de poeţi contemporani ( pagini alese), coordonator Valentina
Becart, antologia cenaclului Junimea Digitală „Captivi în sfera de minuni”, în
volumul colectiv de poezie al Asociaţiei Scriitorilor Pentru Promovarea
Realizărilor Artistice – ASTRA( Galaţi), Antologia revistei SINGUR etc.
„Pasionat de literatură, filosofie şi în general de artă, citeşte şi scrie
despre tot ceea ce îi înalţă sufletul ori mângâie privirea.”. ( Petre Dinu
Marcel ). “Coborât pe trepte” în propriul sine ( ca pe treptele infernului),
poetul Llelu Nicolae Vălăreanu ( Sârbu) caută în adâncurile sale
secretul vieţii eterne, secret care nu se dezvăluie cu
uşurinţă - rămânând până la urmă un mister, o necunoscută… Esenţializate,
semnificative sunt versurile ce descriu zădărnicia căutării: “Am coborât pe trepte
// să pătrund în interior // trecând dincolo de eul meu, // pe uşa zăvorâtă a
subconştientului // ca să-mi aşez ordonat // tainele, sentimentele,
frustrările, împlinirile, // toate trăirile // într-o bibliotecă nevăzută //pe
rafturi numerotate. Apoi să ies pe uşa gândului // mulţumit de izbândă // să
intru de fiecare dată // normal omeneşte, // să retrăiesc totul cum a fost //
fără deşarte căutări // şi n-am reuşit.” ( Numai iubindu-te ).
Cine a coborât odată în adâncul sinelui ( infernului) riscă
să nu mai găsească calea spre lumină. Încrezător în forţa liberatoare a artei,
poetul , stăpân pe mijloacele de expresie, se află într-o continuă ardere,
într-o continuă căutare a adevăratei sale personalităţi, a esenţei “dintâi”
neexpusă eroziunii timpului.Suspendat între cer şi pământ, între realitate şi
iluzie, poetul nu-şi mai găseşte „locul” şi nici liniştea în efemeritatea
existenţei cotidiene. „Nu m-ai locuiesc nicăieri // sunt aruncat în groapa
comună // pe care o scurmă corbii de foame”...Nu lipsesc din fondul structural
- orientat spre solitudine şi meditaţie – accentele întunecate, dureroase ale
sfârşitului de drum. „Nu vreau să mă despart de trup // până nu-i sfârtecat de
înfrângeri”
Totul pare lipsit de sens când ajungi să conştientizezi că
nu poţi face nimic pentru a opri această rostogolire a timpului. „Zilele şi
nopţile trec pe drum // obediente şi posomorâte // plouă cu cenuşă, // bucăţi
din trup se prefac în pământ, // oasele se pietrifică. // şi tu încă mă mai
cauţi // cu ochi de sticlă în lacrimi, // cuminţenie a pământului.” (Și tu încă mă mai cauți). Poetul nu se abandonează în
totalitate tumultului interior. Prin mijloace stilistice elevate,
sensibilitatea poetică, trecută prin filtrul raţiunii –, conturează o realitate
obsedantă – supusă degradării, ruinării... „Dacă-mi surpaţi convingerile cu
care am plecat // în zilele de cristal verde, mă voi prăbuşi, // ca un călător
obosit înainte de capătul drumului // şi-mi rămân înlăuntru
visele spânzurate.” ( De boarea vântului alungat cu petale).
Între spaimă şi speranţă, sufletul poetului, - „veşnic
tânăr” şi visător, caută „semne” între lucruri care ar putea întârzia
apropierea nopţii veşnice.
„Nimeni nu-mi umblă prin gânduri nevinovat // nelinişti
vechi urcă prin trunchiul copacului // în care mă înalţ cu ramurile înflorite
// după îndărătnice primăveri.” ( De boarea vântului alungat cu petale).Trăirea
poetică este mereu în căutare de adevăr şi absolut. Metaforele, prin forţa lor
sugestivă, deschid noi profunzimi şi aduc în lumină sensul cuvântului –
nedesluşit pe de-antregul. Polarizate în jurul valorii estetice şi a marilor
profunzimi, sunt versurile ce urmează: „ Albul roz devine culoarea
strălucitoare pentru fluturi //ca o rochie de mireasă distinsă // în care
trupul desenează o clepsidră ascunsă // prin care nisipul curge deasupra de
şolduri.” ( acelaşi poem). „La marginile zilei” întrebările şi neliniştile
umbresc sufletul poetului care m-ai recheamă „gândurile-n tăcere”, amintindu-şi
de „o noapte de iubire parfumată”...
Amintirile frumoase nu fac decât să amplifice sentimentul de
angoasă şi de sfârşit de drum. “Sentimentele încep să mă părăsească // şi-mi
voi petrece timpul pe ţărmuri // respinse de furtuni, // lângă care nimeni n-a
văzut o barcă.” (De boarea vântului alungat cu petale). De multe ori, destinul,
ca o „linie gravată pe cer „– tulbură apele limpezi ale amiezilor însorite şi,
oamenii „ blazaţi de chinga neîmplinirilor „ // „alungă timpul din orologii”.
Rănile devin vizibile atunci când „clipele se înghesuie // pe muchii de cuţit
să-şi taie prin noapte ferestre, // tu stai la geam şi priveşti // cum se
împarte nefericirea.” ( Meditaţie).
Îmbrăţişat cu umbra, această umbră bolnavă de iubire şi
viaţă, – poetul mai crede în „freamătul
următoarelor nopţi” şi este „gata să pună pe masa dragostei
// sufletul, luminişul gândurilor, ziua de mâine”...plină de promisiuni. ( Nu
ştiu cum va fi mai departe ). „Degeaba te aştept la masa tăcerii / faci porţi
sărutului, // gura mea umbrită de infinit // îţi rupe bucăţi din carne, // le
zideşte în cuvinte // şi nu se satură.” ( Meditaţie). Versurile scot în
evidenţă infinitatea trăirilor interioare, imaginaţia debordantă,complexitatea
şi libertatea de creaţie a spiritului. Estetica poetului Nicolae Vălăreanu (
Sârbu) este partea valoroasă a gândirii sale, cea care dă frâu liber
spontaneităţii şi fanteziei creatoare. Astfel, găsim în „miezul cuvintelor”
„sfârtecate de erori // două dedublări ale aceluiaşi eu”... „dedublări” ce
nu-şi găsesc liniştea şi matca şi parcă „ se răzvrăteşte voinţa nedumerită //
se simte trădată prin sânge.”... ( Dezacord). Prin poezie, ( cuvânt), autorul
încearcă să sustragă eroziunii timpului o parte din clipele ce „se scaldă-n
promisiuni „, o parte din fragilitatea fiinţei sale
muritoare. Privindu-se în oglinda timpului, poetul intră în „dezacord” cu ceea
ce i se înfăţişează şi ceea ce simte cu adevărat. „ (cred că defrişările mele
interioare // le port ca un blestem // al dezacordului dintre imaginea // de
sub aripile tinereţii // şi realitatea întoarsă pe dos // din ceasul vremii.”
(Dezacord). Poetul conferă versurilor lejeritate, alunecare molatică, fiind
mereu în căutare de noi forme de expresie „ în limpedele ochi al izvoarelor”...
( A sosit timpul căutărilor). „A sosittimpul căutărilor. Să începem. // Cerbii
neliniştiţi în somn învaţă singuri // Freamătul discret al tufişurilor //Începe
vânătoarea morţii.”…/ Viaţa pulsează în fiecare fibră a timpului ţâşnind
„miraculos spre înălţimi” în
căutarea „lumilor cu taine nescrise şi nedezlegate”...//„Să
ne avântăm pe drumuri prin locuri noi // Să auzim cum se desfac în zori
florile”... „ Prin câte nenumărate clipe am fost împreună // Unul lângă altul,
pas cu pas, // Cu aceste sublime daruri de iubire.” ( A sosit anotimpul
căutărilor). Cu ajutorul Cuvântului poetul poate crea o lume nouă, o lume mai
bună, poate realiza trecerea de la real la ideal ( spaţiul supremei
locuiri).„seara adună umilinţele şi desfătările”...
În intimitatea odăii, unde „arde duhul focului”…, totul este
permis: să strigi împotriva umilinţelor ce-au ştirbit frumuseţea unei zile sau
să te abandonezi în braţele iubitei pe care „ o las să-mi umble divin cu degete
calde // prin simţurile venite de la marginea lumii”... Versurile ce urmează
sunt bogate în semnificaţii,tristeţea poetului dispărând ca prin farmec la
vederea femeii „venind printre flori”... Găsirea jumătăţii reprezintă formula
magică, „formula întregirii supreme”.// „Ochii se bucură de fereastra luminoasă
// pe unde văd femeia venind printre flori // să împartă cu mine cuvintele
auzite,// surâsul ei învinge teama din
palme // fuge urâtul tăcerii şi-mi aduce din nou // pofta să-mi regăsesc
gândurile împreună // scrise pe hârtia albă ca un pustiu de ninsori. ( Ca o
stea cu durere de lumină).Poetul, neliniştit şi tenace, dă formă şi valoare
estetică fiecărui gând ,– cu fiecare experienţă spirituală trăită -, şi iată
cum: „prin cântecele târzii ale serii, // l-au izgonit în noaptea făgăduită
somnului // la fetele dintre ape şi păduri”... ca mai apoi „ mângâindu-le a
şoptit fiecăreia în vis // viaţa şi sufletul lui furtunos”... Dar nimic nu va
rămâne din farmecul nopţii în „inima de nisip a poeţilor „... căci odată cu
ivirea zorilor când
„muzele ies din letargie // îşi vor scrie poemele // pe
palma dreaptă a soarelui // într-un alt anotimp.” ( Într-un alt anotimp ).
Iubirea este sentimentul care aduce un plus de bucurie şi lumină în viaţa
poetului Nicolae Vălăreanu ( Sârbu), care nu conteneşte să caute dragostea
visată ( calea de acces în misterele lumii ),dragoste ce-l poate salva din
braţele singurătăţii. Versurile următoare se apropie de sublimul trăirilor
poetice:
„Să cobor înapoi // la femeia clepsidră // cu ochii ei
aţintiţi direct // încât să rămân gol // într-o iubire, de iubire ascunsă //
fără să fie nevoie de cuvinte.”... „ Să simţim // un gând ca o sămânţă // care
prinde contur în mâinile noastre, // nimeni să nu bănuiască nimic // Şi nici
măcar noi // să nu spunem ceva, cuiva // până nu se vor înălţa în iubire //
mugurii certitudinii.” ( Un gând ca o sămânţă). Femeia rămâne misterul
lumii,legătura dintre viaţă şi moarte, „clepsidra” ce măsoară efemeritatea
clipelor terestre. Venirea iernii declanşează în sufletu-i sensibil stări
complexe, de nostalgie şi tristeţe... acesta conştientizând că „ toate-s
plecate, au luat timpul cu ele // spaţiul e gol, florile ofilite, pustiul
întins.” ( Nostalgie ). Deschiderea poetului către esenţa lucrurilor, către
semnificativ şi elevat este evidentă în întreaga scriere, aceasta reprezentând
caracteristica unei structuri rafinate, a unei trăiri intens vibratoare. Poemele
sunt expresia jocului abil al inteligenţei, fanteziei creatoare. Folosind
semnificaţii şi nuanţe cât mai variate, acesta ne oferă noi viziuni asupra
existenţei, găsind modalităţi de expresie care pun în valoare autenticitatea
stilului. „Eşti
fata cu sufletul plin de de seminţe // şi trupul mlădiu ca
spicul de grâu,// prin sângele tău trec recolte de fluturi”...// Toate
drumurile vieţii duc într-o bună zi la „răscrucea de stele”, acolo unde „
înfiorate ierburile aşteaptă coasa, // ciocârlia îşi încearcă glasul în zbor”.
Fascinat de tainele ce i se aştern în cale poetul se lasă sedus de „glasul”
chemării şi împlinirii. Fără această împlinire ar rămâne un simplu drumeţ ce-şi
va pierde urma...// „Eu sunt drumeţul cu ochii de praf //la fântâna cu ciutura-n
cumpănă,”... Însetat de viaţă „ noaptea o petrece călare pe mânji „ în căutarea
jumătăţii, în căutarea femeii – fără de care – viaţa ar rămâne ca o câmpie
arsă... ( Eu sunt drumeţul cu ochii de praf).„ te adun din braţele astrului de
vară”... În felul său particular, poetul este un romantic, un visător sensibil.
Dorinţa de contopire, nestăvilita iubire ce se vrea
dăruită... fac sufletul să vibreze la unison cu natura. Această trăire
inefabilă, magică, este reliefată de metafore cu conotaţii revelatorii: „ mă
retrag cu tine în inima lemnului”... Şi cum poţi să rămâi nepăsător când
aştepţi „ să treacă femeia despletită de gânduri “…
În liniştea încordată a aşteptării ai putea să auzi cum
circulă “seva” prin arbori şi cum sângele aprins… circulă prin artere. “Copacul
din inimă se înalţă falnic // tu te-ai aşezat la umbră // printre ramuri, pe
ascuns // apoi la vedere // am început să te absorb în rădăcini.” ( Copacul din
inimă). Alte exemple de bijuterii stilistice: „ca într-o cochilie-n somnul alb
// înfăşurat de ape”...„prăvălită printre flori // în toamna mea rumenită // de
fructe”.... ( Nu mai semeni cu tine). “aud bătăile inimii în tâmple – un
ceasornic // care se apropie de undeva // cu ticăit tot mai puternic”… (
Nedumerire).
Performanţa poetică constă în aceea de a da formă
realităţilor invizibile, de a surprinde transformările ascunse în lucruri. Într-un limbaj silenţios,
purtând veşmântul modernităţii, poetul se dezvăluie a fi un peregrin prin
propriul destin, prin labirinturile trăirilor interioare. Aparent detaşat,
ascuns îndărătul cuvintelor, acesta ne lasă o “fereastră” deschisă spre
singurătăţile crespusulare ce-l însoţesc în orele târzii. În aceste momente
întrebările vin să-i ceară “socoteală”, aruncându-l în nelinişti abisale... „şi
să-ţi sapi fântâna //după apă vie // în propriul pustiu”. ( Nedumerire).
Expresii ca: „înainte să-şi frângă zborul” ; „nu bănuiesc că
între coperţile cărţii // se ascunde inefabilul „ ; „din care furăm clipe
lucide”, „şi visează libertatea din stepele zilei”, „pe drumurile acestor
ţinuturi pustii,// cu cine voi împărţi spaima”, „drumul e atât de lung. Abia
mai simt // picioarele de piatră şi lut, // cui voi mărturisi // iluzia unui
han.” ( Iluzia unui han)... scot în evidenţă „oboseala” atâtor drumuri,
modificările survenite la nivelul structurilor sufleteşti şi ale gândirii,
latura anxioasă a poetului, tristeţea şi durerea de a se şti „captiv” într-o
existenţă finită. Palpând orizonturi necunoscute, reuşeşte să recreeze –
într-un limbaj transfigurat, stilizat, – un climat respirând gingăşie, culoare
şi frumuseţe. „dar te aştept pe tine, am uitat cuvintele //prin care mă
înţelegeam cu fluturii”... Sau: „împart cu păsările bucuria // de a fi împreună
cu
tine // să simţim mirosul ierburilor crude”. ( Împart cu
păsările bucuria). „se face lumină-n casa de vis” //…„vreau ceva să mustească
din miezul pietrei // să cânte în inima lemnului // cu dragoste // singurătatea
să fie pusă pe note // s-o cânte femeile singure // şi să mă caute”. ( De ce
plopii erau fără soţ). O lumină tandră şi mângâietoate există în toate, chiar
şi în preajma singurătăţii. Prin iubire sufletul se „îmbogăţeşte de culoare” şi
orele cenuşii, singuratice, nu se mai aud „venind prin întuneric”. Sunt şi
momente când tăcerea nopţii devine sufocantă, de nesuportat, chiar
sfidătoare... „trist, te aşteaptă o noapte lungă // noaptea
singurătăţii tale // nu se mai poate // trebuie întreprins
ceva”. ( Cum să-ţi umpli o zi obişnuită). Ce-i de făcut în asemenea situaţii?
Poetul găseşte până la urmă soluţia: „şi nu mai vreau decât femei. // Să mă
alunge dintr-un pat în altul,”...„apoi să mă rostogolească într-un cearceaf”...
( Şi mă întreb). Voluptatea ascunsă a păcatului nu este o caracteristică a
poetului, poate, mai degrabă, o fantasmă a nopţii, o „fugăimaginară”, o evadare
din non-sensul nopţilor lungi ce-i mistuie sufletul. Aflat la „marginea
vieţii”, bântuit de sfârşit, de timpul ce „macină” clipele senine, poetul se
întoarce cu gândul la „miezul copilăriei” –, acolo unde totul era miracol,
poveste, zburdălnicie fără griji. „La poalele dealului, // cu urechea lipită de
calea ferată // şi plăcerea trenurilor care vor veni. // Plantele se îmbogăţeau
de lumină, // iar sufletul era uns cu
ierburi.” ( Sunt un copac). Rătăcirea pe drumuri necunoscute
este un bun prilej de meditaţie şi revenire la vechile rădăcini. În decorul
tuturor anotinpurilor, fiecare cu mirajul şi tonalităţile sale coloristice,
regăsim trăirile poetului, revelaţiile unei conştiinţe superioare – aflată
într-o continuă pendulare, de la un pol la altul al existenţei, ”peregrinare
între plinuri şi goluri”...(La porţile tăcerii).
„Mă zbat să înfloresc în lemn de
zadă // La porţile tăcerii iubirea o strig”.// „Drumul aleargă prin gânduri şi
vise // Prin viaţă străbat un singur parcurs, // La porţile tăcerii intrările-s
deschise // Mă-ntunec şi timpul aproape s-a scurs.” Totul devine o „rană” când
conştientizezi că drumul are un singur sens: spre stingerea finală!
Înfrângerile tăinuite, tristeţile, melancoliile sunt învăluite într-un fel de
seninătate rafinată – fără a fi captive unor sfâşieri nelumeşti. Inteligenţa
creatoate interzice exaltarea trăirilor şi pune în locul lor
reflecţia,nostalgia blândă, frânturi de existenţă care se abandonează în
braţele cuvintelor armonioase, expresive –,mânuite cu migală şi rafinament de
către poetul Nicolae Vălăreanu ( Sârbu). Volumul de poezie „Ferestrele nopţii”
se impune prin varietatea şi compexitatea temelor abordate, prin autenticitatea
stilului şi esenţializarea trăirilor. Cu ajutorul cuvintelor - poetul creează
şi recreează o lume, defineşte un univers – traversat de nelinişti fecunde, de sensibilitate,
izvorâte din conştiinţa estetică,conștiință ajunsă la deplina maturitate
poetică.
Noaptea – simbol al misterului, al necunoscutului, îngroapă
luminile ce i-ar putea ştirbi tainele. Cititorul este invitat să-şi lase
sufletul să pătrundă pe „ferestrele nopţii”- , acolo unde arde flacăra
creaţiei...
Valentina Becart, Iaşi, 1 martie 2011
