KESSY ELLYS NYCOLLAS - ROMÂNIA - CV

Îţi mulţumim pentru colaborare dragă poetă, Kessy Ellys  Nycollas
Dorim ca drumul pe care, de azi, vom merge împreună să ne aducă bucurii şi împliniri.

Kessy Ellys Nycollas - fişă bibliografică

          

- născută Rădulești, Ialomița; actualmente, Petroşani;

- Fondator, director şi redactor șef al revistei ,,Luceafărul din vale”, 2018

                                                                                       

- Membră a Uniunii Artiștilor Plastici din 2017

- Membră a Scolii de Literatură de la Târgu jiu

Debut literar

- ,,Toate iubirile mor”, poezie, Editura  ,,Prosperity Exprim”,București 2016;

  Publicații

- ,,Toate iubirile mor”, poezie, Editura  ,,Prosperity Exprim”, București 2016;

La aceeaşi editură:

- „Dana, îngerul meu”, poezie, 2016.

Antologată sub egida revistei online ,,Amprentele sufletului’’:

-        Antologi ,,Poeți și prozatori contemporani în Regal Eminescian, 15 ianuarie 2017;

-        Antologia ,,Metamorfozele inimii’’, februarie 2017;

-        Antologia ,, Dragobete, Sărbătoarea iubirii la români’’, 24 februrie 2017;

-        Antologia ,, Femeia eternă poveste’’, martie 2017

-        Antologia ,, La sărbătoare Paștelui’’, aprilie 2017

-   Calendarul ,,Valsând prin anotimpuri’’- O altfel de antologie, apărut sub egida revistei,, Amprentele sufletului’’ – Editura Editgraph-Buzău, decembrie 2017

        - ,,Un dicţionar al scriitorilor români contemporani’’, Colecţia OPERA OMNIA DICŢIONAR;

       - ,,Caietele Columna”  (cronici – versuri – grafică)

       -    Antologia ,,Columna iubirilor eterne''- ediția 2018 

       -    Antologia ,, Un sentiment numit ROMÂNIA - ediția 2018

- Ziare și reviste

- Revista  ,,Amprentele sufletului’, Editura Editgraph, 2017;

- Revista  ,,Confluenţe literare”;

- ,,Poeţii noştri”;

- ,,Poduri peste suflete”;

- Ziarul  ,,Gorjeanul”;

- Revista ,,Puls”,

- Revista ,,Luceafărul din vale’’- versuri, proză, pictură, quilling, copertă, tehnoredactare

- alte site-uri  şi reviste online

Premii

- Premiul de Excelenţă și Popularitate  pentru cele mai frumoase poezii publicate în antologii online pe site-ul Revistei ,,Amprentele sufletului’’.

- Diplomă de excelență pentru cele mai frumoase creații literare cuprinse în antologia ,,Poeți și prozatori contemporani în Regal Eminescian’’, ediția 2018.

Medalii

Salonul Național Mihai Eminescu 07-30 iunie 2018. S.N.R – Gruparea colecționarilor de medalii și insigne- Mihai Eminescu.

 Activităţi culturale

- Organizatoarea evenimentului ,,De la Eminescu spre noi’’ Bumbești Jiu, ianuarie 2018.

- Redactarea și tipărirea lunară a revistei peronale,, Luceafărul din vale''.

Participări expoziţii, lansări de cărţi şi reviste

- București – Facultatea de utilaj tehnologic;

- Târgu Jiu - Biblioteca  ,,Cristian Tell”;

- Drobeta Turnu severin – Palatul Culturii  ,,Theodor Costescu” (Lansarea revistei  ,,Caligraf'', serie nouă, şi expoziţie de grup, cu lucrări  personale, în tehnica quilling).

-  expoziți de sculptură

- Lansarea  antologii

ANGELA BURTEA - România - Să fim aproape, chiar dacă suntem departe!

Să fim aproape, chiar dacă suntem departe!

Coborâse toamna în cântec de struguri copți și pere aromate, aruncase în bătaia vântului frunze arămii și strângea la piept stropi de ploaie, după care îi arunca la întâmplare, exact în clipa în care brațele, prea încărcate, cedau sub presiunea apei. Știam că e toamna mea (și-a lui), ca și celelalte de până atunci, dar niciuna nu-mi păruse mai frumoasă ca aceasta! Îi simțeam belșugul, dar și strigătul, lumina dar și întunericul, frumosul și amarul. Îi simțeam savoarea și-mbrățișam trecerea fiecărei clipe, amintindu-mi de el.

Trăiam încă la bloc, printre alei ciobite și betoane pestrițe. Începusem de ceva vreme să-mi urăsc propria-mi existență doar pentru faptul că natura nu mai glăsuia ca altădată, că mersul oamenilor era altul, că păsările cântau iar cântecul lor părea distorsionat, că razele soarelui păreau veșnic supărate, că nimic nu mă motiva să trăiesc ca tot omul ajuns la vârsta mea, așa cum făceau cei mai mulți. Era lucrul care mă îngrozea cel mai tare: de ce să trăiesc după canoanele mulțimii, de ce  să-mi împletesc anii după tiparele bătătorite de vreme, de ce?

Dece-urile se adunaseră la ușa mea ca oile la muls, creierii păreau pulverizați, inima bătea aiurea de parcă aș fi avut tarhicardie, mișcările îmi erau precipitate. Normalul de odinioară fugise în bătaia sorții și căutam ca o bezmetică o cale de ieșire, poate un alt  normal. Mă gândeam la un moment dat să nu devin depresivă, (boală la modă de altfel, mai ales în rândul femeilor), tocmai din cauza proastei gestionări a fiecărei situații ivite.

Și m-am privit în oglindă, dintr-o necesitate umană! Sunt eu, chiar eu, cea imbatabilă, nu? Nebunie curată! Tremurul ușor al bărbiei, ochii scăldați în apa morții, privirea difuză, toate la un loc m-au năucit, speriindu-mă. Nu se poate, mi-am zis într-o disperare totală, chiar nu se poate! Fă repede ceva, nu trebuie să te prăbușești, ai încă mulți ani în față, trebuie să le dai o șansă, trăiește-i frumos!

Ce-am făcut? Nu, nu mi-am tras două palme, deși era un mod generos de trezire la realitate, dar nu iubeam agresivitatea. Atunci, mi-am băgat capul sub jetul de apă. Bună deșteptare!

 Viața nu trebuie întreruptă, dacă nu i-a sosit ceasul! Îți place, nu-ți place, caută și vei găsi! Resursele sunt inepuizabile, doar să vrei! I-auzeam vocea molcomă, printre clipele de deznădejde, care treceau al naibii de greu. Nu știa că, după amar de ani, rămăsese modelul meu în tot si-n toate. Începusem să regret că, într-un timp îndepărtat, n-avusesem curajul să-l urmez. M-a chinuit imaginea lui toată viața și-am luat-o adesea ca pe-un blestem.

Imaturitate, prostie, lașitate, incompetență feminină, teamă de necunoscut și de greu! Așa  numesc acum decizia mea de odinioară, inteligență maximă atunci. Rahat! adaug acum. Măcar să fie turcesc, vorba cuiva.

Și l-am sunat! Tăia lemne, în creierul munților iarna venea mai repede decât la mine și trebuia să-l găsească pregătit. A răspuns repede, mai repede decât mă așteptam. O, ce bucurie! se auzi la celălalt capăt. Am avut noroc, doar ce-am oprit drujba, acum căram lemnele, altfel n-aș fi auzit sunetul telefonului.

Pe moment, nu mai știam ce să spun. Practic, de ce sunasem? Tăia lemne, muncea, iar eu mă smiorcăiam ca cioara-n laț! Eu n-aveam nevoie de lemne, alesesem viața de oraș, apăsam pe-un buton și centrala pornea.  Aveam să aflu că ziua urma să-i fie încărcată, treabă multă, la curte nu se șomează. Nu-i timp de stat, iar pățania greierului nu vrea s-o trăiască nimeni, mai ales el, care știa de la început la ce căruță se înhămase.

Cum ai dormit? am prins a-l întreba. Ce întrebare banală! mi-am zis imediat în sinea mea. Culcat, pe spate, într-o parte, pe burtă, cum să doarmă, doar n-o fi cal să doarmă în picioare! Mi s-a părut că aseară erai puțin tristă! M-am tot gândit să nu te fi supărat eu cu ceva! Și-așa am adormit, cu capul pe masa de lucru, gândindu-mă la tine! mi-a răspuns cu aceeași voce blândă, inconfundabilă, pe care n-aveai cum să n-o iubești…

Nu, nu, nu eram supărată, ți s-a părut! m-am repezit a-i spune. Doar nu era să-i spun că mă doare încă timpul trecut, că nimeni și nimic nu mi-a lecuit durerea, că și acum, după atâția ani, tot la el e cheia, fiindcă eu am pierdut-o demult.

Spune-mi ceva, i-am zis, gândindu-mă ca la un om bine organizat, pentru care timpul are altă curgere decât a mea. Fără a se gândi prea mult, răspunsul lui m-a pus pe picioare: Mi-e dor! Să fim aproape, chiar dacă suntem departe!

Angela Burtea

13 septembrie 2018

VAL RĂZEȘU - ROMÂNIA - EDITORIAL 1

DE CE SCRIEM, PENTRU CINE SCRIEM?

De ce scriem? S-au făcut munți de afirmații, de la primitive la superelevate, echivoce sau concise, majoritatea cu pretenții de axiome - în măsura în care ştim că dincolo de fiecare adevăr al nostru

există întotdeauna un alt adevăr, şi toate împreună, într-un Adevăr intangibil lumii materiale; toate slăvindu-şi autorii - de parcă în Univers nu ar exista un Unic Autor, poate el însuşi; toți aspirând către eternitate - de parcă veşnicia nu ar fi prezent pur ( Goethe); toți închipuindu-şi că aleargă spre Absolut - deşi sunt prizonieri în propria piele - fiecare închipuindu-şi că urcă spre lumină pe un piedestal mai înalt decât semenii săi - deşi dincolo de alfabet este Cel ce Este Lumina; fiecare crede că ar cunoaşte - când abia ştie. Atunci, chiar aşa, de ce scriem? Am putea întreba la fel, de ce respirăm, de ce bate inima. Desigur, pentru cei care cred că moartea este sinonimă nimicirii, ultimele două întrebări par ridicule. Pentru scriitori, scrisul este funcția vitală care le asigură homeostazia; între inimă şi Cuvânt, clipa şi infinitul sunt în acelaşi timp Cântec şi Tăcere. (Desigur, în tot acest articol nu poate fi vorba de liota de impostori care sufocă viața literară cu munți de maculatură.) Iar referindu-mă strict la Poezie, pot afirma că metafora este metafizică pură. O ştiință mai presus de ştiință, care - după cum afirma Lucian Blaga ,,nu trebuie dovedită, trebuie doar să nu poată fi infirmată". Suntem tentați să credem că am dezvălui pentru ceilalți ceva numai de noi înțeles, când în fapt ea vine de dincolo de înțeles - seamănă, oarecum, cu fulgerul, care îşi soarbe forța năprasnică din ,, sărutul" a două biete picături de apă încărcate electric cu sarcini opuse, cu incredibila putere de... 0, 002 milivolți. Deci, această aproape neglijabilă putere doar asigură detenta, crucială este intensitatea acestui curent electric. La fel se întâmplă şi în cazul metaforei, ,, sărutul" dintre somă şi spirit preface bătăile de cord în fior. Realitatea de dincolo de noi ne invadează şi curge prin artere. Ne răpeşte în singura dimensiune unde putem sări peste propria noastră umbră, în care fiecare clipă poate deveni veşnicie în stare pură. În fapt, scriem pentru străinul care îşi simte privirea îngrădită de retinele ochilor noştri, prizonierului din continentul nostru interior. Poezia nu este altceva decât strigătul de libertate al îngerului încătuşat în lut. A scrie proză, doar pare a fi altceva. Proza tinde să îl înlocuiască pe ,, A şti" cu ,, A cunoaşte". Prozatorul, prin întinderea şi amplitudinea fiecarei opere, tinde să acopere lumea cu eul său, într-o geneză perpetuă. El împrumută ceva din insolența zeilor, rezemând pământescul literelor de cer. Păcat că nu poate urca cu toate poverile lumii în spate pe o biată scară de hârtie. Nu este nici superior, nici inferior poetului, doar diferit. Sau, superior prin răspândirea la scară mult mai largă a operelor sale. De ce are proza mult mai mulți fani decât poezia? Pentru că, aşa cum am arătat, lumea ei poate fi străbătută cu piciorul. Pipăită, simțită, văzută, auzită, devorată. Pentru că sunt foarte puțini oameni cărora atunci când privesc cerul le mijesc aripile in umeri... Mai are nevoie omul modern de literatură, de beletristică? Deşi toate aparențele sunt împotrivă, atâta timp cât va mai exista o singură pereche de oameni pe pământ, va căuta cerul şi adevărul acolo unde le-a fost ascuns de la întemeierea lumii, în Cuvânt.                                                                                                 

                                                                                                                                                   5 august 2018 VAL RĂZEŞU

MARIA TOMIȚA CORINI - ITALIA - Cosmetica mătușei

      Cosmetica mătușei

                                                    de: Maria Tomița Corini

        Mătușa Valentina, era sora mai mică dintre cele două surori ale tatălui meu.

          Era o femeie de o statură mijlocie, plinuță, un pic roșcată, probabil invazia pistruilor îi dădea culoarea feții, avea ochi dulci și buze... vai buzele ei, când le strângea un pic, păreau a fi în două straturi, sau mai bine zis avea două rînduri de buze. Era diferită total față de soră-sa mai mare, dulce din fire, blajină și senină în zâmbetul ce nu-i lipsea niciodata de pe chipul său. Mereu îmi era alături, fiind așteptată, iubită și îngrijită de către ea, Trăia în casa bunicilor, pe care nu-i cunoscusem, ea le luase locul, așteptând în casa lor nepoțeii.

        Aveam o deosebită plăcere să merg la ea, atunci când mă cerea de la părinți. Maică-mea îi înțelegea singurătatea, deaceea punea o vorbă bună tatălui meu, care era contra categoric de-a dormi la mătușa. Ea muncea în ferma ,,kolhozului” și cât nu s-ar fi schimbat, și cât nu s-ar fi spălat, oricum acel miros înțepător persista pretutindeni. Taică-meu o dojenea deseori zicându-i:
    -Vale! Așa o numea el, ai grijă de fată! Vezi să doarmă în aer curat, schimbă-ți cuierul cela, sau lasă-ți hainele de lucru afară, în șopron! Taică-meu  mereu îi găsea cusururi. Ea le auzea și nu le auzea, făcea ceea ce-i trecea prin mintea ei de femeie nemăritată.

      Eram foarte apropiate, îi țineam de urât, și apoi mereu găseam temă de discuție. Dacă ar fi fost după ea, aș fi dormit în fiecare seară în patul ei, acel pat facut din scânduri, ce avea sub el, doua capre din lemn în loc de picioare și așezat după soba care avea spațiu doar pentru o persoană. În serile când îi părea ei că temperatura camerei era moderată, nu se mai chinuia să hrănească soba cu lemne. Făptura iernii însă, oricum își făcea apariția, pipăind toată încăperea, deaceea când mergeam la culcare ne ascundeam sub plapoma groasă umplută cu lână de oaie. Mătușa mâ strângea bine la pieptul ei, lăsându-mi doar năsucul afară. Nu trecea mult timp și...simțeam că mă sufoc, lâna și corpul ei se împleteau într-o căldură insuportabilă. De mă dezveleam mă învelea frigul, după câteva clipe mă ascundeam iarăși sub plapoă, tot așa până adormeam.

      Mai avea mătușa o cameră, pe care o numea „casa mare”, unde ținea un vas din sticla cu miere de albine, A fost indeajuns să mă servească cu un vârf de linguriță, că deja acolo îmi era gândul. Pe semne, înțelesese ea, că voi da târcoale acelui vas, și a încercat să pregatească terenul, zicându-mi:

   -Draga nineacăi, să nu cumva să te împingă păcatul să iei singură miere, ”borcanul” o să-mi spună dacă tu îl vei deschide, că nu de alta, dar dacă vei mânca mult, mierea va curge prin buric!

   -Bine nineacă, o să fiu cuminte și ascultătoare, nu o să iau singură miere, când vei veni acasă îmi vei da ”matale”. Se părea că ne înțelesesem de minune. Mătușa se aplecă, mă strânse în brațe, sărutându-mă își căută de drum, trebuia să mearga la muncă, și mă lăsase gospodină in casă, zicându-mi:

  -Vezi să fii cuminciară până vine nineaca și mă mai sărută odată, luându-și haina de pe cuierul din verandă și trase ușa după sine.

   Trecu-se câteva zile, mătușa se mai prefăcea că uita să-mi dea miere, mai sărea peste o zi, chiar două uneori, și mie-mi crăpase răbdarea. Într-o zi când nineaca ieșise din casă, imediat mă duse gândul,  cum să nu trec pe lângă acel vas cu acea delicioasă miere, dar nu uitasem, că ,el, blestematul de vas, ar fi încercat să mă spuna mătușei, dacă iaș fi dat târcoale. Cănd mă văzui lângă el, îl privii atent din toate părțile, nu se mișca, înțelesesem bine, că nu ar fi putut el să mă spună mătușii, și... am ridicat pelicula cu care era învelit, am luat o linguriță, acoperind vasul și țuști pe ușă afară.  Ajunsă în verandă, aproape cu ochii închiși savuram acel gust magic al mierii de albine, dar nu durase mult, gustul dispăruse, pofta creștea din nou, și ce era de făcut? Era clară situația de la sine, gândul devenea mai lipicios decât mierea, nici una, nici doua, apăs pe clanța ușii, trec peste pragul inalt și...eram lângă el. Simțem cum ochii îmi râdeau de bucurie, dezvelii vasul și încă o linguriță, mmmm ce gust miraculos avea, învelii vasul la loc, știam ca mai mult de o lingurița nu se putea de luat, și... pe ușă afară. Când mă văzui iarăși în veranda, mă luase grija, dacă mierea v-a ieși prin buric? Mă intorc cu fața spre lumina zilei, care mă privea cu atâta gingășie prin fața măreață a virandei, ridic rochița și privii la burtă, buricul era așa cum îl vazusem când era și mătușa acasă, așa că... dau fuguța încă odată până la vasul cela din „casa mare”, iarăsi îl dezvelesc, iarasi scotocii cu lingurița-n el, mmm ce parfum și ce miere delicioasă mai avea! De cum luam o linguriță de miere, un salt și eram in verandă, de fiecare dată ridicam rochița controlând ca nu cumva să se piardă minune de miere prin buric. Si totuși, fiecare salt pe care îl făceam era legat de bătăi de inimă, știam eu că dacă mă prindea mătușa nu aș fi scăpat doar cu-n dulce sărut. În fine,în câteva zile D-zeu îmi ajutase să termin acea miere. Mătușa nu dăduse de ea în acea zi,  uitasem si eu deja. Când găsise vasul gol mă dojeni ea cât mă dojeni și uitase de miere până într-o zi, când am făcut o altă poznă și mai gogonată.
   Mătușa, era femeie singură, nemăritată după cum vă spusesem mai sus, era o fire ce-și căuta de suflețelul și exteriorul ei. Pe lângă mierea pe care o folosea ca remediu natural pentru menținerea sănătății, și a frumuseții, mai avea diferite mini vase din sticla cu diferite creme, fiind acoperite cu  căpăcele colorate. Când stătea în fața oglinzii și își „dregea fața, cu dresuri” așa cum spunea ea, priveam cu atâta plăcere la acele căpăcele si borcănașe micuțe, mai avea tușa și niște rujuri cu căpăcele-dopuri de aur, galbene lucitoare, îmi curgeau ochii după ele ca și coțofenei după tot ce strălucește, și fără să i le cer, într-o zi îmi zise:
   -Lasă că nineaca ți le va da pe toate, și o să te joci cu ele toată ziua, văd că-ți plac, dar trebuie să ai răbdare până cănd se va termina din ele crema...
Multe îmi mai spusese mătușa, nu-i tăcea gura, până ieșea din casă tot vorbea și vorbea. A fost îndeajuns să aud din gura ei, că mi le va da pe toate, îmi doream atât de mult să le am, încât le vedeam și în vis.
Timpul trecea... De fiecare dată când ajungeam la mătușa, mă duceam fuguța să văd dacă nu s-au eliberat acele mici bijuterii. Se părea că timpul le ținea pe loc, căutam să văd care și cu cât s-au deșertat. Dar nu prea vedeam mari schimbări. Deseori doream cel mai mult să-mi dea rujurile cele nou-nouțe, erau atât de strălucitoare și frumoase, îmi furau privirea, dar ele toate stăteau nemiscate în fața oglinzii. Le pipăiam de fiecare dată de cum aveam ocazia să fiu lângă ele. O tot întrebam pe mătușa, când o să fie deșarte ca să mă pot juca cu ele, mereu mă liniștea zicând:

   -Toate vor fi ale tale, ai răbdare....

Mai trecu o habă de vreme, dar aceeași poveste, nu se deșărtase... știam foarte bine, că vor fi toate ale mele, doar mătușa mi-a promis, dar când?   Într-o zi, îmi trecu prin minte un gând nevinovat, copilăresc:

 
   -Ce-ar fi să mi le iau și singură?  Vorba ceea, „zis și făcut” stăteam în fața lor admirându-le, găsisem un ziar pe scaunul de alături, l-am desfăcut așezându-l pe cealaltă parte a mesei, și am început să scobesc cu un bețișor, așezându-le separat una lângă alta, erau culori roșu-purpuriu, roz si incolore. Cu degetele scosesem toată crema din borcănașele cele micuțe, făcusem câteva movilițe de ”dresuri”. Devenisem o marionetă de circ, toată colorată, din cap până-n picioare, trebuia într-un fel să mă descurc de acele culori și creme unsuroase. După ce aveam toate jucăriile deșarte, unde să le pun? Le găsisem locul, în cracii  pantalonilor. Mă îmbrăcase maică-mea cu o pereche de pantaloni din stofă de satin de culoare albastră închis, largi, jos la craci cu elastic, nu-mi plăceau, dar eram nevoită din când în când să-i port, cum aș fi încercat să n-o ascult pe mama, se ruga la mine ca la Dumnezeu, să-i accept? Dar în acea zi îmi prinsese bine, am luat acele frumoase jucării și le-am pus în cracii pantalonilor,  încuiesem casa mătușei și...spre casă. La fiece pas pașit, acele prețioase căpăcele, borcănașe...făceau gălăgie, părea să fi avut clopoței ce dădeau glas mișcărilor picioarelor. Numai cât intrasem în ogradă, taică-meu, cu o voce blândă, îmi zise:
   -Măriuță! Ia vino la tătăica incoace! Ce ai tu acolo, în cracii pantalonilor?

   Întrebarea lui directă m-a făcut să fac doi pași înapoi. Tata, foarte calm, cu privirea sa dulce a insistat:
   -Hai vino, nu te teme, vreau să stiu și eu ce ai tu acolo, arata-mi și mie! Fața lui luminoasă mi-a dat încredere ca să mă apropii de el.  Zămbindu-mi, m-a luat in brațe așezăndu-mă pe genunchii săi. Arată lui tătăica! Ce ai în craci la pantaloni? M-a mângâiat și m-a sărutat pe frunte. Văzându-l atât de calm, prinsesem curajul de ai povesti totul cum a fost și ce am făcut. Tata mă privea cu atăta dulceață în ochi de se părea că făcusem o fapta bună, m-a strâns la piept și mi-a zis:

   -Dragul tatii,(pentru el eram băiat) niniacă-ta știe de toate aceste lucruri pe care le-ai adus acasă?
   -Ea a spus că o să mi le deie când vor fi goale...

   -Și erau goale când le-ai luat?

   -Nu, le-am scos cu bețișorul pe toate...spunându-i liber și fără sfială despre isprava mea Văzându-i chipul luminat și plin de zâmbet, îmi dădu puterea și încrederea de-ai povesti toată plăcerea pe care o nutream față de acele jucării, sării din brațele sale, inșirându-le jos pe toate , în fața lui. El, încercă să le atingă una câte una, pentru câteva clipe stând nemișcat, neștiind ce să zică, dar în sinea lui cine știe ce se gândea, poate...meritam o palmă-două, sau...pote râdea cu sufletul fără să se facă văzut, despre prostia pe care o făcuse fiică-sa. Într-un târziu, mi-a apucat umerii cu palmele sale de bărbat, zgâlțâindu-mă un pic, prin gestul său părea să-mi fi dat de înțeles că nu făcusem bine ceea ce făcusem, dar...dulce și blând continuă:

   - Ascultă ce o să-ți spună tătăica! Eu nu te ”ocărăsc”, dar aș vrea sa-ți spun, că nu ai făcut bine ceea ce ai făcut, dacă află nineacă-ta...nu știu ce o sa-ți facă, știi ce ti-aș spune eu? Strângele pe toate, punele iarăși în cracii pantalonilor și mergem la ea să o așteptăm, când va veni de la fermă o să-ți ceri iertare și o să-i promiți că mai mult nu vei face așa ceva.

O, nuuuu! Decizia luată de taică-meu era mai grea decât mi-ar fi dat o palma, zicându-i:

   -Nu merg, o să mă bată nineaca! În mintea mea de copil se aprinsese o teama, toate ca toate, dar de bătaie mă temeam cumplit, începusem să dau înapoi ca și racul, cracii pantalonilor nu-mi dădeau ascultare, lăsau liber să hodorogească acele prețioase dopuri și sticluțe. Pe semne taică-meu avea imaginea viitoarei întâmplări, și poate din curiozitate a vrut să ducem pâna la bun sfârșit acțiunea așa cum venea de la sine, sau poate... pentru o educație corectă a ținut morțiș să merg asa cum am venit, cu cracii pantalonilor încărcați. Mă temeam cumplit de mătușa, o știam de bună, dulce, blandă, dar nu știu de ce atunci am presimțit, că îi va sări bucata și i se va stinge dulceața din ochi. M-a luat taica de manuță și aproape că mă târâia la vale, zicând:

   -Nu te teme, tătăica e cu tine,  nu o voi lăsa să te bată, tu... să-i ceri iertare, ti-am mai spus, și să-i promiți, dar ceea ce o să promiți să te ții de cuvânt, că de altfel nu te va crede niciodată, și nici pe mine nu o să mă asculte, bine? Nu e bine ce ai făcut! Tot continua tata să-mi spună...
Când ajunsesem în ogradă mătușei, am rasuflat ușurat, nu era acasă, în momentul cela aveam dorința să nu vină, dar unde s-ar fi dus, sărmana, dacă acolo îi era cuibul?
Nu zăbovi mult, și iată că se deschise poarta ce venea dinspre drum, mătușa rămăsese uimită văzându-ne pe ambii in mijlocul ograzii:

   -Da de ce nu ați întrat în casă, doar știți unde-s cheile?
Taică-meu a tăcut, nu a răspuns nimic, mătușa un pic mirată, lăsă jos tot ce avea in mână, desfăcu brațele zicând:
   -Dar tu nu vii la nineaca să-mi dai o guriță
Aveam tălpile cusute de pămant, nu mă puteam dezlipi de lângă taică-meu, el ușurel încercă să mă împingă de spate, zicând:

   -Hai du-te la nineaca și dă-i un pupic! M-a privit în ohi, dându-mi de înțeles să nu mă tem, și totuși nu mă încredințasem, el continua să mă împingă, nineaca să mă cheme, intr-un târziu, uimită și mai tare, îl întrebă direct pe el:

   -Da ce are fata de nu vine să mă strângă de gât?
   -Păi întreab-o tu ce are! Lăsând mătușa să se apropie, eu făcu-i câțiva pași în urma, între timp din cracii pantalonilor ieșiră sunetul cel vioi al acelor jucării, mătușa mă și întrebă:

   -Da ce ai acolo Măriucă? Nu am reușit să lămuresc cum stăteau lucrurile, ea ințelesese despre ce mergea vorba, si... i s-au aprins paile in capul ei. S-a înfuriat și mai tare, când a  intrat în casă și a găsit înșirate toate culorile pe acel ziar, tocmai din ,,casa mare” se auzea vocea înfierbântată a mătușii...

 
Taică-meu zicându-mi:

   -Aține-te, că vine! Rău ai supărat-o pe nineacă-ta! Ia să vezi când va ieși afară, nu te da, nu te lăsa! Dar nu te teme, sunt eu!

Nici nu atinse pragul verandei când ieși cu fața-i neagră de mânie, strigătele supărarii luase locul blândeței și dulceței sale, era de nerecunoscut, într-o clipă deveni-se ca o fiară sălbatică, părea a fi o viperă aprinsă gata de atac. Cu orice preț dorea să mă prindă, când și-a făcut un vănt, eu, puștoaica de mine, eram mai iute de picior, când ajungea ea in stânga tatălui meu, eu eram în dreapta lui și când era ea in dreapta, eu de mult eram în stânga, Făcuse câteva cercuri să mă prindă, dar nu reușea, deoarece taică-meu mă împingea cu mânile pe la spate, salvându-mă de furia mătușii. Mătușa gâfâind cu ochii scoși din orbită

   -Dă-o încoace, ma lăsat fără ”dresuri”, dă-o macar ,,oleacă” s-o zgâlțâi!

   -Valea, liniștește-te, ascultă-mă pe mine! N-o să mai facă fata, îți promit eu și ea îți promite, zău, ascultă-mă! Opește-te! Îi tot cerea tata

     Nici taică-meu nu se așteptase la o astfel de întorsătură, se gândi-se că v-a fi supărată un pic și îi v-a trece, însă ea...fierbea ca și fasolele din ceaunul pus la focul cel mare, avea ochii suparați, buzele dublate, mai roșie decât roșul adevărat devenise pielea ei de pe față, viperă și nu alta...    

           Nu știam, că mătușa ar fi fost în stare să devină atât de rea. Taică-meu nu reușea să domoale focul aprins în ea, ardea înverșunată, nu auzea și nu vedea nimic. Tata continua chiar să strige la ea:

   -Valentina!Vali! Fa Vali, fa! Tu auzi? Copilul e copil, a greșit ,e adevărat, dar tu ești mare, trebuie să înțelegi, i-au plăcut fetei acele ”jucării” le-a luat, dar a promis că n-o să mai facă niciodată fără învoire. E doar un copil, ce vrei de la ea? Iart-o și tu! Eu i-am promis că tu n-o  s-o atingi nici macar cu un deget, ea vrea să-și ceară iertare! Ascult-o! Ai încredere în ceea ce-ți spun!

     Mătușa, ca dupa război continua să gâfâie, îi venise câteva lacrimi, se liniști un pic, părea că-i ieșise inima din piept. În sfârșit, i se luminase fața, mi-a aruncat o privire mai dulce si...a prins a zâmbi. Și-a lăsat ca din pod să-i cadă oboseala peste fața unui scăunel nevinovat ce asistase la toată drama, aflându-se sub tufa unui liliac din fața casei. Râdea mătușa, râdea! Nu știu, râdea de boroboața pe care o făcusem, sau...de prostia omenească în plasa căruia a căzut.

   Îi trecuse repede supararea, nu-mi venea a crede, m-a chemat lângă ea, m-a luat și m-a strâns la pieptul său zicându-mi:

   -Draga nineacăi, n-ai avut răbdare să ți le dau eu pe rând, dar așa tu ai făcut bine ți le-ai luat pe toate odată, a zâmbit frumos și m-a sărutat, strângandu-mă și mai străns la pieptul ei, zicându-mi:

   - Fata nineacăi fată, ce m-aș face fără tine?
     Am simțit o liniște și o căldură sufletească, era ea, mătușa mea cea bună, mai bună ca oricând, mă iubea și o iubeam nespus de mult!

                                                                                                                       19 aprilie 2006

 

MARIA TOMIȚA CORINI - ITALIA - De-ale lui Fănel

                        De-ale lui Fănel

                         de: Maria Tomița Corini

      Fănel, era un copil de o statură mijlocie, plinuț, cu o piele bălaie-roz catifelată. Mai bine zis era un bărbat mic și îndesat. Avea fața rotundă și doi bujori pe feșișoara lui de copil, care îi înflorea zâmbetul mai ales când se lega de coada ochiului ce radia lumină. În ei ardea cerul. Se părea că maică-sa adaptase toate culorile luminoase de pe bolta cerească ca să-i dăruiască copilului său, întreg seninul. Mai avea piciul și sprâncenele frumos arcuite de o culoare specială luată din gama grânelor pârguite din vară, așa ca și chica cea linsă ce-i cădea streașină peste bolta frunții.

      Pe lângă toate frumusețile sale de copil era și dezghețat, îi plăcea să atingă tot ce făcea taică-său, care avea mâni de aur, fiind un bun lemnar, în sat numit Andrei a lui Vasile Fântânarul. El, tatăl lui Fănel, era unul din cei patru frați și o soră pe care îi avuse moș Vasile, tatăl lui Andrei. Bunelul eroului nostru, fusese poreclit de către sătenii săi, Vasile Fântânarul, fiindcă era un meșter iscusit la săpatul fântânilor și curățatul izvoarelor din ele. Andrei, fiul cel mai mare, deseori era alături de taică-său, continuând această meserie, îndeletnicindu-se și în lemnărie.

      Un frate de a lui Andrei Fântânarul, Ghieorghe, rămăsese cu familia sa, pe meleagurile Rusiei, la scos cărbuni. Deseori la sărbătorile de suflet se adunau în casa fratelui mai mare ceilalți doi frați și o soră, rămași în sat. Foarte rar aveau fericirea de-a avea în casa lor pe buneluil lui Fănel, din partea mamei, ce venea din Romănia  cu soția sa. La masa rotundă a sărbătorilor se mai alipeau și unii vecini, dintre care Ivan Ivanovici era comunist. Acolo, în acel cuib, se încingea câte o discuție aprinsă despre neam și țară. Uneori, soția comunistuui îl mai pișca de subsioară pe soțul ei, amintindu-i că are biletul de partid și că ar fi fost foarte periculos să fie descoperit de către KGB-ști. Dar în acele clipe nu exista nimic decât aerul libertății și a cântecului ”Trei culori cunosc pe lume” La început, cei adunați, îl îngânau liniștit sub voce, fiind toți în jurul unei mese rotunde, ridicându-se în picioare ca semn de recunoștință a cuvântului înaripat. După ce serveau câte un păhăruț din lacrima Domnului, în cinstea sărbătorilor religioase și a cenaclului familiar, preluau cântarea, lăsând să zboare ca și pasărea liberă vocile lor aprinse de dorul neamului și străbunilor lor. Fănel era unicul copil mai mare dintre alți verișori, cărui i se atenționa din când în când să țină în secret ceea ce vedea și auzea. Se mai întâmpla să-l bucure pe pici cu câțiva bănuți (kopeici) pentru a păstra secretul familiei, dar...

    Să fi fost prin anii 1966-67, Fănel, la școală, fiind băiat sârguincios, era iubit de către copii și învățători. În clasă erau repartizați fiecare în funcțiile lor, în dependență de denumire. Sâmbăta erau obligați după lecții, fiecare să-și spele banca, din toată clasa el, Fănel, și un alt copil, numit Anatolii au refuzat, motâvând că acest lucru nu le aparție, după ei ar fi trebuit să fie executat de către deridicatoare. Desigur după o neîndeplinire vinise și pedeapsa. În prima zi a săptămânii, diriginta clasei respective, Raisa Nicolaevna, care era și vecina lui Fănel adună copiii la ora de clasă după cele patru lecții: ”Copii să trecem la comportamentul colegilor voștri, care nu și-au spălat băncile sâmbătă” Fănel și Tolică aplecase privirile în jos, se simțeau cu musca pe căciulă , și apoi câțivai colegi arătându-i cu degetul le tot pronunțau numele. Învățătoarea i-a fixat cu privirea liniștindu-i pe ceilalți doar cu gestul palmei, era clar, trebuiau să iasă în fața clasei, doar ei, cei doi lideri a faptelor neexecutate. Le făcu semn să iasă și le ceru explicații. Raisa Nicolaeva, trecu printre bănci de-a controla caietele elevilor, între timp ce aștepta răspunsul lor . Ei nu aveau de gand să vorbească. Plictiseala celor doi eroi din fața clasei se transformă în distracție. Pe Tolică, prietenul lui Fănel, îl înfoia o melodie ce ținea de religia în care erau implicați părinții. Învățătoarea nu le atrăgea mare atenție deoarece îi considera pedepsiți ținându-i în picioare în fața colegilor, și nu i-ar fi eliberat până când nu ar fi dat răspunsul motivului de grevă pe care îl făcu-se cei doi.

      Probabil și dânsa era curioasă, să vadă, până unde va merge îndrăzneala celor doi. Și dacă a făcut-o Tolică, aducând atenția și zâmbetul colegilor, atunci de ce să nu o facă și Fănel. Nici una, nici două, în clasă se formă o liniște, Fănel fredona ”Trei culori cunosc pe lume” La început îl îngâna pe sub mușteți, dar observând, că cei din clasă se liniștise  și îi dădeau atenție, își puse pe aripi vocea. Între timp, prietenul trăgându-l de mânecă arătându-i că se apropie învățătoarea. El nu mai vedea nimic, fredona melodia și versurile sale. Învățătoarea s-a apropiat de el și l-a întrerupt zicându-i că la ora de clasă nu se cântă, se răspunde doar la întrebarea pusă de către învățător, cântarea se efectuiază la ora de cânt după programul școlar.  Nu le-a mai cerut explicații copiilor, i-a luat ușor de spete și le-a permis să treacă la locurile lor, fiecare în banca sa, doar cu condiția că le va vorbi părinților.

     În aceeași zi, învățătoare, Raisa Nicolaeva, vecina lui Fănel se înfățișă la poarta părinților lui, intrând în ograda lor nepoftită.  ”Bună seara Andrei, bună seara Natașa” salutând în grabă părinții lui Fănel. ”Dragii mei, bine că suntem vecini și prieteni. Am venit să vă spun că astăzi fiul vostru a cântat la ora de clasă o parte din marele cântec ”Trei culori cunosc pe lume” știți doar că este înterzis, să sperăm că nu va ajunge la urechea celor de sus, doamne ferește, să nu ajungeți să fiți ridicați, învățați-l să nu scoată din casă ceea ce se vorbește și se face!” Fața învățătoarei era foarte îngrijorată, spre fericirea băiatului nici nu adusese vorba despre greva lui. După plecarea ei, părinții au sărutat copilul și cu multă gingășie au lămurit i-au lămurit seriozitatea consecințelor ce ar fi putul lua în urma interpretării acestui cântec. El, Fănel, trebuia să înțeleagă că acest cântec scump  sufletelor lor trebuia să mai stee cu aripile legate.
      Mai târziu după mulți ani, chiar foarte mulți, prin anul 1990, când democrația venise în casele băștinașilor, Fănel devenise tată, și tocmai atunci cântecul său își luase zborul gustând din libera sa suflare.

                                                                                                                         5 octombrie 2018

Radu Botiș / Paradisuri culturale - Autor articol, Hatos Vasile

               Paradisuri culturale

     A treia ediție a Premiului Literar Internațional ,,Corona”, s-a desfășurat în 15 .09.2018, ora 18, în comuna Cassano All’Ionio, Calabria. Un eveniment organizat de ”TraduzioniTalabà", prezidată de Mihaela Talabà, dedicat în memoria lui Salvatore Paladino. Eveniment așteptat de scriitori și poeți care au ieșit învingători în această ediție. Desfășurat într-o atmosferă pitorească, la l’Agriturismo “Colle degli Ulivi”, înconjurat cu plantații de măslini, portocali, mandarini etc., au adus un farmec acestei premieri. Palmierii din jur îți dădea senzația că te afli într-un ,,sat” cultural unde spiritul îmbină frumusețea sufletului cu noblețea oamenilor veniți din Europa. Nu conta numai scrisul, ci și sufletele lor, blânde, atrăgătoare, deschise spre dialog. Un amalgam de pledoarii aduse spiritului ancestral, parcă coborât dintr-o altă lume, unde Dumnezeu și-a pus pecetea pe farmecul oamenilor. Aici, uiți de toate, grijile dispar, atmosfera devine fermecătoare, fiindcă scriitorul și omul de rând își deapănă amintirile. Nu există diferență, că ești scriitor, poet, filosof, geniu sau un simplu muncitor, toate acestea dau culori spiritului. Scriitorul este egal omului de rând și invers! Când vezi aceste lucruri te inundă o bucurie imensă, și-ți dai seama că apropierea omului de Dumnezeu se face, uneori, prin creație. Cunoști pictori, actori, scriitori, poeți, oameni de rând, copii etc., luminându-ți sufletul și mintea cu creațiile lor. Arta, dar mai ales arta creată din adâncul ființei, dau valori sacre umanității. Prin arta spiritului devenim mai buni, reunind naționalități, pentru că nu există diferențe, că este un artist român, olandez, italian, francez etc., toate se îmbină într-un focar al spiritului unde iubirea cuantică îmbină frumosul cu pitorescul, iertarea cu iubirea, sacrificiul cu ura de sine. Toate aceste dau beneficii spiritului, călătorind în ființă, deschizându-i noi orizonturi spirituale. Am stat de vorbă cu pictorul Marcello Le Neve; Giorgio Naccarato, lucrează la radio Cosenza Nord; prezentatoarea concursului Mihaela Olimpia Totu; președinta concursului  Mihaela Talabà; artistul Massimo Cistaro; Rocco Leonetti etc., apoi cu scriitori veniți din România. Aș enumera câțiva: poeta Angi Melania Cristea, câștigătoare absolută al Premiului ,,Coroana”, cu cartea ”Căutătorul de pokemoni ” și alte premii; poeta Adriana Weimer, care anul trecut a câștigat două premii: Mențiune Specială la poezia cuantică: ,,Lumină de stea” și al treilea premiu cu cartea: ,,Un cer de cuvinte”, anul acesta fiind în juriu; poeta Diana Olteanu, care a câștigat la Poezie inedită cu temă impusă: poezia cuantică, premiul I: ,,Se zbate lin, tangenta, în spirală” și Mențiune Specială: ,,Îmi puseși mama, cântecul în suflet”; poeta Claudia Bota la Poezie inedită premiul III: ,,Amprentele dorului” și Poezie  inedită cu temă impusă: poezia cuantică, premiul III: ,,Picătură divină”; poeta Silvia Rîșnoveanu, Germania- Carte edită de poezii: Premiul III: Aripi; poeta Roxana Elena Sandu, Ialomița- Poezie inedită cu temă impusă: poezia cuantică: Mențiune specială: Iubire; poeta Olga Văduva:  Carte edită de poezii Premiul II: Ponte tra I pensieri/Pod peste gânduri, secțiunea italiană. Apoi cu scriitorul italian Alfredo Bruni, fondatorul Asociației Culturale  ,,La colpa di scrivere” (Vina scrisului), care a primit Premio alla Carriera per la letteratura și Luigi Silvestri - Premio Speciale Cuore Verde.

     Toate aceste întâlniri culturale deschid spiritul spre noi orizonturi, călătorind spre timpuri primordiale, unde omul putea sta de vorbă cu Dumnezeu! Există în fiecare  ființă un paradis al culturii, unde educația spiritului vine din timpuri ancestrale, demult apuse, pentru că omul, în ziua de azi, își croiește cu greu  drum prin tranșeile culturii care apar tot mai des. Scriitori fără valoare ies la iveală prin stingerea culturii, prin acapararea unor valori mici, puse pe stâlpul umanității, pentru că, uneori, cultura devine un brand unde banii își spun cuvântul, iar adevăratele valori se sting pentru că nu le ajută statul! Nae Ionescu spunea: ,,Singura datorie a statului este de a îngădui și a ajuta pe orice om să creeze”. Creația adevărată, dar mai ales cea lăuntrică, poate crea mitul fericirii, să-l ducă pe cel ce crează dincolo de limitele existenței, chiar poate devenii nemuritor, prin depășirea propriei condiții, dar sunt atât de puțini care se încumetă să meargă pe calea cunoașterii de sine. Ar trebui să înțelegem că fără paradisuri culturale, școli academice, fără sacrificii imense, nu putem crea cultură cu adevărat. De aceea Mihaela Talabà impune valori spirituale prin căutarea în sine a creației, pentru că poezia cuantică deschide noi orizonturi în creație, prin unirea valorilor spirituale în unul singur: cel ce se caută în sine. De aici denotă că, creația interioară este și creația lui Dumnezeu! Numai prin integrarea în natură, mai bine zis în legile naturii, ne putem recâștiga paradisul pierdut. Vedem aceste salturi spiritual în ”Luceafărul” - Eminescu; Faust – Goethe; Divina Comedie – Dante; Corbul – Poe; Dacă – Kipling și de ce nu, în Coșbuc, Alexandri, Bacovia, Nichita Stănescu, Leopardi, Virgiliu, Ovidiu etc.Toți acești creatori de eternitate au dus spiritul pe plaiurile nebănuite ale sensibilității interioare, pentru că fiecare și-a căutat adevărata fericire!

    Rezultalele în limba română:

Carte edită de poezii Premiul I: Căutătorul de pokemoni de Angi Melania Cristea, Craiova. Premiul II: ex aequo Omnia Vincit Amor! de Florin T. Roman, Sebiș (Arad) Inimă soare neobișnuit de Ciprian Muntean, Lugoj. Premiul III: ex aequo Limita umbrei de Silvia Bodea-Sălăjan, Zalău Aripi de Silvia Rîșnoveanu, Germania, Mențiune de onoare: Suflete de ceară de Camelia Ardelean, Deva. Numele meu,e… de Stejărel Ionescu, Timișoara. Mențiune specială: Gramatica iubirii de Dan Mitrache, Bălcești Labirintul iubirii de Claudia Bota, București Florile cireșului tânăr de Daniela Gumann, Germania. Premii Speciale: Premiul Special Quantum:  Eterna iubire de Daniela Gumann, Austria.

22.09.2018, Castiglione di Ravenna, Italia

Hatos Vasile

( articol primit in e-maile din partea dlui Radu Botiș)

Mulțumim pentru colaborare, dle Radu Botiș.