LUCEAFĂRUL DIN VALE: noiembrie 2020

sâmbătă, 28 noiembrie 2020

Iubirea, un sentiment sublim

Trecuseră mai bine de treizeci de ani de când ne-am văzut ultima dată dar, refuzam să cred asta. El, printre glumele și povestirea amintirilor, mi-a mărturisit că mai are încă atât de multe să îmi mărturisească. Era trecut de mult de miezul nopții. Am tras draperiile în fereastră iar zgomotele străzii au amuțit. Noaptea a așternut liniștea peste oraș, învăluindu-l în mantia ei de întuneric. Prin draperiile trase, o lumină difuză dată de becurile aprinse la stația PECO de peste stradă, străbătea până la noi, permițându-mi să-i văd parțial chipul, ochii lui verzi pe jumătate închiși și părul de acum încărunțit. Mi-a pierit somnul complet și tăcerea ce se așternuse, ce ne înconjoara era întreruptă de vocea lui, pe jumătate adormită, care șopte cuvinte cunoscute dar care acum, sunau ca un suspin înăbușit, încercând să îmi spună că își amintește și acum de felul în care ne țineam de mână, cum îmi săruta degetele, cum îmi mângâia părul lung și castaniu care mi se revărsa peste umeri... Își amintește de cuvintele pe care ni le rosteam și care simțea că ne încălzea sufletele, de serile în care mergeam pe jos îndreptându-ne spre casa părinților mei, după ce vizionam un film la școala din sat, de zilele călduroase de vară când mergeam pe malul Prahovei, la luntre și ne așezam sub salcia noastră pletoasă, unde ne făcem o mulțime de planuri pentru viitor. Acum, toate acestea au rămas doar amintiri care ne dor pe amândoi, în ciuda timpului care a trecu ( și nu este puțin), timp care ar fi trebuit să ne facă să uităm, dar gândurile noastre reciproce se metamorfozează cu trăirile zilnice, materializând totul făcând să fim din nou acei nebuni îndrăgostiți de odinioară.

Îl priveam, îl ascultam și căutam să înțeleg cum noi oamenii suntem cuprinși de un sindrom de idealizare a persoanei iubite în absența acesteia! Cum ajungem la finalul unei povești de iubire și totuși ne încăpățânăm să păstrăm în amintire doar ceea cea a fost frumos, ceea ce a putut să ne facă fericiți iar în timp, tot retrăind aceste amintiri să le aducem la stadiul de hiperbole și să le trăim în continuare de parcă ar fi adevărate, ba chiar mai mult, atribuindu-le atât de mult idealism...chiar mai mult decât a fost cu adevărat.

Sunt conștientă de faptul că tot ceea ce m-a făcut să rămân legată de persoana lui a fost faptul că mi-am permis să proiectez un viitor alături de el. Întodeauna mi-am imaginat că doar înpreună cu el aș fi putut fi cea mai fericită și am fi îmbătrânit împreună deși maturizându-mă am început să pricep că am făcut abstracție de posibile certuri, neajunsuri, neînțelegeri care ar fi condus la șubrezirea relației și poate chiar la un final nefericit. Imaginația mea, m-a condus să idealizez viitorul, fără a face nici cea mai mică legătură cu realitatea și cu faptul că decorul acesta frumos pe care eu l-am construit în jurul poveștii noaste, cu timpul s-ar fi ofilit, măștile ar fi picat iar suferința ar fi putut fi infinit mai mare.

Sunt conștientă că am suferit o viață, pentru acest om, nu pentru cine este el de fapt ci pentru ceea ce eu mi-am imaginat că este, asemeni personajului principal din cartea ,,Pe aripile vântului’’ unde Scarlet l-a iubit pe Ashley multi ani, doar datorită faptului că acesta este așa cum ea și-l imagina nu pentru felul în care era el în realitate. M-am căsătorit și am luptat din răsputeri să îmi schimb soțul, tocmai al face să semene cât mai mult cu ceea ce eu îmi imaginam că ar trebui să fie, dar a fost în zadar. Când a început să iasă la iveală adevăratul sau character, am trăit o dezamăgire foarte mare și nu mă puteam desprinde de ceea ce eu vedeam în omul iubit, plăsmuit cu atâta grija și crezându-l verosimil.

Întodeauna, pentru mine, iubirea a fost cel mai sublim sentiment care simțeam că îmi aduce fericire, apartenență, stabilitate, protecție, satisfacții. Nu am putut înțelege însă niciodată, cum poate fi atât de fragilă… și totuși, acum pot spune că ea trebuie să fie întoteauna conectată în realitatea firi și nicidecum cu plăsmuirile minții, care mai apoi, confruntate cu realitatea, să ne facă să trăim, o puternică dezamăgire. Târziu am învățat, dar este important totuși că am învățat, să iubesc o persoană, pentru ceea ce este cu adevărat, fără să am așteptări utopice, ireale și dacă întâmplarea face ca povestea să ajungă într-un final, la sfârșit, am învățat să o păstrez în minte așa cum a fost- frumoasă, bună și poate, uneori chiar dificilă. Am învățat să nu trăiesc iubirea imaginar, doar pentru faptul că îi simt lipsa. Am învățat că sufletul trebuie păzit, ocrotit, protejat și mai ales păstrat. Da! Păstrează-ți sufletul autentic! Nu îl mai oferi, în schimbul altor părticele de suflet, care adeseori, nu se potrivesc perfect în golurile rămase și astfel produc dureri cumplite! Fiecare părticică caută după un timp să se întoarcă la proprietarul de drept. Las-o să plece dar cere înapoi părticica ta. Doar ea se va potrivi și va complete golul pe care îl simți adeseori.

Kessy Ellys Nycollas

06.09.2012/ Petroșani

sâmbătă, 21 noiembrie 2020

Kessy Ellys Nycollas -România - Ai plecat dar ai rămas cu mine!

Ai plecat dar ai răms cu mine!

Mi-ai spus te iubesc, privindu-mă în ochi și ținându-mă de mână. Mi-am lăsat sufletul în palma ta, firesc, fără nici o teamă, fără nici o presimțire, de parcă acolo îi era locul, de când se știa pe această lume.

Mi-ai schimbat tot cursul vieții! M-ai purtat către un drum pe care, nu aș fi crezut că aș putea merge eu vreodată. Un drum ne marcat, fără semne de circulație și fără indicatoare. Un drum cu sens unic! Ai făcut tot ce ai putut să mă faci să mă pierd în necunoscut, fără nici o posibilitate de întoarcere. Nu ți-a folosit la nimic, să știi! N-am mai găsit calea înapoi iar tu m-ai tot căutat în zadar, mai târziu. Drumul pe care m-ai condus spre rătăcire a fost aceiași rătăcire și pentru tine. Poate că și tu, la fel ca și mine, ai înțeles prea tărziu că unele drumuri, luate greșit, vor duce doar înainte...sunt drumuri pe care nu ne putem întoarce, atunci când realizăm ce mult am greșit, ce mult am pierdut și am dori să luâm totul de la capăt.

Dacă m-ai fi avertizat aș fi procedat la fel ca în poveste. Aș fi plantat în urma noastră toate cuvintele frumoase, toate îmbrâțișările, toate promisiunile și jurămintele făcute, unul celuilalt, astfel să ne putem întoarce oricând, cu încredere, în locul în care ne-am despărțit. Noi însă, am plantat firava floare de ,,nu mă uita’’, care și-a pierdut corola, troienită de regret și dezamăgire și din care nu au mai crescut decât dor și resemnare, uitând să ne pună în suflete, uitarea. Nu am știut! Am aflat prea tărziu, atât de târziu încât întoarcerea ar fi fost imposibilă pentru amândoi.

Multă vreme am crezut că alături de tine aș fi avut mai multă putere însă timpul mi-a demonstrate că pot fi puternică și fără tine, ba chiar mai puternică decât aș fi crezut. Tu mi-ai îndrumat primii pași învățându-mă să nu mă tem, apoi, mi-ai rănit sufletu și m-ai obligat să lupt asemenea unui soldat rânit și dezarmat, îndepărtându-te.

Mi-a fost extrem de greu să înțeleg ce mi se întâmplă. Mă simțeam ca într-un vis în care rătăceam prin hățișurile unei păduri întunecate pănă când, într-o zi, a răsărit soarele, dar nu a fost soarele meu. A fost doar o amăgire din care mult timp m-am străduit să ies, reușind într-un final. Pădurea se sfârșise, vedeam drumul dar nu știam să aleg direcția! Nu știam unde aș putea să te reîntâlnesc! Eram convinsă că am dat din nou peste același drum cu un singur sens și tot ce ar fi trebuit să știu era direcți în care să apuc! Dar cine să îmi spună asta? Am ales la derută iar direcția a fost din nou greșită pentru că tu ridicase-i în preajma sufletului tău ziduri oarbe și surde astfel încât ecoul strigătelor mele să nu te mai ajungă. Strigam și se întorceau înapoi toate, confuse și resemnate! Of, Doamne! De ce nu pot merge înainte fără să privesc prea des înapoi? De ce mă încăpățânez să bat la uși închise, acele uși pe care pătrundeam cu iubire și bucurie, cândva? De ce nu îmi ajuți sufletul să înțeleagă că acolo, în dosul lor, nu mai este nimic din ceea ce eu caut? Mă lași să mă izbesc prea des, de întrebări la care, mă văd obligată să îmi râspund singură, în timp ce el îmi ocolește făptura, privindu-mă din umbra amintirilor și a părerilor de rău.

Nu voi afla niciodată cu ce gânduri se gândește la mine, cu ce ochi m-ar mai privi acum, cum i-ar fi zâmbetul, dacă iar fi teamă sau poate ar fi nepăsător, cum i-ar bate inima, dacă mă mai dorește, dacă mă mai așteaptă!

Mă izbesc prea des de amintirile care îl păstrează la fel dar, îl deosebesc prin faptul că, atunci mă prindea de mână și mă strângea la piept, pe când acum, mă lasă să plec, nepăsător deoarece în brațele lui nu mai am un loc al meu, un loc în care să îi simt bătăile inimi și tremuratul corpului.

Îmi amintesc cum râdeam și ne bucuram împreună, unul de altul. Atunci nici nu îmi puteam imagina că o să pot trăi atâția ani fără el. Acum însă ies în calea amintirilor și le dau ordin să fugă. Să fugă și să nu se mai oprească niciodată. Același lucru il spun și minții care se încăpățânează să îl ea uitării, readucându-mi amintirile înapoi tocmai atunci când se îndepărtează mai mult. Mi se umplu ochii de lacrimi amintindu-mi cum, cândva, îmi scria și îmi citea scrisorile, era interesat de tot ceea ce fac și mi se întâmplă, îmi punea o mulțime de întrebări, ca mai apoi să mă asculte cu interes iar eu mă opream din clipit pentru a-l putea vedea cât mai bine, mai mult, mai aproape. Ascultam poveștile cu el și mă bucuram că ește al meu, că mă iubește și mă protejează.

Acum nu mai știm nimic unul despre altul, de parcă nici nu a existat vreo dată iubirea noastră! Ce mult ne-a îndepărtat viața!

Mă întreb nedumerită, foarte des, ce de în ciuda îndepărtării fizice, găndurile, mintea nu se îndepărtează și ele în egală măsură? Dacă și cu gândurile s-ar întâmpla la fel, viața, poate că ar fi mult mai ușoară!

,,Acum nu mai ești. Dar, vezi? Nici eu nu sunt. Fără să știi, ai plecat cu tot cu mine.

Mă porți în vorbele pe care fără să îți dai seama ți le inspir… tresari din amintirile în care eu îți spuneam că rămân fără aer când tu mă atingi…’’
Oare va veni ziu în care nu voi mai trăi din amintiri și nu mă voi mai minți singură! Într-o astfel de zi, poate o să pieri tu, dar nici atunci nu voi putea simți altfel pentru ca ești veșnic în sufletul meu și cine știe, poate vei pieri o dată cu mine sau poate nici atunci. Te voi lua cu mine în noua dimensiune, cu speranța că acolo vom putea fi, pentru totdeauna, împreună.

Când ai decis să pleci ai crezut că mă cunoști? Ah! Ce mult ai greșit pentru că, nu aveai cum să mă cunoști, nu aveai cum să mă înțelegi...fiindcă eu, de când mă știu, sunt într-o continuă schimbare și mă adaptez la nou. Altfel, cum crezi tu că aș fi rezistat în acest hățiș al vieții în care tu, ești parcă pus dinadins, să îmi încurci cărările!

M-ai crezut slabă, în timpce tu te credeai puternic, dar te-ai înșelat. Îmi amintesc cum, într-o zi când ți s-a făcut dor, m-ai căutat! Ma-i căutat în tot locul și printre toate ființele din preajmă, dar nu m-ai găsit. Ai găsit în fiecare , doar câte puțin din ceea ce eu ți-am fost, dar niciodată un întreg, acel întreg al meu pe care ai decis să îl abandonezi în tăcere, lăsându-mi în suflet durere și chin. Niciodată nu vei putea să îi îmbrâțișezi pe toți crezând că vei face unu singur. Eu!

M-ai obligat să plec pe drumul meu însă, înainte de plecare, ai uitat să îmi înmânezi și harta! Harta care să mă ajute să îmi găsesc un alt drum! De aceea drumurile mele sunt în derută și de fiecare dată mă întorc la tine. Tu ești mereu capătul de drum al durerulor mele.

17.12.1973