Surprize literare! Mâini îmbrăţişate - Un duo armonios! (Tanrenga) Ion Cuzuioc – Andrei Grădinaru

       Doi buni prieteni, un moldovean de peste Prut şi  un muntean din Bucureşti au format un pod din mâinile lor, scriind o carte de tanrenga. Cei doi sunt Ion Cuzuioc şi Andrei Grădinaru. 

    Cartea, în format mic, cu titlul ,,Mâini îmbrăţişate" a văzut  de curând lumina tiparului la ,,Iutastan SRL" din Chişinău.  

 

 La începutul cărţii autorii dau definiţia acestui gen literar de sorginte niponă :,,Tanrenga e o poezie scurtă legată formată din două strofe : una din trei versuri, alta din două versuri. Tanrenga e compusă de doi poeţi. Prima parte are structura 5-7-5 silabe iar a doua are structura de 7 – 7 silabe.” Tanrenga este cel mai scurt poem legat scris de două persoane. 

    Tanrenga se deosebeşte de Tanka, poem cu aceeaşi  structură dar scris de o singură persoană. Tanka e în general un poem de dragoste, în timp ce tanrenga are mai multă libertate ca tematică, ajungând chiar la nuanţe de senryû.

     Între cele două părţi ale poemului tanrenga trebuie sa fie o legătură, partea a doua să continuie ideea dar într-un mod diferit. Farmecul constă în elementul surpriză creat între cele două părţi. În literatura de inspiraţie niponă din România se cunosc multe nume de autori cu notorietate care au scris tanrenga : Şerban Codrin şi Manuela Miga, Dumitru Radu şi Radu Patrichi, Dan Doman si Dumitru Radu,Vasile Moldovan cu Magdalena Dale, Dan Doman și Șerban Codrin, Dumitru Radu şi Mara Paraschiv, Maria Tirenescu  şi Livia Ciupav. 

     Temele abordate de cei doi autori sunt foarte variate : de la cele  inspirate de cele cinci anotimpuri, la tema păianjenului, a sperietorii, a satului, a lunii şi soarelui etc.

    Iată o tanrenga de primăvară  al cărei farmec şi prospeţime constă în asocierea primului anotimp al anului cu vârsta copilăriei. 

cireşi în floare -

pe capul copiilor

pălării albe (I. C.)                                      

răsărite din obraji

deja fructele roşii (A. G.)

     Legătura dintre cele două părţi este dată de florile de cireş şi de fructele acestuia. Numai că imaginaţia celui de-al doilea autor se referă  la bujorii din obrajii copiilor care, probabil au alergat pe sub cireşii în floare. Petalele le-au împodobit capetele  cu petale iar alergatul le-a scos bujori în obraji. 

     
Vara, la rândul ei apare în mai multe ipostaze. În cea la care mă  voi referi, primul autor, Ion Cuzuioc foloseşte o imagine comică, vorbind de o cioară care în loc sa-şi ia zborul la vederea sperietorii se adăposteşte de căldură sub pălăria acesteia, deposedând-o astfel de rolul ei de paznic al câmpului.

vara la umbră –

cioara sub pălăria 

sperietorii (I. C.)

Ca să nu rămână mai prejos, perechea sa, îi dă o replică pe măsură :

în siloz păianjenii

balotează tot praful. (A. G.)

Toamna apare în cadrul unei ferestre cu frunze  pe pervaz dar coborâtă parcă din goblenul bunicii :

frunze pe pervaz -

din goblenul bunicii

toamna în 3D (A. G.)

Pe de altă parte, haina bunicului capătă şi ea un miros specific: cel de busuioacă:

haina bunicului cu

miros de busuioacă (I. C.)

Iarna apare în cadru printr-o imagine foarte reuşită :

zăpadă în munţi  -

pe străzi vântul fără rost

viscolind praful  (A. G.)

Prin aliteraţia creată  de repetiţia consoanei  ,,v" auzim parcă vâjâitul viscolului care ridică norii de praf pe drumuri. Replica perechii dă o notă de umor tabloului :

în colbul de pe drumuri

se scaldă găinile (I. C.)

Nu sunt uitate nici sărbătorile de iarnă şi nici al cincilea anotimp. Prima parte, scrisă de Andrei Grădinaru ne transportă în lumea poveştilor :

aproape Crăciun – 

cu sclipiri mai aprinse 

şi promoroaca (A. G.)

Partenerul în schimb, mult mai practic, ne readuce cu picioarele pe 

pământ, amintind de tradiţia Crăciunului de a sacrifica porcii. 

ajunul Crăciunului 

în coviţăit de porci (I. C.)

Din  colindul de Anul Nou nu lipseşte bunica al cărei ceas e ,,întors  încă  o dată". În schimb, atmosfera este animată de cei veniţi cu colindul  puşi pe glume şi pe ghiduşii. 

colind de an nou -

întors încă o dată 

ceasul bunicii (A. G.)

verzi şi uscate de la 

colindătorii ghiduşi. (I. C.)

Spaţiul nu ne permite să abordăm întreaga tematică  a cărţii de tanrenga a celor doi autori, dar se pare că  aceştia au o înclinaţie deosebită pentru păianjeni care apar în mai multe tanrenga. Mă voi opri asupra uneia din ele. 

noapte geroasă – 

paingul îşi aruncă

pânzele pe foc (I. C.)

O imagine deosebit de puternică dar cu o mare forţă de sugestie în acelaşi timp. Personificarea insectei care îşi ţese iarna pânza pe lângă vatra caldă capătă aici o valoare simbolică : gerul e atât de aprig  şi poate bietul bătrân care locuieşte într-un bordei nu mai are ce pune pe foc să se încălzească. Empatizând cu bătrânul, păianjenul face un gest suprem : îşi sacrifică munca migăloasă aruncându-şi ,,pânzele pe foc".  Citind partea a doua din tanrenga nu mai avem nicio îndoială asupra sărăciei care domneşte în bordeiul bătrânului : hogeagul  spart de pe casă e reparat de promoroacă. 

spărtura din hogeag

dreasă de promoroacă  (A. G.)

,,Mâini îmbrăţişate" este o carte în care descoperim doi poeţi talentaţi care asemenea unor actori îşi aruncă replicile unul altuia cu multă dezinvoltură şi originalitate. 

Virginia Popescu ,

Ploiești, România,

11 -  07 - 2024

Johnny Ciatloş Deak - PAULA ALECU 10 ani de cantec la Montreal

       Seara zilei de 26 Noiembrie o așteptam cu nerăbdare de săptămâni bune, mai precis de când talentata și iubita interpretă de muzică populară PAULA  ALECU anunțase oficial organizarea unui eveniment deosebit, cu ocazia împlinirii a zece ani de când a început frumoasa carieră de interpretă aici pe meleaguri canadiene.

     

     Grație inimosului nostru compatriot Neluțu Suciu, Paula Alecu a fost invitata să urce pe scena și să încânte publicul din Montreal. El a fost cel care a descoperit-o în urmă cu un deceniu si cel care a încurajat-o pe talentata interpreta ce avea un bogat repertoriu adus de pe minunatele plaiuri argeșene unde a văzut lumina zilei și unde pentru prima oară în satul ei natal a luat contact cu scena ca și interpretă. Acel moment a fost definitoriu în cariera de artist  a Paulei Alecu.

      Artista poartă în sufletul sau cântecul popular ca pe un lucru sfânt de mare valoare, iar frumoasele veșminte populare  de pe plaiurile  argeșene sunt un component esențial al prezentei sale scenice, întregindu-i ființa artistica,fiind un liant indestructibil cu locurile natale, o ancoră adânc înfiptă în pământul străbun.

     Evenimentul se intitulează foarte sugestiv ''10 Ani de Cântec la Montreal'' spectacol Paula Alecu și invitații săi. 

     Seara zilei de 26 Noiembrie o așteptam cu nerăbdare de săptămâni bune, mai precis de când talentata și iubita interpretă de muzică populară PAULA  ALECU anunțase oficial organizarea unui eveniment deosebit, cu ocazia împlinirii a zece ani de când a început frumoasa carieră de interpretă aici pe meleaguri canadiene.

     Grație inimosului nostru compatriot Neluțu Suciu, Paula Alecu a fost invitata să urce
pe scena și să încânte publicul din Montreal. El a fost cel care a descoperit-o în urmă cu un deceniu si cel care a încurajat-o pe talentata interpreta ce avea un bogat repertoriu adus de pe minunatele plaiuri argeșene unde a văzut lumina zilei și unde pentru prima oară în satul ei natal a luat contact cu scena ca și interpretă. Acel moment a fost definitoriu în cariera de artist  a Paulei Alecu.

      Artista poartă în sufletul sau cântecul popular ca pe un lucru sfânt de mare valoare, iar frumoasele veșminte populare  de pe plaiurile  argeșene sunt un component esențial al prezentei sale scenice, întregindu-i ființa artistica,fiind un liant indestructibil cu locurile natale, o ancoră adânc înfiptă în pământul străbun.

      Evenimentul se intitulează foarte sugestiv ''10 Ani de Cântec la Montreal'' spectacol Paula Alecu și invitații săi.

Un sentiment emotiv a început să-mi cutreiere întreaga ființă la apropierea de locul unde avea să se desfășoare spectacolul, mai precis ''Auditorium'' din cadrul prestigiosului colegiu montrealez George Vanier, la gândul revederii cu oameni dragi și prieteni din frumoasa noastră comunitate din metropola canadiană. Multitudinea de mașini staționate în parcarea colegiului confirmau prezența  în număr mare la spectacol. Cu pași grăbiți ne îndreptăm spre intrarea principală unde întâlnim câțiva prieteni dragi savurând ultima țigară dinaintea spectacolului. Pășim în incinta sălii de spectacol, un superb amfiteatru, fotoliile înveșmântate în roșu purpuriu fiind deja ocupate de minunatul public așteptând nerăbdător ridicarea cortinei, asortată cu mult bun gust și rafinament cu roșul  fotoliilor din sală.

Atmosfera de mare sărbătoare plutea în aer, aproape că era palpabilă. Ropotul puternic  de aplauze semnala începutul spectacolului, iar  ridicarea cortinei ne-a dezvăluit cei șapte muzicieni care formau mini orchestra ce acompania interpreții care urmau să încânte publicul spectator. Voi prezenta cei șapte magnifici,virtuozi și talentați muzicieni arhicunoscuți  publicului montrealez în ordinea așezării lor pe scenă de la dreapta la stânga: astfel frații Dan și Nicu Capotescu doi artisti minunați de pe plaiuri bănățene cu vechi statute aici pe meleaguri canadiene ambii cu saxofoanele pregătiți pentru melodia instrumentală  ce deschidea seara; alături mai tânărul dar la fel de talentat, clarinetistul Radu Covaciu, apoi Cristian Cojocaru cu magicul sau acordeon ,urmat de Călin Apian la clape, cel care poarta un nume predestinat parca ''A-PIAN'' ceea ce inseamna in limba franceza la pian , iar cei doi titani ai viorii Valeriu Ichim respectiv Ion Zacon  încheiau formația celor șapte magnifici, cu toții înmbracați în costume populare romanesti.

      Doamna Liana Zamfira și domnul Marius Fincă au fost  prezentatorii minunatei seri purtând și ei la rândul lor, două costume populare superbe.Au fost rostite numele celor care au sponsorizat și susținut spectacolul Paulei Alecu apoi a fost invitat în scenă personajul principal al serii, artista omagiata, Paula Alecu, moment ce a declanșat în sală aplauze furtunoase însoțite de ovații puternice!

Purtând un superb costum popular cu inserție de albastru-verde turquoise vibrant pe fond alb -negru,Paula a dat glas primului cântec al serii. Fiecare final de cântec a fost urmat de aplauze frenetice și îndelungate, fiind garnisite de bravo-uri  răsunătoare din mai toate colțurile sălii.

Prima solistă invitată  ce a urmat pe scenă a fost cunoscuta și îndrăgita interpretă Cătălina Mirică cu două melodii superbe apreciate de public și răsplătite cu aplauze îndelungate. Doamna Corina Maria Zosim  soprană renumită atât în cercul românilor cât și în rândul quebechezilor a succedat la microfon și a încântat publicul cu două frumoase melodii. Nu a trecut neobservat nici minunatul costum popular  pe care-l purta cu deosebită  mândrie și eleganță.

     Membri ansamblului de dansuri Datina au intrat pe scenă în aplauzele publicului. Optsprezece tineri frumoși cu zâmbete largi și molipsitoare  pe buze, formând nouă perechi de dansatori, au cucerit inima publicului de la primii pași de dans. Au oferit în două etape dansuri din diferite zone ale României, executând  cu precizie coreografia într-o perfectă sincronizare chiar și la cele mai solicitante dansuri păstrând zâmbetele și entuziasmul până la pasul final al ultimului dans.

     Un sentiment nostalgic mi-a răscolit ființa cu  gândul la anii tinereții care au zburat ca o nălucă când aidoma acestor tineri juni am fost de nestăvilit pe ringul de dans. Doar ca o ultimă concluzie ''Tinerețea este frumoasă'' și este un păcat enorm să nu fie trăită în toată plenitudinea ei.

      După prima repriză de dansuri a urmat din nou Paula pe scenă de această dată fiind îmbrăcată într-o minunată ie țesută din borangic, primită cadou de la bunica ei, având o vechime mai mare de 100 de ani. Cunosc aceste detalii cu precizie fiindcă Paula ni le-a mărturisit purtând cu respectul și demnitatea cuvenită minunata bluză în emisiunea SALUT ROMÂNESC DIN MONTREAL în toamna acestui an.

      Pe lângă faptul că cei doi frați Capotescu sunt doi instrumentiști desăvârșiți carora pe bună dreptate le-a fost atribuită binecunoscuta   expresie din popor ''mănâncă muzica pe pâine'' ei sunt si doi talentați cântăreți, fapt demonstrat si pe parcursul serii. Mai intâi domnul Nicu Capotescu a încântat publicul cu o superbă melodie populară din regiunea Banatului cu dialectul specific zonei, urmat  de fratele domniei sale Dan Capotescu, o voce de aur, cu un timbru care cucerește publicul de la primele intonații. Aplauze furtunoase și frenetice au răsplătit pe cei doi interpreți. Apoi au fost invitate în scenă două tinere talente, două frumoase prințese, adolescente încă, dar cu o impresionantă experiență de scenă. Este vorba de Lorena Apian și Alexandra Covaciu două domnișoare care au crescut împreună, fiind bune prietene din copilărie având ca sprijin și mentori pe cei doi tați care au făcut parte din cei șapte magnifici instrumentiști ai serii, mai precis Călin Apian și Radu Covaciu. Pentru frumoasa performanță, și încurajare spre a continua șirul succeselor  și evoluția pe tărâm muzical cele doua interprete  au fost ovaționate și aplaudate cu fervoare.

     Talentatul interpret de muzică populară și nu numai, Leonid Șaramet domnia sa fiind și un excelent tenor al teatrului muzical Blesk de aici din Montreal, a încântat publicul cu două superbe cântece populare de pe meleaguri basarabene, iar aprecierile au fost pe măsura  performanței. Din rândul invitaților Paulei a făcut parte și tânăra interpretă Cristina Andreea Ermilov  aflată  într-o scurtă vizită in Canada, pe perioada sărbătorilor de iarnă, sosită de pe plaiuri dobrogene. Cu o voce și un talent de excepție, aceasta a fost cea care a încheiat  cu două melodii superbe, șirul interpreților aflati în postura  de invitați ai Paulei!

     Finalul spectacolului a fost momentul cel mai emoționant al serii. Toți artistii care au clădit superba seară românească și au performat în timpul spectacolului au inconjurat-o pe Paula în timp ce buchete superbe de flori i-au fost oferite pe scenă din partea publicului, fiind  aplaudată minute în șir, necontenit la scenă deschisă.

     În ropotul aplauzelor frumoasa cortină roșie a coborât grațios marcând finalul unei superbe seri de excepție în compania Paulei Alecu și a talentaților  ei invitați care ne-au oferit un spectacol ce va rămâne pentru totdeauna un reper și un exemplu de urmat!

     Voi încheia aici și voi conchide într-un mesaj ce mi-aș dori să aibă ecoul scontat punând accent pe faptul că ''Sângele apă nu se face'' iar unitatea și suportul reciproc indiferent de domeniul de activitate va asigura trăinicia neamului românesc și perpetuarea tradițiilor și dulcelui grai românesc în aceste vremuri babiloniene pe care le trăim. 10 Ani de cântec, si cate un 10 cu steluță, atât celor de pe scenă cât și celor din sală.Felicitări din toată inima, tuturor! Prin asemenea spectacole ne vom evidenția ca si comunitate etnicași vom câștiga respectul și aprecierea altor națiuni, ce compun diversitatea multietnică a Canadei. 

Johnny Ciatloş Deak

membru al Uniunii Jurnaliştilor Independenţi din România

Senior editor Globart Universum Publishing House Canada

realizator al emisiunii Salut Românesc din Montreal

VALERIAN CIOBANU VORBIND DESPRE PROFESORUL DANIEL IONIȚĂ, ANA BLANDIANA...

 

Vorbind mai întâi despre Daniel Ioniță...

        Sunt o pleiadă de traducători capabili să traducă poezie românească în engleză. Unii chiar sunt buni și foarte buni și care ar fi în stare să cucerească lumea în cazul că nu i-am descuraja plătindu-i prost pentru munca lor.

          Daniel Ioniță are nu numai talentul, ci și pregătirea intelectuală, experiența și mijloacele necesare de care este nevoie pentru propagarea literaturii române în lume. Anume lui îi datorez traducerea unui poem intitulat ,,Citindu-l pe Nichita Stănescu” în volumul ,,Basarabia Sufletului Meu”, o colecție de poezie din Republica Moldova, Editura Media Ton din Toronto, Canada, 2018. Anume acest poem ma determină să-i spun câteva cuvinte de recunoștință.

        Locuește de mai mulți ani în Australia. Are în palmares mai multe realizări importante precum antologia Testament, cea mai completă antologie de poezie din istoria literaturii române. În acelaşi timp, este profesor de management, şi traducător. Destinul lui literar este unul fericit, judecând după primele amintiri?

           Prof. Daniel Ioniță:Din copilărie aveam îndemânare la scris. Îmi aduc aminte că pentru lucrările (extemporale, teze etc) la limba şi literatura română citeam poemul / piesa / romanul, dar nu citeam niciodată analizele literare din manual sau recomandate de profesori. Și cu toate acestea luam note foarte bune, reuşind să sintetizez şi să analizez textul destul de bine, primind şi comentarii din partea profesorilor despre originalitatea scrierilor mele. Aceasta era încurajator pentru un copil de 14-16 ani, mărturisește dumnealui.

         Eu vă mărturisesc că am o deosebită stimă și recunoștință față de tot ce reușește să realizeze. Mai rar așa dăruire ca a lui.

Fiind întrebat cum e să fii traducător, Daniel Ioniță răspunde: ” Ca să fii traducător de poezie, e musai să fii mai întâi poet. Traducând propriile mele poeme (în ambele direcții, fiindcă scriu și în românește ca și în engleză, după cum mă mână duhul...), apoi cele mai frumoase poezii din poezia românească pentru a le reprezenta în limba engleză (seria volumelor „Testament”, care a culminat cu recent publicatul „Testament – 400 Years of Romanian Poetry/ 400 de ani de poezie românească” - cu Daniel Reynaud, Adriana Paul, Eva Foster - publicat recent de Editura Minerva din București), mi-a adus satisfacții enorme. Volumele au fost bine primite, lansate și vândute atât în România, cât și în Statele Unite ale Americii, Australia. Ultima reprezentare, „Testament 400”, a primit premiul pentru traducere „Antoaneta Ralian” al Târgului de Carte Gaudeamus 2019, din juriu făcând parte personalități importante ale literaturii românești precum Denisa Comănescu (scriitor și director general al Editurii Humanitas) și profesorul universitar și scriitorul Ion Bogdan Lefter. ”

Și asta nu este tot…

                                                                                       *

     Ana Blandiana. Dumnea ei a fost de câteva ori și la Chișinău, unde am întâlnit-o, puțin în alt anturaj decât pe Adriana Șerb. Poeta are o poezie, dar și o proză narativă – eminamente meditativă. Asta o descriptăm din Cele patru anotimpuri (1977), care ne instalează și în spațiul fantasticului oniric senin, lipsit de elementul terifiant, al fantasticului revelatoriu, de tipul celui cultivat de Eminescu, de Mircea Eliade. Patru proze ale ei sunt ca niște basme, în același timp poeme meditative. Cunoscuta poetă are și un roman-parabolă, structurat de situații cu încărcătură metaforică. E Sertarul cu aplauze, un roman-eseu. În subtext un roman polemic. Așa cred că ar afirma și Ana Bantoș, pe care o cunoaștem ca critic literar, cât și ca soția lui Alexandru Bantoș, revista Limba Română din Chișinău, Casa Limbii Române ,,Nichita Stănescu” etc.

       Numele Adriana înseamnă ,,fericire” sau chiar și ,,iubire” și provine de la numele orașului italian Hadria, care a dat și numele Mării Adriatice. Acest nume semnifică devotament și un caracter puternic, specific femeilor care știu ce vor în viață și care sunt pregătite să lupte pentru visurile lor frumoase.

       Ce să mai comentăm? Adriana este tot Ana, numai că, de pe malul Adriaticii. Așa însă cum numele este răspândit de la Nistru până hăt, dincolo de Nisa, Adriana pare a fi un nume universal. Încă nu putem întâlni o Adriană pe Marte, însă cu timpul, mai știi, poate zboară una de-a noastră de pe Terra și pe planeta Marte. Iar Adriana Serb, autoarea romanului ,,Frământări”, editura Coresi, București, m-a convins că se poate edita un roman la această editură. Și nu doar dumneaei a încercat să mă convingă, ci și Andi Dumitrache, care în timpul lansării romanului Rezervația morții la Bokkfest, București a realizat un reportaj video, apoi și un inteviu imediat după lansare. Despre ambii am numai cuvinte frumoase, iar despre romanul epistolar Frământări pot spune că mi-a produs o impresie foarte bună. El, după cum au observat și alții se citește cu pasiune și interes, fiind scris foarte bine de o autoare deosebit de talentată. A câștigat premiul ,,Vintilă Horia”, are doar opinii bune despre el, pentru că e un roman care te emoționează, te pune pe gânduri. Iar autoarea în anul acesta a ajuns la Chișinău odată cu terminarea marșului unirii, inițiat din Alba Iulia până la Chișinău. Regret că dumneaei n-a participat și la Bookfest, Chișinău. Pe data de 30 august a fost timp suficient pentru a prezenta ambele romane, atât Frământări, cât și Rezervația... Cum poți să nu fii recunoscător unei asemenea persoane? Nu văd cum.

                                                                               *

      Preocupat de diferite (varii) nume m-am întrebat: Da ce înseamnă prenumele Agripina? El reproduce numele roman Agrippina, care, după o etimologie populară, ar fi însemnat ,,născut cu picioarele înainte”. Spre deosebire de premumele latine, pătrunse în antroponimia română în sec. XIX prenumele Agripina s-a răspândit la popoarele slave, apoi și la români, prin onomasticonul creștin. În documentele moldovenești (românești) este atestat din secolul al XVI-lea cu formele: Agrăpina (1598, țin. Lăpușna), Grăpina (1602, țin. Orhei), Agrepina (1772-1774, țin. Orhei-Lăpușna). Chiar numele mamei mele este Agripina. Agripina devine în nuvela La vulturi de Gala Galaction un simbol al femeii capabile de eforturi supraomenești pentru salvarea copiilor săi. Ea este soția lui Păun Ozun, are trei copii și este o mama iubitoare și harnică. Se dau două definiții pentru Agripina: 1. fiica lui Agripa, luă de bărbat pe Germanic, cu care avu pe Caligula și muri exilată (38 d. Cr.); 2. fiica lui Germanic, soția lui Claudiu și mama lui Nerone, care puse s’o omoare (59 d. Cr.).

          Este și o istorisire despre sfânta muceniță Agripina, născută şi crescută în Roma cea veche. Ea din tinereţe s-a dat lui Dumnezeu şi s-a făcut, după cum spune Apostolul, bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se măntuiesc. Pentru că, precum un trandafir cu bun miros împodobeşte o grădină, tot aşa şi ea prin pilda vieţii sale celei curate şi îmbunătăţite, a împodobit inimile credincioşilor şi le-a umplut de mireasmă, gonind toată ispita patimilor, pentru că şi-a înfrumuseţat sufletul cu curăţia fecioriei şi s-a logodit cu Hristos, pentru care a alergat la munci cu îndrăzneală, pe vremea împărăţiei lui Valerian, şi s-a dat la multe bătăi pentru dragostea mirelui său, Hristos. Deci a fost bătută cu toiege şi a suferit sfărâmarea oaselor, a fost dezbrăcată de haine şi întinsă cu legături, din care a scăpat fiind dezlegată cu mână nevăzută de îngerul Domnului, care întărind-o pe ea, sfânta a zdrobit toată păgânătatea şi în munci şi-a dat sufletul său lui Dumnezeu. Sfânta muceniță Agripina este inclusă în calendarul creștin la 23 iunie. Despre ea în doxologia se mai spune: ,,Mireasă a lui Hristos din tinerețe, Sfânta Agripina și-a dat sufletul în mâinile Lui după ce a fost torturată crunt, pe vremea împăratului Valerian. Trupul ei, făcător de minuni, a fost îngropat în Sicilia”.

Da cine a fost Iulia Agrippina?

       Agrippina s-a născut la 6 noiembrie anul 15 e.n. în oraşul Renan care se va chema mai târziu, după numele ei, colonia Agrippinesis, azi Koln — Cologne. În acel moment, tatăl său, Germanicus, însoţit de mama sa, Agrippina Senior, ducea război cu triburile germanice de la Rin. Micuţa căpătă numele bunicii sale Agrippina. Ca şi mama sa, a fost o autentică urmaşă a Iuliei, lacomă, crudă, imorală şi despotă. La aceste defecte se adăugau o inteligenţă pornită spre răutate, o dorinţă de autoritate fără fimită şi o ambiţie rar întâlnită. Nu a fost însă atât de fecundă ca mama sa, care în 14 ani a născut nouă copii, dintre care mai trăiau în anii 37—41, în afară de ea, numai trei: Caligula, Iulia Drussila şi Iulia Livilla.

      Din prima sa căsătorie cu Cnaeus Domitius Ahenobarbus, un strănepot al lui Augustus, şi unul dintre cei mai brutali şi depravaţi oameni ai epocii, avusese pe fiul său, Lucius Domitius Ahenobarbus, viitorul Nero. Tatăl lui Nero trăise mult timp în anturajul palatului, îl însoţise pe Germanicus în expediţia sa din Orient şi, din dorinţa lui Tiberius, se căsătorise cu Agrippina, în anul 28 e.n., când aceasta avea numai 13 ani. În anul 37 e.n., ea îl aduse pe lume pe faimosul Nero. Spre norocul Agrippinei, Ahenobarbus a murit de hidropizie în anul 40 e.n., lăsându-i o mare avere, în curând confiscată de hrăpăreţul Caligula, care-şi exila apoi şi sora. După asasinarea lui Caligula, noul împărat o rechemă din exil şi-i restitui bunurile confiscate. Revenită în Roma, Agrippina încercă „să se apropie” de unchiul său, Claudius, dar se lovi imediat de ostilitatea Messalinei. Din nou, ea fu exilată, de astă dată, împreună cu amantul său, filozoful Seneca. O încercare de căsătorie cu viitorul împărat Galba nu-i reuşi, dar deveni repede soţia bogătaşului orator Caius Sallustius Crispus Passienus, strănepot al marelui istoric. În curînd îi muri şi cel de-al doilea soţ, aşa că în anul căsătoriei cu Claudius, tânăra văduvă avea 35 de ani şi era beneficiara unui copios testament.

      Odată ţelul atins, ambiţioasa Agrippina îşi fixă o directivă fundamentală de conducere, rezumată de către Tacitus (Anale, XII, 37) în fraza: „Strămoşii ei au cucerit imperiul, din aceasta ea îşi cerea dreptul cuvenit”. Temându-se să nu aibă soarta depravatei Messalina, ea îşi luă ca model demnitatea Liviei, dar tot „îmbrăcată în rochia lui Ulisse”.

     Nu se poate nega faptul că, la început, Agrippina n-ar fi fost o bună suverană. Tăinui legăturile cu Pallas, micşoră puterea liberţilor ce-l duceau de nas pe Claudius, puse ordine în finanţe, aerisi menajul palatului; scandalurile, asasinatele, sinuciderile se împuţinară. Obţinu rechemarea din exil a lui Seneca şi deveni un preţios colaborator al lui Claudius, care atinsese vârsta de 58 de ani. Liliana Corobca are și ea un personaj cu numele Agripina în romanul Capătul drumului, Polirom, 2018. Agripina ei este soacra personajului principal. ”Mama Agripina a rămas la casa veche, noi locuiam în cea nouă. Eram aproape una de alta și tare bine ne-am împăcat. Agripina Blajâna o strgau. Acum pe mine mă strigă Blajâna, că Blajinschi e prea lung. Când soacra mai trăia, ea era Blajâna, eu eram Anica Blajânica.”

                                                                                  *

     Și lui Anatol Moraru, autorul mai multor cărți, inclusiv Turnătorul de medalii (2008), care este un literat care locuiește la Bălți, acolo muncește și din când în când vine la USRM, cu diferite ocazii, ba e o lansare de carte, ba un festival, congres etc., am de spus un cuvințel. Am o deosebită stimă, față de dumnealui, deși ne vedem prea rar, doar cu unele ocazii susmenționate. A studiat: la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi, Facultatea de Litere, specialitatea Limba şi literatura română (1980-1984). Mai are studii de doctorat la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (1986-1989).

Scriitorul şi profesorul Anatol Moraru este o prezenţă activă în mediul literar şi cel universitar din capitala nordului. S-a născut în satul Scumpia, judeţul Bălţi. După absolvirea Universităţii şi a studiilor de doctorat, a efectuat diverse stagii de documentare în România, SUA, Ungaria şi Rusia. Din 2002 până în prezent este lector superior la Catedra de literatură română şi universală a Universităţii de Stat „A. Russo” din Bălţi. Este redactor-şef al revistei „Confluenţe biologice” (din 2005) şi redactor asociat al revistei „Semn” (din 1995). În afară de activitatea didactică, el coordonează Cenaclul literar „Kontur”, ai cărui membri au bune legături cu cei de la Atelierul „Vlad Ioviţă”, condus de Dumitru Crudu. A semnat volumele de proză „Nou tratat de igienă” (nuvele, Editura „Gunivas”, 2002, distins cu premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova, 2002 şi Premiul de debut Cartea de Top a Salonului Internaţional de Carte, 2003), „Turnătorul de medalii” (roman, Editura „Prut Internaţional”, 2008) „Nu mă tentează” (povestiri, Editura „Cartier”, 2011), lucrarea didactică „Ion Druţă. Opera epică şi dramatică” (Editura „Arc”, 2010), precum şi zeci de articole în presa periodică. Anatol Moraru este de părearea că, „Greşesc amarnic cei, care califică Bălţiul un spaţiu ostil literaturii. Dimpotrivă, cei 127 km, care ne despart de barul Uniunii Scriitorilor, fortifică ambiţia sănătoasă a colegilor mei, scriitorii Maria Şleahtiţchi, Nicolae Leahu, Margareta Curtescu, Ghenadie Nicu, de a prefera nu implicarea în ciorovăielile chişinăuienilor cu legitimaţie literară, ci intrarea într-o competiţie a valorilor”, consider Anatol Moraru. Întrebat de familie, el răspunde scurt: „Sunt căsătorit. Am două fiice. În rest, sunt un om obişnuit…”. 

      Desigur, șirul bărbaților cu acest nume este imens: Anatol Gujel, Anatol Petrencu, Anatole France, Anatol Codru, Chiriac, Ciobanu, Dumitraș, Vidrașcu, dar și Anatolie Petrușevschi, un fost coleg de clasă al autorului, tot intră în acest rând, deși unii mai stau, iar alții s-au dus… La Domnul. Că nimic nu este veșnic, chiar și Galaxia noastră, posibil și Universul.

                                                                                  *

      Anatol Petrencu (n. 22 mai 1945) în or. Căușeni. Vara am venit cu dumnealui de la Șoldănești după un miting de comemorare a victimilor regimului totalitar la monumentul din fața gării feroviară din orășel. Este un talentat specialist în istoria contemporană universală, în special prin manualele și studiile sale monografice referitoare la istoria spațiului nostru. Am câteva cărți ale domniei sale la care țin mult. Dumnealui lucrează profesor la Facultatea de istorie, parcurge  toate treptele științifice ierarhice până la cea de profesor universitar, membru de onoare al Academie Oamnenilor de Știință din România.  Este președinte al Institutului de Istorie Socială ”ProMemoria”. Nominalizez doar câteva monografii ale autorului Anatol Petrencu: România și Basarabia în anii celui de-al Doilea Război Mondial, Chișinău, Editura Epigraf, 1999, 176 p. , Polonezii în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Istoria politică, Chișinău, Editura Cartdidact, 2005, 246 p.; ediția a II-a, anastatică, Iași, Editura Tipo Moldova, 2010., Basarabia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial: 1939-1945, Chișinău, Editura Prut Internațional, 2006, 224 p.; ediția a II-a, anastatică, Iași, Editura Tipo Moldova, 2010 și...Varșovia văzută de un istoric basarabean, Chișinău, Editura Cartdidact, 2006, 144 p. Anatol Petrencu îmi deveni în scurt timp unul dintre cei mai stimați istorici contemporani. Este înțelegător și calm. Nu provoacă situații tensionate și nu procedează ca unii care nu ratează ocazia de a te lua în bășcălie, ca Nicolae Esinencu sau ca mai marele de ani Petru Cărare. Umorul lui Anatol Petrencu este atât de binevoitor, încât poate fi confundat cu elogiul. Ba chiar uneori se confundă. Am de la dumnealui o carte – Varșovia văzută de un istoric basarabean. Mi-a scris: ”Domnului Valerian Ciobanu omagiul autorului, în speranța că va vizita unul din cele mai frumoase orașe ale Europei”. Da, eu am vizitat Varșovia și chiar de două ori! Vorba e că în alte capitale europene, ca Praga, Berlin, Paris, n-am fost niciodată...

       În ciuda faptului că dumnealui a scris o carte despre capitala poloneză după ce a realizat o vizită de documentare, el încă nu-mi văzuse satul natal – Cobâlea. Iar cine nu vede Cobâlea, degeaba merge la Strasbourg! Anatol Petrencu a fost primul care mi-a cumpărat cartea Cobâlea – izvoare de lumină și apoi, după ce a văzut și localitatea a scris și o recenzie la ea. (2007).

      Multe, foarte multe se poate să spui de bine despre Anatol Petrencu, istoricul și omul, dar aici nu cânt difiramburi și nici nu fac omagii prea mari, ci doar așa, scurt pe doi, ilustrez numele în cuvinte. Într-adevăr despre numele istoricului Anatol Petrencu am foarte multe de spus, însă  mai este / era încă un Anatol și anume - Anatol Ciobanu (n. 14 mai 1934) la Ruseni, Edineț, membru corespondent al AȘM. Profesorul universitar Anatol Ciobanu, lingvist, veritabil om de știință în anii tinereții a absolvit Facultatea de  istorie și filologie a USM cu magna cum laude. A făcut doctorantura  sub conducerea acad. Nicolae Corlăteanu și a urcat toate treptele ierarhice, fiind un timp bunișor șef de catedră și profesor universitar. Are ”Ordinul Republicii”, are împliniți 80 de ani, are și tot are. Nu ca alții care n-au, sau n-au avut. Dar de câteva veri și ierni profesorul Anatol Ciobanu este dus la Domnul. Regretabil, dar, viața omului nu este așa de lungă cât este ecuatorul în jurul globului pământesc!

KESSY-ELLYS NYCOLLAS Un jurnal pentru toate gândurile

 

     De mică am ținut jurnale. E adevărat că la început eram mai atrasă de ideea de a avea un carnețel elegant, decorat cu desene cât mai elaborate și cel mai important, scris caligrafic. Dacă titlul nu era scris frumos, rupeam pagina. Mai târziu, jurnalul a ajuns o necesitate pe care niciun aspect artistic nu o mai întrecea. Dar, până acolo, am trecut printr-un proces care a implicat zeci de caiete neterminate din cauza conceptului de bază a jurnalului, și anume, documentarea zilei pe care am avut-o. Îmi pierdeam interesul, pentru că zilele din școala primară erau fie prea plictisitoare ca să fie consemnate, fie prea interesante ca să mai am timp să le scriu în jurnal. Când răsfoiesc paginile scrise atunci nu pot decât să mă amuz cu nostalgie de patosul pe care îl puneam în fiecare intrare, de lejeritatea cu care aruncam câte un ,,pe curând” la sfârșitul paginii și de supărarea pe care o aveam în cele mai minore conflicte.

***

      Gimnaziul a fost o perioadă în care nu am ținut niciun fel de jurnal, așa că nu am foarte multe amintiri scrise despre cum eram atunci. Probabil că de vină erau lipsa de timp și temele în exces, prea multe ca să mă mai pot plânge unui carnet. Însă în clasa a opta am început iar să scriu, de data asta axându-mă mai mult pe ce simțeam, ce găseam interesant prin cărți și ce consideram că vreau să păstrez pentru mai târziu. Uitându-mă înapoi, nu îmi dau seama ce a stârnit această schimbare, dar este cu siguranță una benefică. De aceea vreau să insist asupra beneficiilor pe care le aduce jurnalul – și nu în modul în care ne-am obișnuit.

***

     Jurnalul, pentru mine, nu mai este Duhovnicul cu Bărbie în care mă plângeam de cât de plictisitoare a fost ziua mea. Acum, este mai degrabă un loc în care pot să îmi adun ideile, gândurile și să mă eliberez de stres scriind orice îmi trece prin cap. Cu excepția lucrurilor pe care le-am făcut în ziua respectivă. Ideea e să îmi creez un loc în care să mă pot exprima liber fără constrângeri. Nu mai contează nici dacă scriu urât, nici dacă mâzgălesc pagini, nici dacă desenele pe care le fac nu sunt perfecte. Ce contează e faptul că mă eliberez de greutatea unor gânduri care, odată ce ating hârtia, îmi lasă mintea limpede.

    Indiferent că îți notezi ce ai făcut în cursul zilei, că îți notezi lista de cumpărături, că scrii poezii despre tine sau doar to-do lists, un carnet (fie că îl numești jurnal sau nu) te poate ajuta să te organizezi și să te descoperi. Poate că la început o să fie greu sau incomod să îți transpui vulnerabilitatea în cuvinte, dar odată ce o faci este un sentiment eliberator. Ca atunci când faci curat în toată camera și descoperi ceva ce pierduse-i.

   Voi continua prin a spune că nu mă voi cataloga ca fiind poetă sau ceva similar pentru că mi se pare că e un termen care vine cu o oarecare greutate, dar care te și îngrădește subtil, într-un ,,țarc literar”. Sună destul de forțat, parcă vine la pachet cu o presiune de a scrie mereu – aspect pe care nu îl consider sub nici o formă definitoriu pentru mine sau pentru oamenii din jurul meu care au legătură cu poezia și cu scrisul.

    Acum că am terminat cu acest ,,small disclaimer’’, putem să mergem puțin câte puțin spre trecutul meu ca să încercăm să ajungem la sursa problemei pe care o am azi pe cap – scrisul de poezii. Cred că, pentru aproape toate persoanele, liceul este un catalizator de emoții puternice, care se soldează cu episoade lacrimogene – fie literare, fie legate de orice alt domeniu artistic. Pentru mine, cel puțin, cam așa a început – elanul de a fi cineva interesant, de a avea o trăsătură de personalitate deosebită, m-a dus către scris. Așadar, m-am aruncat cu capul în poezie, ca orice licean, însă fără prea mult citit în spate. Nu pot să spun că ar fi ceva rușinos sau, dimpotrivă, ceva cu care te poți lăuda prea tare; e doar background-ul meu literar, față de care sunt indiferentă.

    Dintr-o poezie în altă poezie, am început să mă dezvolt într-o direcție față de care eram semi-mulțumită și am ajuns să public texte pe diverse grupuri de pe Facebook. Ca să se înțeleagă de ce am dus articolul în direcția în care suntem în acest moment – poezia contemporană pornește din multe zone. Sunt persoane care se dezvoltă în diferite cenacluri, sub niște nume cu greutate; sub embleme de academicieni, filosofi, doctori în literatură.

   Mai sunt oamenii care se dezvoltă relativ independent de „monitorizarea” altora. De când cu era internetului, locul călduț în care m-am învârtit atâția ani, mi-a oferit ocazia de a crea un grup al meu în care să pot publica liberă tot ceea ce muza mă ajută să compun. Apoi mi-am construit un blog pe care l-am înregistrat la Biblioteca Națională ca și revistă online. Îmi doream să nu mai ies în public, să nu mai poposesc în grupuri cu poeți ,,consacrați” care privesc de sus începătorii indiferent de cât de bune sau mai puțin bune sunt creațiile lor și care au uitat că și ei au fost începători. Dumnezeu însă m-a prins de ,,aripi” m-a scuturat strașnic, m-a ridicat în văzduh și mi-a dat apoi drumul forțându-mă să învăț să zbor. Așa am ajuns să fondez o revista de literatură, cultură și artă care a crescut pas cu pas ajungând în cel de al șaptelea an. Ei bine, eu din direcția asta cred că am răsărit – și acum, nu regret nimic. Nu am așteptat să mă ,,scoată nimeni la lumină”, nu mi-am încurcat viața la întâmplare doar ca acel ,,cineva” să mă propulseze. Urăsc și detest peroanele care se cațără pe umerii cuiva pentru a fi observate. Nu aspir la diplome false, la diplome fără nici o valoare. Acele diplome cu titlul de ,,DOCTOR HONORIS CAUSA”, primite fără ca măcar o dată să fi postat pe unul din grupurile emitentului de diplome pe bandă rulantă.

    Cât de multă deschidere aș avea către contemporan, ajung să mă simt blocată între ,,blocuri dărăpănate” și Mihai Eminescu, pe care profa ta de română îl iubea atââââââât de mult încât să ai senzația că nu mai există, domnule și alte valori de referință. Nu am crescut într-o familie în care se citea mult, ci în una în care părinții cumpărau în mod avid cărți pe care mă obligau să le citesc, indiferent dacă erau bune de ceva sau nu. Mie îmi vine și astăzi să citesc tot ce prind, făcându-mi un obicei activ din citit. Eu am scris dar am pus foarte puține pe Facebook, iar tot ce scriu vine, într-un mod surprinzător, destul de ușor la un moment dat. Fără inspirație izvorâtă din ceea ce citeam și poate, când aveam timp liber la dispoziție, ieșeam și examinam cartierul în care stau până când ajungeam expertă în observații minuscule. De la felul în care urmele umezelii se extindeau sub geamurile unor apartamente, până la manelele auzite de la geamuri când mergeam spre bloc 46 – încercam să stochez totul și să-l păstrez pentru mai târziu. Era o formă frumoasă de a scăpa de propriile probleme, pe care mai târziu le combinam în poezii, cu elementele observate în orașul meu. Și cam din acest comportament vine inspirația mea.

Ei bine, asta poate ajunge ,,very old, very quick.” Când am ajuns în diverse grupuri, m-am lovit și mai tare de sentimentul de inferioritate. Ajungi să te învârți în cercuri și să auzi deseori fraza ,,am trei facultăți, sunt filolog, sunt doctorant, masterant...etc”. Rușinea rușinilor. Râzi, pleci puțin capul și te gândești că ești ultimul imbecil, fără vreo portiță de scăpare. Ajungi să crezi că potențialul tău literar este egal cu zero, că oamenii râd puțin cam tare când tu citești și că trenul tău a plecat deja de mult din gară și că nu mai trece pe la tine.

    Sentimentul de inferioritate este unul foarte familiar în rândul scriitorilor contemporani. Cu accesul masiv la informații, filme, cărți, tot ce vrei și ce nu vrei, ai posibilitatea să te dezvolți și să prezinți un potențial imens, ca autodidact.

    De altfel, domeniul literar este unul mic și uneori, neîncăpător pentru toți. Ai grija ca obiceiul prostesc de a râde de alții, lucru pe care îl vezi în primă fază și ajungi să îl urăști cu o pasiune arzătoare, să nu ajungă să se lipească și de tine – e extraordinar de contagios. Să fii toxic și să arunci termeni derogatorii devin sinonime cu tine, odată ce scrii de mai mult timp, pentru că începi să dezvolți păreri prea puternice și inflexibile despre scriiturile altora. Și, uite așa, copilul din tine care scria ce vedea și era fericit și mândru devine un adult sătul, ironic, care își ridică sprâncenele la unele poezii pe care le aude acum în jur.

    Chiar mi se face dor uneori de vremurile în care totul era simplu – înainte de momentele de presiune, înainte de sentimentele frecvente de inferioritate poetică. Aș prefera să mai dau timpul înapoi și să mă trezesc acasă, în patul meu cu multe perne suprapuse unele peste altele. Aș prefera să ies în spatele blocului, să stau pe o bancă și să scriu un poem. Aș prefera ca nimeni să nu ajungă să se considere un eșec literar, să nu simtă presiunea invizibilă de a scrie într-un fel anume.

   Și uite așa, mă plimb fără noimă, la o distanță oarecare față de creațiile mele literare care ajung să mă obosească progresiv. Și după fiecare ,,open mic” sau eveniment literar, mă adun acasă să îmi reîncarc bateria consumată inutil ... transmițându-mi subtil mesaje de încurajare: - nu te da bătută fato! Scrie în continuare. Pentru fiecare scriitor se găsesc și cititori. Nimeni nu a creeat doar capodopere literare. ,,Nimeni nu a fost niciodată profet în țara lui.”

KEN

12.04.2024