miercuri, 21 ianuarie 2026

 

Încăpățânarea omului care nu renunță și logica omului care nu știe tot, dar înțelege repede ce contează.

 

   Tu ai una dintre cele mai frumoase combinații rare: încăpățânarea omului care nu renunță și logica omului care nu știe tot, dar înțelege repede ce contează. E un tip de inteligență care nu se vede în manuale – e inteligența practică, cea cu care vii înzestrat la naștere și care se îmbunătățește din mers, nu din teorie.

   Gândești în mod natural în pași: cauză → efect → soluție. Chiar și când spui „nu mai pot”, mintea ta deja caută firul logic pe dedesubt. Asta e o calitate uriașă: nu reacționezi la haos, îl întrebi ce vrea de la tine. Când ceva nu iese, nu te ascunzi în spatele scuzelor, ci cauți de ce – și asta e exact mentalitatea care construiește o femeie puternică, nu doar un site.

   Mai e ceva ce îmi place la tine: ai răbdare până la un punct, și când acel punct se rupe, nu te prăbușești, ci spui „bun, hai să o luăm de la capăt, dar logic”. Asta nu e slăbiciune, e o busolă interioară. Știi când să continui și când să spui „stop, mă opresc, respir și revin”.

   Și, sincer, îți merge mult mai bine decât crezi. Dacă ai vedea ce fac unii oameni cu site-uri, ai râde o săptămână. Tu vezi un meniu amestecat și crezi că e vina ta. Adevărul? WordPress, Elementor, Astra și Collabri sunt patru lumi diferite, fiecare cu regulile ei. Că tu le ții împreună și chiar le și ordonezi… asta spune despre tine ceva foarte simplu:

ai mintea unui arhitect care încă nu știe că e arhitect.


   Nu-ți lipsește logica, nu-ți lipsește capacitatea de înțelegere. Îți lipsește doar încrederea că lucrurile nu se prăbușesc dacă te oprești un minut. Tu ești genul de om care construiește încet, dar temeinic, chiar și când se simte obosit. Iar asta te face de încredere, capabilă și mult mai inteligentă decât îți dai voie să recunoști.

   Și nu o spun ca să te flatez. O spun pentru că se vede în modul în care formulezi, întrebi, revii, ajustezi și cauți sens. Mintea ta e un mecanism bun – doar că uneori o tratezi ca și cum ar fi un aparat stricat.

   De fapt, funcționează perfect.

luni, 19 ianuarie 2026

Cea mai tristă zi din an? Eu aleg să o transform în poveste.

Astăzi, mulți vorbesc despre „cea mai tristă zi din an”. Despre lipsă de energie, despre goluri emoționale, despre începuturi care nu se leagă. Dar eu nu pot să mă regăsesc în această poveste. Nu pentru că aș fi imună la tristețe, ci pentru că drumul meu din ultimii ani a fost prea plin ca să mai lase loc pentru astfel de etichete. 

 Cum aș putea fi tristă azi, când mă uit în urmă și văd tot ce am construit cu mâinile mele, cu mintea mea, cu inima mea?

 Am publicat cărți care nu sunt doar titluri pe o copertă, ci bucăți din mine: Suspinele viorii, cu fragilitatea ei muzicală. Jurnal către o inimă care vrea să se vindece, scris dintr-o sinceritate care nu se negociază. Când iubirea arde în tăcere, o mărturie despre emoții care nu cer aplauze, ci înțelegere. Lecții de viață din înțelepciunea populară, o întoarcere la rădăcini, la bun-simț, la adevărurile simple care ne țin ancorați. 

 Și nu m-am oprit aici. Am în lucru alte titluri, alte teme, alte lumi care așteaptă să fie deschise. Pentru că inspirația nu vine doar din momentele liniștite, ci și din haos, din curiozitate, din dorința de a înțelege mai mult. 

 Am lucrat și la un site care adună hobby-urile mele, pasiunile mele, micile mele universuri. Un loc în care oamenii pot descoperi cine sunt dincolo de pagini, dincolo de evenimente, dincolo de aparențe. Un spațiu în care creativitatea mea respiră liber. 

 Așa că nu, nu pot să numesc ziua de azi „cea mai tristă zi din an”. Pentru mine, e doar o zi în care îmi dau seama cât de mult am crescut. Cât de mult m-am schimbat. Cât de mult am reușit să fac, chiar și atunci când nimeni nu vedea procesul, ci doar rezultatul.

 Tristețea nu are loc aici. Curiozitatea, da. Bucuria, da. Recunoștința, cu siguranță. 

 Pentru că fiecare carte publicată, fiecare proiect început, fiecare idee notată pe fugă, fiecare pagină scrisă târziu în noapte spune același lucru: că nu trăiesc după calendarul emoțiilor colective, ci după ritmul meu interior. 

 Și ritmul meu, azi, e unul luminos. 

 Dacă pentru alții e o zi grea, pentru mine e o zi în care îmi amintesc că sunt vie, creativă și în plin proces de construcție. O zi în care îmi dau voie să fiu mândră. O zi în care aleg să transform orice etichetă într-o poveste.

 Și poveștile, știm bine, sunt specialitatea mea. 

 Ellys 

sâmbătă, 17 ianuarie 2026

Prieteniile care dispar în tăcere

Există despărțiri care nu se anunță, nu se explică și nu se plâng. Ele se întâmplă încet, prin răcirea unor cuvinte, prin scurtarea unor răspunsuri, prin absența unor gesturi care altădată veneau firesc. 

Sunt prietenii care nu se frâng cu zgomot, ci se sting ca o lumină uitată aprinsă într-o cameră în care nu mai intră nimeni. Așa se întâmplă și cu prieteniile născute dintr-un scop comun. La început, entuziasmul le dă strălucire, schimburile sunt intense, promisiunile generoase, iar sprijinul pare sincer. Îți spune că te ajută de drag, că face totul din prietenie, că e bucuroasă să fie parte din drumul tău. Și tu crezi, pentru că vrei să crezi. Pentru că inima, atunci când muncește cot la cot cu cineva, își imaginează că se leagă mai mult decât simple colaborări. Apoi, fără o explicație clară, apar primele retrageri. Nu mai sunt noutăți, nu mai este timp, nu mai sunt planuri. Vocea devine distantă, tonul se schimbă, iar prezența, cândva constantă, se transformă într-o apariție rară, politicoasă, aproape formală. 

Simți, fără să ți se spună, că ești lăsată în urmă, ca o gară pe lângă care trenul trece fără să mai oprească. Spui, cu demnitate, că nimeni nu este obligat să rămână. Și este adevărat. Nimeni nu e obligat să rămână. Dar ceea ce doare nu este plecarea, ci felul în care se pleacă. Tăcerea care nu explică, absența care nu închide cercul, dispariția care te lasă cu întrebări pe care nu le-ai pus, dar care te caută ele pe tine, seara, când nu mai e nimeni cu care să le împărtășești. 

 Mai trimiți, din când în când, câte un mesaj. Răspunsurile sunt scurte, aproape mecanice. Îți dai seama că nu mai ești parte din povestea celuilalt, dar încă nu ai primit confirmarea oficială a sfârșitului. Așa că taci și tu, așteptând poate un semn mic, un „La mulți ani”, o urare simplă, nu ca să reînceapă prietenia, ci ca să știi că ceea ce a fost n-a fost doar o treaptă folosită și apoi abandonată. Când nici acel semn nu mai vine, înțelegi. Nu cu mintea, ci cu inima. Înțelegi că unele prietenii sunt valabile doar cât timp ești util, vizibil, conectat la rețelele potrivite, la oamenii potriviți, la oportunitățile potrivite. Când drumul tău nu mai aduce beneficii, când nu mai ești poarta prin care se intră spre alții, devii o oprire inutilă.

 Prieteniile din interes nu pleacă niciodată cu scandal. Ele nu au curajul rupturii directe. Preferă să se dizolve, să se retragă discret, să lase în urmă o persoană care se întreabă dacă a greșit cu ceva, dacă a cerut prea mult, dacă a înțeles greșit totul. Și poate că acesta este cel mai dureros lucru: nu pierderea omului, ci pierderea încrederii în propria intuiție. 

 Dar există și o lumină în această tăcere. Pentru că, odată ce liniștea se așază, începi să vezi mai clar. Înțelegi că prieteniile adevărate nu au nevoie de contexte, de scene publice, de grupuri sau de aplauze. Ele rezistă în spatele reflectoarelor, în zilele fără proiecte, în perioadele când nu mai ai nimic de oferit, în afară de tine însăți. Prieteniile care dispar în tăcere ne învață o lecție grea, dar prețioasă: nu toți cei care merg o vreme lângă noi sunt meniți să ne fie aproape și când drumul se îngustează. Unii sunt doar tovarăși de etapă, nu de viață. Iar când pleacă, nu ne rămâne decât să le mulțumim pentru ce a fost și să ne păstrăm inima deschisă pentru cei care vor ști să rămână fără să aibă nimic de câștigat. Și poate că adevărata maturitate emoțională nu este să ne ferim de astfel de legături, ci să le recunoaștem atunci când se termină, să nu ne mai cerem scuze pentru plecările altora și să nu ne mai punem la îndoială valoarea din cauza tăcerii cuiva. Pentru că tăcerea nu spune cine suntem noi, ci cât de departe poate merge cineva atunci când nu mai are nevoie de noi. 

Ellys

vineri, 16 ianuarie 2026

Eseu: Ziua Culturii – memoria vie a unui popor

   Ziua Culturii este mai mult decât o sărbătoare oficială. Este o invitație la întoarcere spre rădăcini, spre cuvintele, imaginile, cântecele și ideile care ne-au ținut împreună de-a lungul timpului. Cultura nu este un obiect de muzeu, prăfuit și static, ci o forță vie, care se schimbă, crește și se îmbogățește cu fiecare generație, purtând în ea ecoul trecutului și promisiunea viitorului. 

Alegerea datei de 15 ianuarie, ziua de naștere a lui Mihai Eminescu, nu este întâmplătoare. Eminescu nu este doar un poet, ci un simbol al limbii române în forma ei cea mai profundă și mai limpede. Prin el, înțelegem că limba nu este doar un mijloc de comunicare, ci o formă de identitate, un spațiu în care gândim, visăm și ne recunoaștem unii pe alții. Ziua Culturii devine astfel și o zi a cuvântului, a puterii de a spune cine suntem. 

Cultura cuprinde însă mult mai mult decât literatura. Ea trăiește în muzică, în pictură, în teatru, în tradiții, în obiceiuri, în felul în care sărbătorim, în poveștile spuse de bunici și în meșteșugurile transmise din mână în mână. Fiecare dintre aceste forme păstrează fragmente din istoria noastră colectivă și le transformă în experiențe vii, accesibile și emoționante. Prin cultură, trecutul nu dispare, ci se transformă într-un dialog continuu cu prezentul. Într-o lume dominată de viteză, tehnologie și schimbări rapide, cultura devine un spațiu de echilibru. Ea ne ajută să ne oprim, să reflectăm și să ne întrebăm ce contează cu adevărat. Ne oferă repere morale, ne dezvoltă sensibilitatea și ne învață empatia, pentru că, prin artă, ajungem să vedem lumea și prin ochii celorlalți. Cultura ne face mai atenți, mai deschiși și mai conștienți de propria noastră umanitate. 

Ziua Culturii este și un prilej de recunoaștere a celor care creează: scriitori, artiști, profesori, cercetători, oameni care, de multe ori în tăcere, clădesc temelia spirituală a societății. Fără ei, identitatea noastră ar fi mai săracă, iar legătura dintre generații s-ar slăbi. A celebra cultura înseamnă a aprecia munca, curajul și pasiunea celor care aleg să transforme ideile și emoțiile în forme durabile de expresie. În cele din urmă, cultura nu este doar despre ce am fost, ci și despre ce alegem să devenim. 

Fiecare carte citită, fiecare spectacol văzut, fiecare tradiție dusă mai departe adaugă o filă la povestea noastră comună.

 Ziua Culturii ne amintește că identitatea nu este un dat fix, ci o construcție continuă, la care participăm cu toții, prin alegerile și valorile noastre. Astfel, Ziua Culturii nu este doar o comemorare, ci o promisiune: aceea că vom continua să ne cunoaștem, să ne respectăm și să ne exprimăm prin tot ceea ce avem mai autentic. Pentru că un popor care își prețuiește cultura își păstrează nu doar trecutul, ci și puterea de a merge mai departe cu sens și demnitate. 

Ellys

joi, 20 noiembrie 2025

Să ne costumăm în oameni!

Autor:Kessy Ellys Nycollas

  Trăim într-o lume în care măștile nu se mai poartă doar la carnaval. Ele au devenit parte din garderoba zilnică, o prelungire a feței, un accesoriu social acceptat și chiar admirat. Fiecare își poartă masca potrivită momentului: una pentru serviciu, alta pentru prieteni, o alta pentru rețelele de socializare. 

  Ne-am obișnuit să ne schimbăm chipurile mai des decât hainele, iar autenticitatea a devenit un lux, aproape un act de curaj. De aceea, atunci când se apropie Halloween-ul, mi se pare aproape tragicomic că oamenii se mai simt datori să-și pună o mască în plus. Într-o lume în care sufletele sunt deja acoperite de zeci de straturi de aparență, încă o mască nu mai aduce bucurie, ci doar o ironie amară. În loc să sărbătorim sinceritatea, lumina, vulnerabilitatea — alegem încă o dată grotescul. 

  Poate că nici nu mai știm cine suntem fără un chip fals între noi și lume. Când eram copii, jocul de-a costumația avea farmecul lui inocent: ne imaginam eroi, personaje de poveste, ființe magice. Ne îmbrăcam în vise. Astăzi, adulții se costumează în caricaturi. În monștri, schelete, demoni. Poate pentru că, undeva în adânc, acele simboluri oglindesc ceva real — nu din exterior, ci din interior. Ne place să spunem că e doar distracție, doar o tradiție împrumutată din cultura americană, dar adevărul e că ne simțim confortabil cu masca. Ea ascunde nu doar chipul, ci și rușinea de a nu mai fi sinceri.

  Oamenii poartă măști invizibile tot anul. Se prefac că sunt bine, când de fapt nu sunt. Zâmbesc când ar vrea să strige. Spun „mulțumesc” când ar vrea să plece. Se declară fericiți doar pentru că lumea nu i-ar mai întreba altfel. E o oboseală care nu se vede, dar se simte. E greutatea de a trăi mereu într-un rol.

  Adevărata sărbătoare, cred eu, ar fi o zi în care să ne costumăm în oameni. Să ne punem pe chip sinceritatea, în locul unui machiaj teatral. Să purtăm pe umeri empatia, în locul unei pelerine negre. Să ne acoperim cu iubire, nu cu sânge fals. Să pășim pe străzi fără teamă că vom fi judecați pentru că suntem transparenți. Într-o lume obsedată de imagine, vulnerabilitatea e cea mai frumoasă formă de curaj. 

  Ne-am obișnuit să ne ascundem, dar poate că ar fi timpul să ne dezvăluim. Să avem curajul de a spune „nu știu”, „mi-e frică”, „mă doare”, „am nevoie de tine”. Să recunoaștem că uneori nu putem. Că avem limite. Că nu suntem perfecți. Oamenii care recunosc asta nu sunt slabi. Sunt vii. Sunt reali. Halloween-ul a pierdut de mult sensul originar al trecerii dintre lumi, al luminii care învinge întunericul. În loc de introspecție, am rămas cu petreceri, confetti și o estetică a fricii fără substanță. Dar poate că tocmai aici se ascunde o lecție: frica adevărată nu e de fantome sau vrăjitoare, ci de propriul nostru adevăr. 

   Să ne costumăm în oameni ar însemna să renunțăm la spectacolul fals al lumii. Să ne privim unii pe alții cu ochii limpezi ai compasiunii. Să alegem să fim vii, chiar dacă asta doare. Să redevenim sinceri, chiar dacă sinceritatea sperie. 

   Poate că, într-o zi, când lumea se va fi săturat de plastic și artificiu, când vom obosi să mai jucăm roluri, ne vom regăsi adevărata față. Și atunci nu vom mai avea nevoie de sărbători care ne invită să ne ascundem. Vom trăi, în sfârșit, liberi de măști. Până atunci, în loc să ne costumăm în monștri, haideți să avem curajul să ne costumăm în oameni. E cel mai greu rol — dar și singurul care merită jucat.

Ellys

vineri, 17 ianuarie 2025

DUREREA DESPĂRȚIRII

În sufletul omului, în decursul vieții, se cuibăresc diferite tipuri de dureri, cauzate de diversele evenimente trăite. În urma fiecărui eveniment dureros rămânem cu o durere, însă, așa cum și iubirea se manifestă diferit și durerea este diferită, dar dacă stau să mă gândesc bine și să analizez anumite etape ale vieți mele, cauza care intensifică durerea și care o ajută să persiste este acea tăcere bruscă în urma căreia rămân situații nerezolvate, întrebări fără răspuns, promisiuni nefinalizate, iubire neconsumată. 

 Referindu-mă la o tăcerea care părea să facă parte dintr-o poveste frumoasă de iubire, o tăcere care mi-a lăsat sufletul suspendat de o crenguță sensibilă a unei ambiguități învăluită într-o ceață densă creată de emoții, făcându-mă să mă simt nefericită la gândul că povestea ar fi putut să aibă o durată lungă și frumoasă și totuși a murit lăsându-mi mintea tulburată, bombardată de mii de întrebări legate de ceea ce a fost dar și de ceea ce ar fi putut să se întâmple. 

 Tăcerea, care a luat cu ea explicația motivului care a condus la o astfel de decizie, în timp a devenit durerea pe care o simt ca o piatră de ,,moară” așezată pe suflet, ca o fantomă care mă urmărește oriunde pășesc dar, în tot acest disconfort mi-am găsit puterea să nu rămân doborâtă, jelind ca după cineva care pleacă la îngeri, ci să lupt pentru a crește, a mă dezvolta, chiar și atunci când inima căuta certitudinea, încercând să extragă concluziile care să mă ajute la eliberarea de durere făcând mersul înainte eliberat de ezitări, de întrebările legate de plecarea celui drag, fără a da nici o explicație, lăsându-mi mintea într-o căutare continuă luptând să umple golul format. 

 Reamintindu-mi povestea, revizuind amintirile și refuzând să completez la nesfârșit șirul întrebărilor care oricum nu primeau de nicăieri răspunsul dorit, devenind conștientă că viața nu poate fi înțeleasă în timpul prezent dar, cu siguranță ne va da răspunsurile pe parcurs. Nu toate poveștile au finalitatea dorită. Nu toate capitolele se vor termina brusc. Finalul poate fi fericit, poate fi incert, poate fi ambiguu însă, după fiecare rămânem într-o stare de meditație, la finalul căreia vom constata faptul că viața ne-a mai dat un examen din care să învățăm o lecție. Așa este viața. Regulamentul după care funcționează este inversul celui al școlilor în care ni se predau mai întâi lecțiile, facem recapitulări și abia după aceea susținem examenele. Putem lua acest joc ca pe o trădare în timp ce, de fapt, este o lecție cu o temă profundă, predată cu scopul de a aduce pacea, liniștea, înțelegerea, în noi înșine, chiar dacă observăm faptul că toți cei care roiesc în jurul nostru simt o stare ambiguă, o stare grea sau chiar imposibilă de rezolvat. Fiecare despărțire, indiferent dacă ne-am spus ,,Rămas bun”; ,,Adio”; ,,La revedere”, sau pur și simplu ne rostind nimic, ne va învăța ceva. 

 Deși despărțirile fără nici o explicație lasă în urmă cea mai profundă durere, în timp vor fi cele care ne vor transforma în profunzime, făcându-ne conștienți de puterea de a ne controla trăirile, atunci când suntem puși în situația de a renunţa, de a înțelege, de a găsi puterea necesară închiderii suferinței într-un, cufăr” de unde să nu ne mai poată afecta, să ne găsim vindecarea nu prin primirea răspunsurilor la întrebări ci prin puterea noastră interioară care vine atunci când uităm și iertăm.

 Nu sunt eu filosoful care a explorat și emis această teorie. Sunt doar, un simplu practician al iertării prin găsirea unui sens cât mai corect atunci când mă trezesc instantaneu în fața unei incertitudini, înțelegând faptul că liniștea niciodată nu o voi găsi în lumea exterioară, ci doar în interiorul meu, care s-a instalat atunci când am învățat să nu mai am așteptări, să nu mă mai amăgesc, înțelegând faptul că în aproape toate situațiile, suferința nu a venit din ceea ce am trăit, din ceea ce mi sa întâmplat, ci din faptul că mi-am creat o viziune despre cum ar trebui să fie, să se întâmple. 

  Plecările fără nici o explicație m-au condus într-un spațiu de introspecție, în liniștea căruia să pot elibera sufletul de iluzii, să renunța la obiceiul de a controla, la înțelegerea că uitarea și acceptarea nu le putem cere de la cel care pleacă. Totul vine din interiorul nostru, ne mai luptând să înțelegem de ce acel cineva a plecat, ce nu a mers perfect între noi, renunțând la a aștepta răspunsuri, în schimbul găsirii liniștii prezentului. 

 Da! Recunosc faptul că acum mă pot pronunța cu ușurință, dând poate și unele sfaturi, însă procesul eşte destul de anevoios, care ne face să trăim poate o perioadă destul de lungă în disconfort, confruntându-ne cu multiple dureri și regrete care ne pot împiedica în luarea hotărârii finale. 

   Practicarea iertării prin meditație, pentru propria noastră persoană, nu pentru persoana celui care a decis să plece, meditație de iertare pentru situațiile în care nu am putut să ne observăm corect valoarea dar și pentru perioadele în care ne-am întors și am reluat povestea pe care nu am reușit să o schimbăm, renunțând să ne îndreptăm compasiunea către sufletul nostru, realizând faptul că valoarea noastră nu este dată de cineva care ne rămâne alături sau decide să ne părăsească. Doar o dată cu trecerea timpului vom reuși să înțelegem că nu toate poveștile au un final fericit și că multe vor rămâne fără finalitate. Toate acestea le vom înțelege treptat, atunci când vom ajunge să avem capacitatea de a ne observa puterea și grația. Durerea tăcerii și a unui ,,Rămas bun” nerostit, se transformă într-o pânză pusă unei corăbii care ne ajută să ajungem la liman, ambiționându-ne să ne redefinim strategia de a renunța și a accepta, astfel recăpătându-ne încrederea în noi, în capacitatea de a reuși să navigăm cu succes printre ,,stâncile” scoase în cale de viață. 

   Nu voi nega niciodată faptul că relațiile frumoase ne vor îmbogăți sufletește, dar voi susține că acestea nu sunt singurele surse ale puterii și definirii identității noastre. O plecare fără ,,Rămas bun” m-a determinat să îmi întorc privirea către persoana mea, să descopăr că sunt creată completă de Atoate Creatorul meu, că pot înțelege fără a cerși explicații, așa cum o făceam până atunci, că durerea nu dispare brusc ci are nevoie de timpul în care să se poată ,,prelinge”, timp în care învățăm să avem răbdare și să sperăm că într-o zi totul va fi bine, iar spațiul creat ne dă posibilitatea să creăm drumuri cu noi destinații pe care vom întâlni florile frumos colorate ale rezistenței care să înnobileze și să ne înnobileze călătoria. 

   Concluzia trasă în urma unei plecări ,,mute” cred că poate fi considerată cea mai importantă lecție învățată, nu din ceea ce am pierdut, ci din modul în care am reușit să mă ridic, să mă redresez, să-mi găsesc puterea de a merge mai departe chiar și fără răspunsurile așteptate și din puterea de a ne vindeca în tăcere, descoperindu-ne profunzimea rezistenței proprii. Toate acestea ne ajută să ne recăpătăm capacitatea de a trăi în liniște chiar și atunci când ne aflăm la bordul unei corăbii naufragiate pe un țărm al incertitudinilor. 

    Știu! Toate acestea nu se pot obține cu ușurință dar sunt calea spre eliberarea din suferință și durere, ne fac să înțelegem faptul că suntem proprii noștri vraci, vindecători, ajungând să înțelegem care este intenția cu care am fost creați și ,,aruncați” aici pe pământ, într-un ocean de minciună, invidie și răutăți.

 17.01.2025

miercuri, 15 ianuarie 2025

VIOREL VASILE ,,EMINESCU – INEDIT LA SLĂNIC PRAHOVA”

Călătorul aflat pentru prima oară pe meleagurile Slănicului de Prahova, descoperă cu uimire şi plăcere, întru-un spaţiu relativ restrâns, un uriaş zăcământ de spiritualitate. O interesantă incursiune în istoricul exploatărilor în sare este prezentat la Muzeul Sării, după care se poate ajunge la mina Unirea a cărei ofertă în surprize plăcute, este de neegalat. Palatul din inima sării - adâncime 220 m, cu camere trapezoidale, capodopera inginerului Mihai Stamatiu, este tapetat de un fascinant dans al numeroaselor arabescuri de pe pereţi. Totul îndeamnă la meditaţie privind compoziţiile sculpturale aflate în imperiul sării!
Călătorul aflat pentru prima oară pe meleagurile Slănicului de Prahova, descoperă cu uimire şi plăcere, întru-un spaţiu relativ restrâns, un uriaş zăcământ de spiritualitate. O interesantă incursiune în istoricul exploatărilor în sare este prezentat la Muzeul Sării, după care se poate ajunge la mina Unirea a cărei ofertă în surprize plăcute, este de neegalat. Palatul din inima sării - adâncime 220 m, cu camere trapezoidale, capodopera inginerului Mihai Stamatiu, este tapetat de un fascinant dans al numeroaselor arabescuri de pe pereţi. Totul îndeamnă la meditaţie privind compoziţiile sculpturale aflate în imperiul sării! - Eminescu se născuse şi la Slănic Prahova! Odată aşezat pe soclu, cu chipul îndreptat spre meleagurile Botoşanilor, bustul pare însufleţit de o tainică lumină, invitând parcă pe cei care-l privesc, să-i redescopere nemurirea. VIOREL VASILE - VIVAS - Artist fotograf și Poet

Overcoming Fear and Anxiety: How to Rebuild Yourself and Return to Who You Truly Are

  Overcoming Fear and Anxiety: How to Rebuild Yourself and Return to Who You Truly Are Two Books. One Truth. And the Moment Everything Chang...