Să ne costumăm în oameni!

Autor:Kessy Ellys Nycollas Trăim într-o lume în care măștile nu se mai poartă doar la carnaval. Ele au devenit parte din garderoba zilnică, o prelungire a feței, un accesoriu social acceptat și chiar admirat. Fiecare își poartă masca potrivită momentului: una pentru serviciu, alta pentru prieteni, o alta pentru rețelele de socializare. Ne-am obișnuit să ne schimbăm chipurile mai des decât hainele, iar autenticitatea a devenit un lux, aproape un act de curaj. De aceea, atunci când se apropie Halloween-ul, mi se pare aproape tragicomic că oamenii se mai simt datori să-și pună o mască în plus. Într-o lume în care sufletele sunt deja acoperite de zeci de straturi de aparență, încă o mască nu mai aduce bucurie, ci doar o ironie amară. În loc să sărbătorim sinceritatea, lumina, vulnerabilitatea — alegem încă o dată grotescul. Poate că nici nu mai știm cine suntem fără un chip fals între noi și lume. Când eram copii, jocul de-a costumația avea farmecul lui inocent: ne imaginam eroi, personaje de poveste, ființe magice. Ne îmbrăcam în vise. Astăzi, adulții se costumează în caricaturi. În monștri, schelete, demoni. Poate pentru că, undeva în adânc, acele simboluri oglindesc ceva real — nu din exterior, ci din interior. Ne place să spunem că e doar distracție, doar o tradiție împrumutată din cultura americană, dar adevărul e că ne simțim confortabil cu masca. Ea ascunde nu doar chipul, ci și rușinea de a nu mai fi sinceri. Oamenii poartă măști invizibile tot anul. Se prefac că sunt bine, când de fapt nu sunt. Zâmbesc când ar vrea să strige. Spun „mulțumesc” când ar vrea să plece. Se declară fericiți doar pentru că lumea nu i-ar mai întreba altfel. E o oboseală care nu se vede, dar se simte. E greutatea de a trăi mereu într-un rol. Adevărata sărbătoare, cred eu, ar fi o zi în care să ne costumăm în oameni. Să ne punem pe chip sinceritatea, în locul unui machiaj teatral. Să purtăm pe umeri empatia, în locul unei pelerine negre. Să ne acoperim cu iubire, nu cu sânge fals. Să pășim pe străzi fără teamă că vom fi judecați pentru că suntem transparenți. Într-o lume obsedată de imagine, vulnerabilitatea e cea mai frumoasă formă de curaj. Ne-am obișnuit să ne ascundem, dar poate că ar fi timpul să ne dezvăluim. Să avem curajul de a spune „nu știu”, „mi-e frică”, „mă doare”, „am nevoie de tine”. Să recunoaștem că uneori nu putem. Că avem limite. Că nu suntem perfecți. Oamenii care recunosc asta nu sunt slabi. Sunt vii. Sunt reali. Halloween-ul a pierdut de mult sensul originar al trecerii dintre lumi, al luminii care învinge întunericul. În loc de introspecție, am rămas cu petreceri, confetti și o estetică a fricii fără substanță. Dar poate că tocmai aici se ascunde o lecție: frica adevărată nu e de fantome sau vrăjitoare, ci de propriul nostru adevăr. Să ne costumăm în oameni ar însemna să renunțăm la spectacolul fals al lumii. Să ne privim unii pe alții cu ochii limpezi ai compasiunii. Să alegem să fim vii, chiar dacă asta doare. Să redevenim sinceri, chiar dacă sinceritatea sperie. Poate că, într-o zi, când lumea se va fi săturat de plastic și artificiu, când vom obosi să mai jucăm roluri, ne vom regăsi adevărata față. Și atunci nu vom mai avea nevoie de sărbători care ne invită să ne ascundem. Vom trăi, în sfârșit, liberi de măști. Până atunci, în loc să ne costumăm în monștri, haideți să avem curajul să ne costumăm în oameni. E cel mai greu rol — dar și singurul care merită jucat.