VALERIAN CIOBANU VORBIND DESPRE PROFESORUL DANIEL IONIȚĂ, ANA BLANDIANA...

 

Vorbind mai întâi despre Daniel Ioniță...

        Sunt o pleiadă de traducători capabili să traducă poezie românească în engleză. Unii chiar sunt buni și foarte buni și care ar fi în stare să cucerească lumea în cazul că nu i-am descuraja plătindu-i prost pentru munca lor.

          Daniel Ioniță are nu numai talentul, ci și pregătirea intelectuală, experiența și mijloacele necesare de care este nevoie pentru propagarea literaturii române în lume. Anume lui îi datorez traducerea unui poem intitulat ,,Citindu-l pe Nichita Stănescu” în volumul ,,Basarabia Sufletului Meu”, o colecție de poezie din Republica Moldova, Editura Media Ton din Toronto, Canada, 2018. Anume acest poem ma determină să-i spun câteva cuvinte de recunoștință.

        Locuește de mai mulți ani în Australia. Are în palmares mai multe realizări importante precum antologia Testament, cea mai completă antologie de poezie din istoria literaturii române. În acelaşi timp, este profesor de management, şi traducător. Destinul lui literar este unul fericit, judecând după primele amintiri?

           Prof. Daniel Ioniță:Din copilărie aveam îndemânare la scris. Îmi aduc aminte că pentru lucrările (extemporale, teze etc) la limba şi literatura română citeam poemul / piesa / romanul, dar nu citeam niciodată analizele literare din manual sau recomandate de profesori. Și cu toate acestea luam note foarte bune, reuşind să sintetizez şi să analizez textul destul de bine, primind şi comentarii din partea profesorilor despre originalitatea scrierilor mele. Aceasta era încurajator pentru un copil de 14-16 ani, mărturisește dumnealui.

         Eu vă mărturisesc că am o deosebită stimă și recunoștință față de tot ce reușește să realizeze. Mai rar așa dăruire ca a lui.

Fiind întrebat cum e să fii traducător, Daniel Ioniță răspunde: ” Ca să fii traducător de poezie, e musai să fii mai întâi poet. Traducând propriile mele poeme (în ambele direcții, fiindcă scriu și în românește ca și în engleză, după cum mă mână duhul...), apoi cele mai frumoase poezii din poezia românească pentru a le reprezenta în limba engleză (seria volumelor „Testament”, care a culminat cu recent publicatul „Testament – 400 Years of Romanian Poetry/ 400 de ani de poezie românească” - cu Daniel Reynaud, Adriana Paul, Eva Foster - publicat recent de Editura Minerva din București), mi-a adus satisfacții enorme. Volumele au fost bine primite, lansate și vândute atât în România, cât și în Statele Unite ale Americii, Australia. Ultima reprezentare, „Testament 400”, a primit premiul pentru traducere „Antoaneta Ralian” al Târgului de Carte Gaudeamus 2019, din juriu făcând parte personalități importante ale literaturii românești precum Denisa Comănescu (scriitor și director general al Editurii Humanitas) și profesorul universitar și scriitorul Ion Bogdan Lefter. ”

Și asta nu este tot…

                                                                                       *

     Ana Blandiana. Dumnea ei a fost de câteva ori și la Chișinău, unde am întâlnit-o, puțin în alt anturaj decât pe Adriana Șerb. Poeta are o poezie, dar și o proză narativă – eminamente meditativă. Asta o descriptăm din Cele patru anotimpuri (1977), care ne instalează și în spațiul fantasticului oniric senin, lipsit de elementul terifiant, al fantasticului revelatoriu, de tipul celui cultivat de Eminescu, de Mircea Eliade. Patru proze ale ei sunt ca niște basme, în același timp poeme meditative. Cunoscuta poetă are și un roman-parabolă, structurat de situații cu încărcătură metaforică. E Sertarul cu aplauze, un roman-eseu. În subtext un roman polemic. Așa cred că ar afirma și Ana Bantoș, pe care o cunoaștem ca critic literar, cât și ca soția lui Alexandru Bantoș, revista Limba Română din Chișinău, Casa Limbii Române ,,Nichita Stănescu” etc.

       Numele Adriana înseamnă ,,fericire” sau chiar și ,,iubire” și provine de la numele orașului italian Hadria, care a dat și numele Mării Adriatice. Acest nume semnifică devotament și un caracter puternic, specific femeilor care știu ce vor în viață și care sunt pregătite să lupte pentru visurile lor frumoase.

       Ce să mai comentăm? Adriana este tot Ana, numai că, de pe malul Adriaticii. Așa însă cum numele este răspândit de la Nistru până hăt, dincolo de Nisa, Adriana pare a fi un nume universal. Încă nu putem întâlni o Adriană pe Marte, însă cu timpul, mai știi, poate zboară una de-a noastră de pe Terra și pe planeta Marte. Iar Adriana Serb, autoarea romanului ,,Frământări”, editura Coresi, București, m-a convins că se poate edita un roman la această editură. Și nu doar dumneaei a încercat să mă convingă, ci și Andi Dumitrache, care în timpul lansării romanului Rezervația morții la Bokkfest, București a realizat un reportaj video, apoi și un inteviu imediat după lansare. Despre ambii am numai cuvinte frumoase, iar despre romanul epistolar Frământări pot spune că mi-a produs o impresie foarte bună. El, după cum au observat și alții se citește cu pasiune și interes, fiind scris foarte bine de o autoare deosebit de talentată. A câștigat premiul ,,Vintilă Horia”, are doar opinii bune despre el, pentru că e un roman care te emoționează, te pune pe gânduri. Iar autoarea în anul acesta a ajuns la Chișinău odată cu terminarea marșului unirii, inițiat din Alba Iulia până la Chișinău. Regret că dumneaei n-a participat și la Bookfest, Chișinău. Pe data de 30 august a fost timp suficient pentru a prezenta ambele romane, atât Frământări, cât și Rezervația... Cum poți să nu fii recunoscător unei asemenea persoane? Nu văd cum.

                                                                               *

      Preocupat de diferite (varii) nume m-am întrebat: Da ce înseamnă prenumele Agripina? El reproduce numele roman Agrippina, care, după o etimologie populară, ar fi însemnat ,,născut cu picioarele înainte”. Spre deosebire de premumele latine, pătrunse în antroponimia română în sec. XIX prenumele Agripina s-a răspândit la popoarele slave, apoi și la români, prin onomasticonul creștin. În documentele moldovenești (românești) este atestat din secolul al XVI-lea cu formele: Agrăpina (1598, țin. Lăpușna), Grăpina (1602, țin. Orhei), Agrepina (1772-1774, țin. Orhei-Lăpușna). Chiar numele mamei mele este Agripina. Agripina devine în nuvela La vulturi de Gala Galaction un simbol al femeii capabile de eforturi supraomenești pentru salvarea copiilor săi. Ea este soția lui Păun Ozun, are trei copii și este o mama iubitoare și harnică. Se dau două definiții pentru Agripina: 1. fiica lui Agripa, luă de bărbat pe Germanic, cu care avu pe Caligula și muri exilată (38 d. Cr.); 2. fiica lui Germanic, soția lui Claudiu și mama lui Nerone, care puse s’o omoare (59 d. Cr.).

          Este și o istorisire despre sfânta muceniță Agripina, născută şi crescută în Roma cea veche. Ea din tinereţe s-a dat lui Dumnezeu şi s-a făcut, după cum spune Apostolul, bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se măntuiesc. Pentru că, precum un trandafir cu bun miros împodobeşte o grădină, tot aşa şi ea prin pilda vieţii sale celei curate şi îmbunătăţite, a împodobit inimile credincioşilor şi le-a umplut de mireasmă, gonind toată ispita patimilor, pentru că şi-a înfrumuseţat sufletul cu curăţia fecioriei şi s-a logodit cu Hristos, pentru care a alergat la munci cu îndrăzneală, pe vremea împărăţiei lui Valerian, şi s-a dat la multe bătăi pentru dragostea mirelui său, Hristos. Deci a fost bătută cu toiege şi a suferit sfărâmarea oaselor, a fost dezbrăcată de haine şi întinsă cu legături, din care a scăpat fiind dezlegată cu mână nevăzută de îngerul Domnului, care întărind-o pe ea, sfânta a zdrobit toată păgânătatea şi în munci şi-a dat sufletul său lui Dumnezeu. Sfânta muceniță Agripina este inclusă în calendarul creștin la 23 iunie. Despre ea în doxologia se mai spune: ,,Mireasă a lui Hristos din tinerețe, Sfânta Agripina și-a dat sufletul în mâinile Lui după ce a fost torturată crunt, pe vremea împăratului Valerian. Trupul ei, făcător de minuni, a fost îngropat în Sicilia”.

Da cine a fost Iulia Agrippina?

       Agrippina s-a născut la 6 noiembrie anul 15 e.n. în oraşul Renan care se va chema mai târziu, după numele ei, colonia Agrippinesis, azi Koln — Cologne. În acel moment, tatăl său, Germanicus, însoţit de mama sa, Agrippina Senior, ducea război cu triburile germanice de la Rin. Micuţa căpătă numele bunicii sale Agrippina. Ca şi mama sa, a fost o autentică urmaşă a Iuliei, lacomă, crudă, imorală şi despotă. La aceste defecte se adăugau o inteligenţă pornită spre răutate, o dorinţă de autoritate fără fimită şi o ambiţie rar întâlnită. Nu a fost însă atât de fecundă ca mama sa, care în 14 ani a născut nouă copii, dintre care mai trăiau în anii 37—41, în afară de ea, numai trei: Caligula, Iulia Drussila şi Iulia Livilla.

      Din prima sa căsătorie cu Cnaeus Domitius Ahenobarbus, un strănepot al lui Augustus, şi unul dintre cei mai brutali şi depravaţi oameni ai epocii, avusese pe fiul său, Lucius Domitius Ahenobarbus, viitorul Nero. Tatăl lui Nero trăise mult timp în anturajul palatului, îl însoţise pe Germanicus în expediţia sa din Orient şi, din dorinţa lui Tiberius, se căsătorise cu Agrippina, în anul 28 e.n., când aceasta avea numai 13 ani. În anul 37 e.n., ea îl aduse pe lume pe faimosul Nero. Spre norocul Agrippinei, Ahenobarbus a murit de hidropizie în anul 40 e.n., lăsându-i o mare avere, în curând confiscată de hrăpăreţul Caligula, care-şi exila apoi şi sora. După asasinarea lui Caligula, noul împărat o rechemă din exil şi-i restitui bunurile confiscate. Revenită în Roma, Agrippina încercă „să se apropie” de unchiul său, Claudius, dar se lovi imediat de ostilitatea Messalinei. Din nou, ea fu exilată, de astă dată, împreună cu amantul său, filozoful Seneca. O încercare de căsătorie cu viitorul împărat Galba nu-i reuşi, dar deveni repede soţia bogătaşului orator Caius Sallustius Crispus Passienus, strănepot al marelui istoric. În curînd îi muri şi cel de-al doilea soţ, aşa că în anul căsătoriei cu Claudius, tânăra văduvă avea 35 de ani şi era beneficiara unui copios testament.

      Odată ţelul atins, ambiţioasa Agrippina îşi fixă o directivă fundamentală de conducere, rezumată de către Tacitus (Anale, XII, 37) în fraza: „Strămoşii ei au cucerit imperiul, din aceasta ea îşi cerea dreptul cuvenit”. Temându-se să nu aibă soarta depravatei Messalina, ea îşi luă ca model demnitatea Liviei, dar tot „îmbrăcată în rochia lui Ulisse”.

     Nu se poate nega faptul că, la început, Agrippina n-ar fi fost o bună suverană. Tăinui legăturile cu Pallas, micşoră puterea liberţilor ce-l duceau de nas pe Claudius, puse ordine în finanţe, aerisi menajul palatului; scandalurile, asasinatele, sinuciderile se împuţinară. Obţinu rechemarea din exil a lui Seneca şi deveni un preţios colaborator al lui Claudius, care atinsese vârsta de 58 de ani. Liliana Corobca are și ea un personaj cu numele Agripina în romanul Capătul drumului, Polirom, 2018. Agripina ei este soacra personajului principal. ”Mama Agripina a rămas la casa veche, noi locuiam în cea nouă. Eram aproape una de alta și tare bine ne-am împăcat. Agripina Blajâna o strgau. Acum pe mine mă strigă Blajâna, că Blajinschi e prea lung. Când soacra mai trăia, ea era Blajâna, eu eram Anica Blajânica.”

                                                                                  *

     Și lui Anatol Moraru, autorul mai multor cărți, inclusiv Turnătorul de medalii (2008), care este un literat care locuiește la Bălți, acolo muncește și din când în când vine la USRM, cu diferite ocazii, ba e o lansare de carte, ba un festival, congres etc., am de spus un cuvințel. Am o deosebită stimă, față de dumnealui, deși ne vedem prea rar, doar cu unele ocazii susmenționate. A studiat: la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi, Facultatea de Litere, specialitatea Limba şi literatura română (1980-1984). Mai are studii de doctorat la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (1986-1989).

Scriitorul şi profesorul Anatol Moraru este o prezenţă activă în mediul literar şi cel universitar din capitala nordului. S-a născut în satul Scumpia, judeţul Bălţi. După absolvirea Universităţii şi a studiilor de doctorat, a efectuat diverse stagii de documentare în România, SUA, Ungaria şi Rusia. Din 2002 până în prezent este lector superior la Catedra de literatură română şi universală a Universităţii de Stat „A. Russo” din Bălţi. Este redactor-şef al revistei „Confluenţe biologice” (din 2005) şi redactor asociat al revistei „Semn” (din 1995). În afară de activitatea didactică, el coordonează Cenaclul literar „Kontur”, ai cărui membri au bune legături cu cei de la Atelierul „Vlad Ioviţă”, condus de Dumitru Crudu. A semnat volumele de proză „Nou tratat de igienă” (nuvele, Editura „Gunivas”, 2002, distins cu premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova, 2002 şi Premiul de debut Cartea de Top a Salonului Internaţional de Carte, 2003), „Turnătorul de medalii” (roman, Editura „Prut Internaţional”, 2008) „Nu mă tentează” (povestiri, Editura „Cartier”, 2011), lucrarea didactică „Ion Druţă. Opera epică şi dramatică” (Editura „Arc”, 2010), precum şi zeci de articole în presa periodică. Anatol Moraru este de părearea că, „Greşesc amarnic cei, care califică Bălţiul un spaţiu ostil literaturii. Dimpotrivă, cei 127 km, care ne despart de barul Uniunii Scriitorilor, fortifică ambiţia sănătoasă a colegilor mei, scriitorii Maria Şleahtiţchi, Nicolae Leahu, Margareta Curtescu, Ghenadie Nicu, de a prefera nu implicarea în ciorovăielile chişinăuienilor cu legitimaţie literară, ci intrarea într-o competiţie a valorilor”, consider Anatol Moraru. Întrebat de familie, el răspunde scurt: „Sunt căsătorit. Am două fiice. În rest, sunt un om obişnuit…”. 

      Desigur, șirul bărbaților cu acest nume este imens: Anatol Gujel, Anatol Petrencu, Anatole France, Anatol Codru, Chiriac, Ciobanu, Dumitraș, Vidrașcu, dar și Anatolie Petrușevschi, un fost coleg de clasă al autorului, tot intră în acest rând, deși unii mai stau, iar alții s-au dus… La Domnul. Că nimic nu este veșnic, chiar și Galaxia noastră, posibil și Universul.

                                                                                  *

      Anatol Petrencu (n. 22 mai 1945) în or. Căușeni. Vara am venit cu dumnealui de la Șoldănești după un miting de comemorare a victimilor regimului totalitar la monumentul din fața gării feroviară din orășel. Este un talentat specialist în istoria contemporană universală, în special prin manualele și studiile sale monografice referitoare la istoria spațiului nostru. Am câteva cărți ale domniei sale la care țin mult. Dumnealui lucrează profesor la Facultatea de istorie, parcurge  toate treptele științifice ierarhice până la cea de profesor universitar, membru de onoare al Academie Oamnenilor de Știință din România.  Este președinte al Institutului de Istorie Socială ”ProMemoria”. Nominalizez doar câteva monografii ale autorului Anatol Petrencu: România și Basarabia în anii celui de-al Doilea Război Mondial, Chișinău, Editura Epigraf, 1999, 176 p. , Polonezii în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Istoria politică, Chișinău, Editura Cartdidact, 2005, 246 p.; ediția a II-a, anastatică, Iași, Editura Tipo Moldova, 2010., Basarabia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial: 1939-1945, Chișinău, Editura Prut Internațional, 2006, 224 p.; ediția a II-a, anastatică, Iași, Editura Tipo Moldova, 2010 și...Varșovia văzută de un istoric basarabean, Chișinău, Editura Cartdidact, 2006, 144 p. Anatol Petrencu îmi deveni în scurt timp unul dintre cei mai stimați istorici contemporani. Este înțelegător și calm. Nu provoacă situații tensionate și nu procedează ca unii care nu ratează ocazia de a te lua în bășcălie, ca Nicolae Esinencu sau ca mai marele de ani Petru Cărare. Umorul lui Anatol Petrencu este atât de binevoitor, încât poate fi confundat cu elogiul. Ba chiar uneori se confundă. Am de la dumnealui o carte – Varșovia văzută de un istoric basarabean. Mi-a scris: ”Domnului Valerian Ciobanu omagiul autorului, în speranța că va vizita unul din cele mai frumoase orașe ale Europei”. Da, eu am vizitat Varșovia și chiar de două ori! Vorba e că în alte capitale europene, ca Praga, Berlin, Paris, n-am fost niciodată...

       În ciuda faptului că dumnealui a scris o carte despre capitala poloneză după ce a realizat o vizită de documentare, el încă nu-mi văzuse satul natal – Cobâlea. Iar cine nu vede Cobâlea, degeaba merge la Strasbourg! Anatol Petrencu a fost primul care mi-a cumpărat cartea Cobâlea – izvoare de lumină și apoi, după ce a văzut și localitatea a scris și o recenzie la ea. (2007).

      Multe, foarte multe se poate să spui de bine despre Anatol Petrencu, istoricul și omul, dar aici nu cânt difiramburi și nici nu fac omagii prea mari, ci doar așa, scurt pe doi, ilustrez numele în cuvinte. Într-adevăr despre numele istoricului Anatol Petrencu am foarte multe de spus, însă  mai este / era încă un Anatol și anume - Anatol Ciobanu (n. 14 mai 1934) la Ruseni, Edineț, membru corespondent al AȘM. Profesorul universitar Anatol Ciobanu, lingvist, veritabil om de știință în anii tinereții a absolvit Facultatea de  istorie și filologie a USM cu magna cum laude. A făcut doctorantura  sub conducerea acad. Nicolae Corlăteanu și a urcat toate treptele ierarhice, fiind un timp bunișor șef de catedră și profesor universitar. Are ”Ordinul Republicii”, are împliniți 80 de ani, are și tot are. Nu ca alții care n-au, sau n-au avut. Dar de câteva veri și ierni profesorul Anatol Ciobanu este dus la Domnul. Regretabil, dar, viața omului nu este așa de lungă cât este ecuatorul în jurul globului pământesc!

KESSY-ELLYS NYCOLLAS Un jurnal pentru toate gândurile

 

     De mică am ținut jurnale. E adevărat că la început eram mai atrasă de ideea de a avea un carnețel elegant, decorat cu desene cât mai elaborate și cel mai important, scris caligrafic. Dacă titlul nu era scris frumos, rupeam pagina. Mai târziu, jurnalul a ajuns o necesitate pe care niciun aspect artistic nu o mai întrecea. Dar, până acolo, am trecut printr-un proces care a implicat zeci de caiete neterminate din cauza conceptului de bază a jurnalului, și anume, documentarea zilei pe care am avut-o. Îmi pierdeam interesul, pentru că zilele din școala primară erau fie prea plictisitoare ca să fie consemnate, fie prea interesante ca să mai am timp să le scriu în jurnal. Când răsfoiesc paginile scrise atunci nu pot decât să mă amuz cu nostalgie de patosul pe care îl puneam în fiecare intrare, de lejeritatea cu care aruncam câte un ,,pe curând” la sfârșitul paginii și de supărarea pe care o aveam în cele mai minore conflicte.

***

      Gimnaziul a fost o perioadă în care nu am ținut niciun fel de jurnal, așa că nu am foarte multe amintiri scrise despre cum eram atunci. Probabil că de vină erau lipsa de timp și temele în exces, prea multe ca să mă mai pot plânge unui carnet. Însă în clasa a opta am început iar să scriu, de data asta axându-mă mai mult pe ce simțeam, ce găseam interesant prin cărți și ce consideram că vreau să păstrez pentru mai târziu. Uitându-mă înapoi, nu îmi dau seama ce a stârnit această schimbare, dar este cu siguranță una benefică. De aceea vreau să insist asupra beneficiilor pe care le aduce jurnalul – și nu în modul în care ne-am obișnuit.

***

     Jurnalul, pentru mine, nu mai este Duhovnicul cu Bărbie în care mă plângeam de cât de plictisitoare a fost ziua mea. Acum, este mai degrabă un loc în care pot să îmi adun ideile, gândurile și să mă eliberez de stres scriind orice îmi trece prin cap. Cu excepția lucrurilor pe care le-am făcut în ziua respectivă. Ideea e să îmi creez un loc în care să mă pot exprima liber fără constrângeri. Nu mai contează nici dacă scriu urât, nici dacă mâzgălesc pagini, nici dacă desenele pe care le fac nu sunt perfecte. Ce contează e faptul că mă eliberez de greutatea unor gânduri care, odată ce ating hârtia, îmi lasă mintea limpede.

    Indiferent că îți notezi ce ai făcut în cursul zilei, că îți notezi lista de cumpărături, că scrii poezii despre tine sau doar to-do lists, un carnet (fie că îl numești jurnal sau nu) te poate ajuta să te organizezi și să te descoperi. Poate că la început o să fie greu sau incomod să îți transpui vulnerabilitatea în cuvinte, dar odată ce o faci este un sentiment eliberator. Ca atunci când faci curat în toată camera și descoperi ceva ce pierduse-i.

   Voi continua prin a spune că nu mă voi cataloga ca fiind poetă sau ceva similar pentru că mi se pare că e un termen care vine cu o oarecare greutate, dar care te și îngrădește subtil, într-un ,,țarc literar”. Sună destul de forțat, parcă vine la pachet cu o presiune de a scrie mereu – aspect pe care nu îl consider sub nici o formă definitoriu pentru mine sau pentru oamenii din jurul meu care au legătură cu poezia și cu scrisul.

    Acum că am terminat cu acest ,,small disclaimer’’, putem să mergem puțin câte puțin spre trecutul meu ca să încercăm să ajungem la sursa problemei pe care o am azi pe cap – scrisul de poezii. Cred că, pentru aproape toate persoanele, liceul este un catalizator de emoții puternice, care se soldează cu episoade lacrimogene – fie literare, fie legate de orice alt domeniu artistic. Pentru mine, cel puțin, cam așa a început – elanul de a fi cineva interesant, de a avea o trăsătură de personalitate deosebită, m-a dus către scris. Așadar, m-am aruncat cu capul în poezie, ca orice licean, însă fără prea mult citit în spate. Nu pot să spun că ar fi ceva rușinos sau, dimpotrivă, ceva cu care te poți lăuda prea tare; e doar background-ul meu literar, față de care sunt indiferentă.

    Dintr-o poezie în altă poezie, am început să mă dezvolt într-o direcție față de care eram semi-mulțumită și am ajuns să public texte pe diverse grupuri de pe Facebook. Ca să se înțeleagă de ce am dus articolul în direcția în care suntem în acest moment – poezia contemporană pornește din multe zone. Sunt persoane care se dezvoltă în diferite cenacluri, sub niște nume cu greutate; sub embleme de academicieni, filosofi, doctori în literatură.

   Mai sunt oamenii care se dezvoltă relativ independent de „monitorizarea” altora. De când cu era internetului, locul călduț în care m-am învârtit atâția ani, mi-a oferit ocazia de a crea un grup al meu în care să pot publica liberă tot ceea ce muza mă ajută să compun. Apoi mi-am construit un blog pe care l-am înregistrat la Biblioteca Națională ca și revistă online. Îmi doream să nu mai ies în public, să nu mai poposesc în grupuri cu poeți ,,consacrați” care privesc de sus începătorii indiferent de cât de bune sau mai puțin bune sunt creațiile lor și care au uitat că și ei au fost începători. Dumnezeu însă m-a prins de ,,aripi” m-a scuturat strașnic, m-a ridicat în văzduh și mi-a dat apoi drumul forțându-mă să învăț să zbor. Așa am ajuns să fondez o revista de literatură, cultură și artă care a crescut pas cu pas ajungând în cel de al șaptelea an. Ei bine, eu din direcția asta cred că am răsărit – și acum, nu regret nimic. Nu am așteptat să mă ,,scoată nimeni la lumină”, nu mi-am încurcat viața la întâmplare doar ca acel ,,cineva” să mă propulseze. Urăsc și detest peroanele care se cațără pe umerii cuiva pentru a fi observate. Nu aspir la diplome false, la diplome fără nici o valoare. Acele diplome cu titlul de ,,DOCTOR HONORIS CAUSA”, primite fără ca măcar o dată să fi postat pe unul din grupurile emitentului de diplome pe bandă rulantă.

    Cât de multă deschidere aș avea către contemporan, ajung să mă simt blocată între ,,blocuri dărăpănate” și Mihai Eminescu, pe care profa ta de română îl iubea atââââââât de mult încât să ai senzația că nu mai există, domnule și alte valori de referință. Nu am crescut într-o familie în care se citea mult, ci în una în care părinții cumpărau în mod avid cărți pe care mă obligau să le citesc, indiferent dacă erau bune de ceva sau nu. Mie îmi vine și astăzi să citesc tot ce prind, făcându-mi un obicei activ din citit. Eu am scris dar am pus foarte puține pe Facebook, iar tot ce scriu vine, într-un mod surprinzător, destul de ușor la un moment dat. Fără inspirație izvorâtă din ceea ce citeam și poate, când aveam timp liber la dispoziție, ieșeam și examinam cartierul în care stau până când ajungeam expertă în observații minuscule. De la felul în care urmele umezelii se extindeau sub geamurile unor apartamente, până la manelele auzite de la geamuri când mergeam spre bloc 46 – încercam să stochez totul și să-l păstrez pentru mai târziu. Era o formă frumoasă de a scăpa de propriile probleme, pe care mai târziu le combinam în poezii, cu elementele observate în orașul meu. Și cam din acest comportament vine inspirația mea.

Ei bine, asta poate ajunge ,,very old, very quick.” Când am ajuns în diverse grupuri, m-am lovit și mai tare de sentimentul de inferioritate. Ajungi să te învârți în cercuri și să auzi deseori fraza ,,am trei facultăți, sunt filolog, sunt doctorant, masterant...etc”. Rușinea rușinilor. Râzi, pleci puțin capul și te gândești că ești ultimul imbecil, fără vreo portiță de scăpare. Ajungi să crezi că potențialul tău literar este egal cu zero, că oamenii râd puțin cam tare când tu citești și că trenul tău a plecat deja de mult din gară și că nu mai trece pe la tine.

    Sentimentul de inferioritate este unul foarte familiar în rândul scriitorilor contemporani. Cu accesul masiv la informații, filme, cărți, tot ce vrei și ce nu vrei, ai posibilitatea să te dezvolți și să prezinți un potențial imens, ca autodidact.

    De altfel, domeniul literar este unul mic și uneori, neîncăpător pentru toți. Ai grija ca obiceiul prostesc de a râde de alții, lucru pe care îl vezi în primă fază și ajungi să îl urăști cu o pasiune arzătoare, să nu ajungă să se lipească și de tine – e extraordinar de contagios. Să fii toxic și să arunci termeni derogatorii devin sinonime cu tine, odată ce scrii de mai mult timp, pentru că începi să dezvolți păreri prea puternice și inflexibile despre scriiturile altora. Și, uite așa, copilul din tine care scria ce vedea și era fericit și mândru devine un adult sătul, ironic, care își ridică sprâncenele la unele poezii pe care le aude acum în jur.

    Chiar mi se face dor uneori de vremurile în care totul era simplu – înainte de momentele de presiune, înainte de sentimentele frecvente de inferioritate poetică. Aș prefera să mai dau timpul înapoi și să mă trezesc acasă, în patul meu cu multe perne suprapuse unele peste altele. Aș prefera să ies în spatele blocului, să stau pe o bancă și să scriu un poem. Aș prefera ca nimeni să nu ajungă să se considere un eșec literar, să nu simtă presiunea invizibilă de a scrie într-un fel anume.

   Și uite așa, mă plimb fără noimă, la o distanță oarecare față de creațiile mele literare care ajung să mă obosească progresiv. Și după fiecare ,,open mic” sau eveniment literar, mă adun acasă să îmi reîncarc bateria consumată inutil ... transmițându-mi subtil mesaje de încurajare: - nu te da bătută fato! Scrie în continuare. Pentru fiecare scriitor se găsesc și cititori. Nimeni nu a creeat doar capodopere literare. ,,Nimeni nu a fost niciodată profet în țara lui.”

KEN

12.04.2024

AURELIA RÎNJEA - EU AM ÎNCREDERE ÎN PREOȚII TINERI

         Am constatat, cu surprindere, că unii oamenii sunt reticenți atunci când preoții sunt tineri, căutând un duhovnic cât mai bătrân, cu experiență. Nu context valoarea celor în vârstă, unii fiind adevărați sfinți, dar să nu uităm că această generație de preoți tineri are o misiune aparte, mai ales în aceste vremuri deloc ușoare. Ei și-au ascultat chemarea, sunt conștienți de misiunea pe care o au pe pământ, dată de bunul Dumnezeu și merită să le acordăm toată încrederea noastră!

      Se spune că atunci când cauți un duhovnic, să cauți unul care, atunci când îți vorbește, vorbele lui să vină de la Dumnezeu. O să ziceți: greu lucru, unde să găsești și cum să descoperi un preot cu atâta har? Rugați-vă și veți găsiViața m-a obligat să nu pot să mă deplasez decât pe distanțe scurte, așa că a trebuit să găsesc ca duhovnic, pe cineva care este aproape și care să poată să vină să mă spovedesc și să mă împărtășesc acasă.

Peste drum de mine, în fiecare dimineață, din blocul de vizați, dincolo de șosea, cobora un Preot tânăr, de cele mai multe ori însoțit de Tatăl dumnealui și cei doi copii: un băiețel de grădiniță și o fetiță în primele clase, Ana și Maxim.

Bunicul îi ducea pe cei mici la destinația fiecăruia, iar Părintele, după ce îi săruta pe creștetul capului, pleca la datorie.

Intuiția mi-a șoptit că este cel mai potrivit duhovnic. O prietenă din bloc, mi-a zis: - Nu, eu caut pe cineva bătrân, care are experiență și care să nu mă cunoască.

M-a surprins părerea ei și mă întrebam de ce trebuie să nu te cunoască, la urma urmei orice și oricâte păcate ai avea sunt omenești, iar a te cunoaște e un lucru favorabil după părerea mea, putându-te ajuta unde este cazul.

Mi-am ascultat inima și l-am sunat pe Tatăl Părintelui, i-am spus ce doresc, mi-a dat numărul de telefon al acestuia și l-am sunat.

    Atunci am aflat numele și parohia: VICTOR-LUCIAN GEORGESCU, Parohia Kretzulescu, București. Surpriză! Biserica este o bijuterie arhitecturală, situată în centrul Bucureștiului, fiind înconjurată de clădiri impunătoare, care mi-a încântat anii studenției.

A fost zidită în stil brâncovenesc, între 1720-1722 de marele logofăt Iordache Kretzulescu şi Safta, una dintre cele şase fete ale Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu.

Târziu am aflat vârsta Părintelui: 37 de ani.

M-am prezentat, i-am spus rugămintea mea și cu multă amabilitate din partea acestuia, am fixat ziua și ora când urma să vină la mine.

Vorbea la telefon blând, ca un înger. Era prima dată când îi auzeam vocea... apoi ne-am întâlnit.

Era într-o miercuri, dimineața. A venit la ora 7,30. Eu eram emoționată, având în vedere importanța celor două mari fapte ce aveau să se desfășoare în fața lui Dumnezeu: Spovedania și Împărtășania.

Nu pot să vă dau mai multe amănunte, dar vă pot spune că am simțit prin vorbele sale cum Dumnezeu îmi vorbește.

L-am rugat să-mi dea binecuvântarea să studiez Sfânta Scriptură în întregime. Mi-a dat și câteva recomandări ce mi-au fost de un real folos.

Când a pus mâinile deasupra capului meu, la finalul spovedaniei, am simțit atingerea mâinilor lui Dumnezeu!

Nu uit cuvintele sale:

„Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiică și să-ți lase ție toate păcatele. Și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!”

Cât de profundă și de înaltă această rugăciune prin care de fapt, Hristos iartă „cu îndurările iubirii sale de oameni”, iar cel iertat redevine „fiul iubirii”, ucenicul iubit care își sprijină neputințele, dar și nădejdea, pe pieptul lui Hristos, iar Părintele, smerit și rugător, ca un slujitor al lui Hristos și intermediar între tine și El, te cheamă pe tine la o nouă viață a sufletului tău, dăruit de Creator!

Peste câteva zile mi-am permis să-l deranjez cu două întrebări, pe WhatsApp, că eram în mare dilemă. I-am scris:

„BUNĂ DIMINEAȚA, PĂRINTE!

Vă deranjez cu două întrebări (promit că nu revin cu altele).

1. Acum sunt în prezența Sf. Apostol Ioan. Bineînțeles că m-am teleportat pe malul

Iordanului, (unde am fost în excursie) și pot scrie și poetic.

ÎNTREBAREA este: dacă tot citesc Evanghelia lui Ioan, am voie să îi fac un rezumat, poate vreodată voi vorbi despre ea, voi spune cuiva ce conține. Este păcat să vorbesc despre ea sintetic sau trebuie doar reprodusă?

A DOUA ÎNTREBARE:

Ce Evanghelie îmi recomandați după cea a lui IOAN? - că nu am reținut atunci, emoționată fiind. Vă mulțumesc! Vă doresc O ZI BINECUVÂNTATĂ”

Răspunsul a venit în după-amiaza aceleiași zile, dimineața fiind la slujbă:

„De preferat e să meditați asupra textului și să notați ideile care se desprind. Să zicem schițe de interpretare. Un rezumat simplifică. Schițele de comentariu deschid mugurii din text. După Evanghelia lui Ioan, Evanghelia lui Matei”.

Ce frumos: mugurii de text!!! Și câtă dreptatea avea! Am parcurs Evangheliile, mi-am notat pasajele care am simțit că trebuie reținute, pline de învățătura și iubirea Mântuitorului. Apoi am scris, cred cu inspirație divină, ceea ce sufletul meu a simțit nevoia să redea în cuvinte. Cred că va fi o viitoare carte, cu bunăvoința lui Dumnezeu.

***

Un alt moment semnificativ este cel pe care doresc să vi-l prezint în continuare. Pe 12 mai, 2024, în Duminica Tomii, am mers în orașul meu, în Parohia unde m-am botezat, „SFINȚII ILIE și IOAN BOTEZĂTORUL” din cartierul Prăjani, din Slănic Prahova, la Sf. Liturghie.

Drumul spre Biserică este frumos marcat de o Troiță din piatră, pe care oamenii au ridicat-o, îndrumați de Părintele Iulian Costache și care a fost sfințită în 15 octombrie 2023, eveniment la care am participat și eu.

Cu acel prilej am trăit bucuria de a fi împreună cu oamenii Parohiei, fiind mai mulți, decât ne întâlneam, când veneam de obicei acasă.

Ne-am revăzut, ne-am recunoscut, unii... abia ne-am recunoscut... ne-am bucurat împreună de evenimentul care a avut loc, fiind de fapt cu toții, Fii ai lui Dumnezeu, ai acestor locuri, unde am crescut.

Cu acest prilej eu am ridicat o Troiță din cuvinte, în sufletul meu, care apoi a prins contur de carte: Troița din cuvinte, Ed. Lucval&Ken, 2024.

Atunci, am simțit nevoia să le dăruiesc o bucurie, o carte acestor oameni, despre cei care m-au iubit necondiționat și de la care am învățat și eu acest lucru: Bunicii și părinții mei.

În amintirea lor, a celor care m-au învățat să prețuiesc valorile creștine și în semn de prețuire pentru oamenii acestor locuri, am scris: Florile copilăriei, Ed. Lucval&Ken, 2024, iar în Duminica Tomii, mergeam să le ofer darul meu.

La Sf. Liturghie, într-o trăire înaltă, L-am mărturisit cu toții pe Iisus Hristos! Ce frumos e să mărturisim împreună bucuria Învierii!

Privindu-ne în ochi unii pe alții, de fapt, o Lumină ne aduce împreună! O Lumină poate fi citită în ochii fiecăruia, care ne-a fost dăruită!

Mulțumesc Părintelui Iulian Costache, pentru oportunitatea de a fi în acea zi în mijlocul comunității unde am crescut!

Părintele Iulian Costache, tot un preot tânăr, are 35 de ani și slujește de 6 ani la Parohia noastră. O binecuvântare pentru comunitatea de acolo. Un ziditor de suflete cu totul special, cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat. Ne păstorește cu răbdare, înțelegere și înțelepciune, cu virtuți de bun povățuitor și în toate îndrumător! Are o familie frumoasă și doi copii, fetiță și băiat: Eva Maria și Achim Cristian. Fetița este la școală, iar băiețelul urmează să meargă la școală.

La finalul Sf. Liturghii, dumnealui a vorbit despre reținerea oamenilor pentru preoții tineri.

Este motivul pentru care scriu acest material. Nu l-am întrerupt atunci, dar vreau să-l asigur că după părerea mea oamenii trebuie să gândească altfel.

***

Biserica este o Taină, e sălaș al firii omenești a lui Hristos, iar misiunea ei se traduce prin fapte. Biserica însăși e îmbrăcată în învățătură. Preotul este conducătorul vieţii moral-religioase a Parohiei. El trebuie să fie şi în viaţa particulară un exemplu de religiozitate, de iubire a aproapelui şi spirit de sacrificiu în faţa credincioşilor.

Preotul e slujitor al lui Dumnezeu, care dobândește Taina preoţiei prin hirotonie, care e cea dintâi taină, care se desfășoară în altar, realizată prin punerea mâinilor episcopului asupra celui ales, unită cu invocarea harului Sfântului Duh.

Dacă puterea de a săvârși Taina Mărturisirii o primește preotul prin însuși actul hirotoniei, îngăduința de a exercita această putere se dă prin cea de-a doua taină, hirotesia în duhovnic (care e o ierurgie - o binecuvântare, care de dă în afara altarului, în naos).

Prin Duhovnic, de fapt, lucrează Duhul Sfânt. El însuși lucrător cu viața sa, devine model pentru comunitate, devine om duhovnicesc prin modelarea sa în Lumina poruncilor lui Dumnezeu, sfinte și sfințitoare.

Sfântul Nicodim Aghioritul spune că „prin hirotesie, duhovnicul primește duhul priceperii, ca să-și chivernisească cu vrednicie îndeletnicirea sa și să mântuiască cu înțelepciune sufletele păcătoșilor, așa cum, prin punerea mâinilor lui Moise, a primit Isus Navi duhul chibzuinței” (Deuteronom 34, 9).

Prin aceasta i se dă preotului o identitate proprie, aceea de „preot duhovnic”.

Se spune că Duhovnicul trebuie să aibă bunătatea unui părinte față de copilul său. Așa este, el însuși fiind tată în familia sa, unde manifestă această virtute, acum o revarsă binefăcător și asupra celor care-L caută prin el, pe Mântuitorul nostru.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne oferă certitudinea că preoților li s-a dat de către Dumnezeu o putere mult mai mare decât a îngerilor și au fost înălțați la o măreață slujire dumnezeiască.

Astfel ei, ca niște buni slujitori și iubitori ai lui Hristos, printr-o bună pregătire teologică și o cultură generală vastă, au permanentă preocuparea realizării misiunii lor de slujire și înălțătoare formare duhovnicească, pentru a se ridica la vrednicia acestei chemări.

În cazul Mărturisirii, preotul lucrează tainic asupra sufletelor celor încredințați spre mântuire. Pentru asta, el acordă aceeași atenție și pregătire pentru săvârșirea Tainei Spovedaniei, ca și pentru săvârșirea Euharistiei. O pregătire specială, având în vedere că lucrarea sa poartă pecetea prezenței harului, ceea ce necesită o muncă duhovnicească și o înverșunată deschidere spre harul cu care a fost binecuvântat, la care se adaugă experiența și cunoașterea sa.

Asemeni unui bun pedagog, acesta dovedește putere de pătrundere și cunoaștere a firii omenești, calități cu care fie că s-a născut sau pe care și le cultivă, alături de celelalte virtuți hristice, precum sfințenia, moralitatea exemplară, iubirea față de semeni, capacitatea de jertfă, etc.

El realizează o adevărată terapie asupra celor ce vin către el, dar nu în modul cum o oferă un psiholog sau psihiatru în fața căruia de obicei tinerii se confesează, se descătușează de problemele lor.

Ceea ce realizează Duhovnicul depășește metoda terapeutică la care m-am referit, pentru că lucrarea sa e harică, reînnoiește sufletul, așezându-l pe cel venit din ordinea lumească naturală, în ordinea supranaturală, în ordinea harului.

Și mai este un aspect ce merită a fi cunoscut. Preotul duhovnic, înainte de a oficia Taina Spovedaniei, el însuși se mărturisește, fiind el însuși un luptător și împotriva păcatului săvârșit de enoriași, dar și împotriva celui pe care și pe el îl poate încerca. El înțelege stările prin care trece cel ce îl caută, pentru că și el cu siguranță a avut încercări, cei drept, poate de altă natură.

Prin puterea ce i se dă, acesta devine pentru credincioși o fereastră către Hristos, prin care coboară Lumina Harică cu care îi îmbrățișează pe aceștia cu căldura și iubirea divină a Mântuitorului. El devine o oportunitate de a reveni pe Cale a celor ce încă rătăcesc, dar doresc regăsirea în ființa Mântuitorului.

Surprinzător, Duhovnicul vine cu soluții unice și pertinente, salvatoare, la care tu trebuie să fii receptiv și să conștientizezi ce ai de făcut, pentru a merita șansa care ți se oferă.

Când viața se unește cu Cuvântul lui Dumnezeu, care vine prin Părintele Duhovnic, ea capătă alte valențe și dimensiuni.

Astfel El devine mai mult decât un preot la care te-ai spovedit. Nu cred că părintele Duhovnic trebuie să fie neapărat văzător cu duhul, calitate dată de Dumnezeu, dar cred că el poate citi omul din fața lui, înainte de a-i spune acesta ceva.

Sunt convinsă că acesta îl roagă pe Dumnezeu să-I lumineze modalitatea de a-l ajuta, după cum și cel care se îndreaptă spre Duhovnic, se roagă:

„Doamne, Dumnezeul meu, cele ce voiești Tu și le știi că sunt spre folosul sufletului meu, acelea să le pui în gura acestui părinte ca să mi le zică mie și cuvintele lui ca din gura Ta să le primesc și să mă folosesc!”

Prin aceste cuvinte, smerit, îți deschizi sufletul către Bunul Dumnezeu. Duhovnicul te învață cum te unești cu Dumnezeu în rugăciune.

Ba mai mult, este cel care îți descoperă talanții, te ajută și te îndeamnă să-i înmulțești cu bucurie, îți descoperă dorul de Dumnezeu prin dorința de a te manifesta sau exprima, de a dărui și astfel să crești duhovnicește și liber, ca ființă unică a lui Dumnezeu, pentru ca Harul și Lucrarea Sfântului Duh să lucreze și să se vadă și prin El și apoi prin tine.

Rugăciunea noastră este menită să fie o întâlnire cu Dumnezeu și comuniunea cu El să fie una în care inima noastră să se deschidă ca înaintea unui prieten drag, într-o dăruire plină de iubire, aducătoare de sănătate fizică și spirituală.

Și mai este ceva, relația ta cu Părintele Duhovnic, să fie una de preț, nefiindu-ți indiferent prin ce acesta trece.

Eu, cu mica mea putere, mă rog în fiecare dimineață ca Bunul Dumnezeu să-i binecuvânteze viața Părintelui meu Duhovnic și familiei acestuia. Îl poți iubi hristic, cu smerenia și recunoștința cuvenită, pentru că prin graiul lui, Dumnezeu îți vorbește și în modul cel mai tăcut și discret îți dezvăluie Raiul.

Și vă întreb: Cum să nu ai încredere în ei și să nu-i iubești pe acești Preoți tineri?

Există suflete de sărbătoare pe care Dumnezeu le trimite printre oameni, în zilele mari ale veșniciei Lui. Printre aceștia, din cei pe care eu i-am cunoscut amintesc pe:

- Părintele meu Duhovnic VICTOR–LUCIAN GEORGESCU, de la Parohia KRETZULESCU din București.

- Părintele IULIAN COSTACHE, de la Parohia unde m-am botezat, „SFINȚII ILIE și IOAN BOTEZĂTORUL” din cartierul Prăjani din Slănic Prahova.

- Părintele NICOLAE STOICA de la Parohia 

VLĂȘCUȚA, Argeș, un om extraordinar, căruia îi percepi ușor frecvența sufletului, alături de care am avut șansa să accesez noi trepte ale spiritului, fapt pentru care îi mulțumesc.

Și sunt convinsă că există mulți asemenea lor. Este motivul pentru care am încredere în viitorul Bisericii Ortodoxe a neamului nostru!

Fie ca gândurile noastre de binecuvântare și recunoștință să ajungă la Cer și Domnul să-i răsplătească din plin cu harul și iubirea Lui, pentru ca să-și împlinească fiecare Misiunea duhovnicească pentru care a venit aici, printre noi, în această Țară minunată, întru Slava Lui Dumnezeu! Doamne, ia sub Acoperământul Tău cel Sfânt acest neam trăitor al acestor meleaguri, parte a Grădinii Maicii Sfinte!

Prof. AURELIA RÎNJEA

Membru al Uniunii Scriitorilor de Limba Română

și al World Poets Association, România

AURELIA RÎNJEA - DIN NOU DE VORBĂ CU CITITORII!

Poezia este un dar divin cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat pe noi oamenii, iar pe poeții în mod special. Nu e de mirare că oamenii o percep diferit.

         Poetul, prin poemele sale, transmite oamenilor mesajul său, încărcat de iubire pentru semeni, pentru Creație, pentru Dumnezeu, care este de fapt misiunea sa, căreia își dedică întreaga viață. O construcție din cuvinte, un templu al spiritului, în care sufletul său găsește spațiul și coordonatele necesare realizării lucrărilor sale.

Poetul vorbește despre realități uneori văzute, alteori nevăzute, dar îmbrăcate în haina adevărului, în cuvintele vii, care-i dau dimensiunea poetică și axiologică totodată. Un discurs liric, adresat celor care au sau nu au descoperit încă Taina Cuvântului și bucuria care rezidă din aceasta.

Viața pentru el, ca o sentință, capătă sens prin ceea ce scrie și dăruiește oamenilor. Problema receptivității sale sau a ne receptivității este o problemă existențială, ce ține de contextul actual. Cuvântul Poetului, precum sămânța lucrătorului, cade foarte des pe locuri aride, e luat de vânt și purtat în locuri neprielnice, unde e ignorat de unii, călcat în picioare de alții... și foarte rar găsește solul roditor în care să capete rădăcini. Dar Poetul caută continuu.

Eu consider că solul cel mai bune este sufletul copiilor, care sunt deschiși către nou, către frumos. Sufletul copilului este cu siguranță cel mai bun sol pentru semănat. Îi oferim seminţe, îi arătăm cum acestea pot deveni plante, apoi el optează ce va face cu ele. La început va fi curios, apoi va descoperi satisfacția adevărului spus și creionat de el, zidirea muntelui de iubire din inima sa. Poezia este și ea un copil, al sufletului poetului!

Odată ce a prins rădăcini, va rodi într-o varietate de forme, care mai de care mai surprinzătoare!

O misiune programatică, într-o lume în care conjunctural, unii sunt sufocați de problemele vieții sau ademeniți de valorile materiale și nestatornice ale acestei lumi și nu au timp să descopere și să guste frumosul din Cuvânt. Pentru că odată descoperit, îi va pătrunde în abisul sufletului, unde va dăinui și rodi.

Poetul e un semănător, care a învățat lecția comunicării smerite și răbdătoare, continue și perseverente. Unul căruia poezia nu îi aduce bucurii materiale, ci doar spirituale. Mereu situat între ne receptivitate și destul de rar receptivitate, între obstacole și revelații doar din când în când, între oameni și îngeri, între surzi și cei care caută binele și frumosul.

Nu totdeauna inimile oamenilor maturi sunt primitoare. Tot mai des acestea sunt roase de orgolii, de scări valorice false, ispitite de lucruri nestatornice. Dar el perseverează și speră: Poetul stă de vorbă / Cu Dumnezeu / Cântând din lira Lui divină / Dumnezeu îi zice: „Cântă mai departe / Într-o zi te vor auzi” (Semn divin, Aurelia Rînjea).

Cititorii mei sunt oameni speciali, sunt suflete alese! Rezonăm subtil, pe frecvențe nevăzute, dăruind și iubind hristic!

Cel mai tânăr cititor al meu, este o fetiță, o Prințesă pentru mine, Prințesa Maria-Karolina Alionte, din Slănic - Prahova! Are 4 anișori și descifrează tainele Cuvântului, ajutată de Bunica ei, din cartea mea, Alexia și Îngerașul, Ed Lucval&Ken, 2023! Sunt convinsă că și ea într-o zi va scrie!

Iar... cel mai în vârstă cititor al meu, este Doamna Maria Huțișoru, 88 de ani, fostă învățătoare, din comuna Bivolari, județul Iași! Să ne trăiți, distinsă Doamnă și să ne bucurăm mulți ani împreună de Frumusețea tainică a Cuvântului scris și rostit!

Dar comentarii interesante vin, ca de obicei și din partea Domnului Tiberiu Ursu, care adoră lumina diafană, îngerească a poeziei, energiile imperceptibile, dar pătrunzătoare ale Cuvântului, până în abisul sufletului.

Captivat de imagini, care sunt contrabalansate de sentiment, consideră că în poezia mea pătrunde într-un univers nou, într-un timp nou, dăruit de Dumnezeu pentru a-L cunoaște mai bine.

Pentru dumnealui, unii autori sunt „mai karmici”, exprimând cu precădere dureri sau stări emoționale care îi marchează. Alții... tind spre inefabil, spre lumină, sau la unii ... apare câte un cuvânt repetitiv, ce dă un ritm aparte (de ex: durere, întuneric sau la mine cuvântul „poezie”, care face, de fapt, parte din ființa mea).

Poezia are un ritm propriu, al unei muzici lăuntrice, pentru că spune dumnealui: „spiritul se manifestă prin cuvinte. Dacă în muzică îți trebuie un cod pentru sunete spre a le citi (și în ceruri îngerii se ocupă într-un fel de muzică), în poezie, în spatele unui cuvânt, sunt foarte multe cuvinte...”

Adoră poezia haiku, ce surprinde în puține cuvinte esența! Și-ar dori să vadă o electroencefalogramă a poetului când scrie, să înțeleagă ce parte a creierului e atunci activată... Ar fi interesat pentru dumnealui acest experiment să fie făcut și când mai mulți poeți crează deodată pe același subiect!

Este un om curios de lucrurile practice, dar care face des incursiuni și în lumea poeziei. Consideră că fiecare poet are un înger sau mai mulți „care ne bat la cap cu poezioare”, că poeții respiră într-o lume aparte, unde nu toți au acces. Iar eu vin și spun: „pentru mine poezia este o respirație divină!”

A descoperit la mine poezii foarte frumoase despre Lumină. Și spune:

„Noi când înțelegem Lumina, ar trebui să nu ne gândim doar la capacitatea ochiului de a sesiza și de a manifesta Lumina, ci și la Lumina cuvintelor, a stărilor trăite și transmise. Noi suntem ca niște puzzle-uri, avem anumite tendințe care se potrivesc cu ale celorlalți. Când te gândești că aceste mozaicuri de Lumină se schimbă, e și mai frumoasă dinamica vieții!

De exemplu, azi e miercuri, putem să ne gândim la centrul conștiinței! La unii conștiința este în inimă, conștiință de sine a vieții. La alții e un pic mai în creier, rațională, o conștiință de sine cu misiuni personale asumate.

La alții conștiința își manifestă programele în nivele mai superioare ale structurilor nemuritoare. Dar când conștiința omului ajunge în Sinele, în Duhul lui, atunci nu mai trebuie să spunem nimic. El doar este!

Ce vreau să zic: În poezie nu atât cuvintele spuse... la o ființă care trăiește cu conștiința la nivelul cel mai înalt al ei, în Duh, își exprimă această Lumină a conștiinței prin cuvinte nespuse dintre cuvintele spuse. Adică, într-o poezie e o înșiruire de cuvinte, între ele s-ar potrivi alte cuvinte și ar ieși poezia de dedesubt. Cred că vă place subiectul!”

• Bineînțeles! - mă fascinează! Am căutat într-o ultimă carte a mea, Tăceri torențiale, Ed Lucval&Ken, 2024, să spun ce de multe ori am vrut să spun și n-am spus. Am simțit nevoia să le adun. Adevărul este că sunt foarte multe lucruri care nu le spunem... Cuvintele sunt vii, iar sufletele deosebite se atrag, se recunosc!

Și continuă:

• Adevărul e că oamenii ar trebui să citească măcar o poezie pe săptămână

și să memoreze măcar una pe lună, indiferent de tentă religioasă, spirituală...

• Eu mi-aș dori copiilor să reușim să le inspirăm această dragoste pentru

poezie, pentru poveste!

• Câte mămici citesc celor încă nenăscuți poezii sau măcar să le citească o

poveste sau să pună măcar un audiobook, să audă copilul prin rezonanțele mamei povești, poezii? Sub 1/100, cam 2 / la 10.000 pe planetă fac asta... Cam greu să vină un Eminescu pe aici cu așa pondere...

Un adevăr trist... și cu atât misiunea noastră e mai specială, mai importantă și are greutate.

Așa că... dragii mei Cititori, mă bucur că existați în viața mea și fie ca întâlnirile noastre reale sau virtuale, să fie binecuvântate din plin și îmbrăcate în aura Poeziei! Pe curând!

Prof. AURELIA RÎNJEA

Membru al Uniunii Scriitorilor de Limba Română

și al World Poets Association, România