TAINA SCRISULUI - MIRACOL UNIC AURELIA
RÎNJEA
Scrisul
este pentru mine respirația cosmică prin care simt că aparțin acestui pământ. Mă
definește și mă însoțește cu aură de lumină, în bucurie și în singurătate, în
adâncul ființei mele, acolo unde îl găsesc pe Dumnezeu. Vibrația cuvântului mă
pătrunde tainic, rezonând în toate cerurile, în clipele pe care le trăiesc
prinse într-o horă românească, de unde visele prind aripi. O flacără ce o păstrez vie, într-o
continuă aventură de autocunoaştere și redescoperire, prin care depun mărturie în fața cerului cerului
despre adevăr, oameni și iubirile lor. O reînviere a lumii prin cuvânt, prin
care supraviețuiesc acestor vremuri, într-un tărâm de poveste, unde magia
cuvântului mă însoțește, în miracolul unic pe care îl trăiesc doar scriind.
Dar pentru că Poezia este prima mea
iubire, azi vă voi vorbi despre Ea.
Dragostea
pentru scris se afla sădită dintotdeauna undeva, în adâncul ființei mele,
crescută pe plaiuri de dor, la poalele Muntelui de sare, pe Valea Slănicului, o
Vale a Fericirii, a Copilăriei veşnice, unde lăstunii sufletului şi-au deschis
aripile spre lume, într-o rezonanţă sublimă, prin Cuvânt de Poem. Aici, un
curcubeu solar şi-a aşternut
binecuvântarea, într-o revărsare de sensuri peste existenţa mea, în care
magicul s-a împletit cu adevărul, spre a creşte copil fericit, apoi fizician,
apoi poet al acestui colţ de univers, în acest loc curat de Ţară, în care
legendele au fost încredinţate apelor să povestească despre ele.
Aici,
în colţul meu de rai, am cunoscut lumea, într-o împletire de creaţie şi divin,
ce mi-a pătruns fiinţa într-un timp al iubirii eterne. Aici, în satul meu
cosmic, am învățat să-L aducem pe Dumnezeu în casele noastre, pe acest tărâm de
rai, unde cândva, cu siguranță El s-a plimbat sau poate o face și astăzi.
Am
avut norocul să mă nasc într-un neam pentru care familia, şcoala şi credinţa
sunt valori fundamentale. Un popor ales, binecuvântat, căruia Dumnezeu din
Logosul Primar i-a dăruit ceva mai mult decât altora, o limbă frumoasă,
generoasă, expresivă, bogată semantic, ce rezonează cu sufletul românilor,
reprezentând emblema identității noastre culturale, liturghia noastră de zi cu
zi, pe care o purtăm în inimă ca pe o icoană.
Iubirea
necondiționată a bunicilor, a părinților, rezonează prin rădăcinile adânc
înfipte în sare, într-o simbioză de adevăr și iubire. O vibraţie greu
de cuprins în cuvinte, tăcută, înscrisă în ADN-ul acestor zimbri, pe Drumul
Sării, într-o gaussiană a spiritului, unde tăcerea mării scrie cu hieroglife de
sânge despre iubirea şi durerea oamenilor în caravanele cu însemne, despre
sufletul lor decantat în lacrimă, într-o lume proprie cu credinţa în Dumnezeu,
care aici şi-a revărsat din plin iubirea!
Aș
vrea să vedeți în mine copila care s-a scăldat la gârlă, a copt pâine şi colaci,
a fost la strânsul fânului, la împărţitul oilor, a ţesut covoare, a plantat
pomi fructiferi, a mers la biserică, a ridicat căpițe pe care le considera
Piramidele lui Keops, a fost iubită necondiţionat, apoi şi-a luat zborul și
viaţa în piept.
Țin minte,
când eram copil, Tata ne recita… Poezia de atunci avea un miraj aparte și
cuprindea totul. Nu pot să uit cum pe
aceste plaiuri când eram mică era să mă pierd prin pădure căutând vulpea, care
parcă mă urmărește și acum căutând-o, căutându-mă într-o regăsire de Sine,
regăsindu-mă în cele din urmă în Poezie. Știam cu mult timp înainte că o să
scriu, că o să pictez, dar nu știam când…
Apoi au urmat Poeții lumii, Eminescu, Blaga, Nichita,
Federico Garcia Lorca, Odiseea Elitis și alții, dar adevăratul Botez al Poeziei pot
spune că a venit citindu-l pe Nichita în Fiziologia Poeziei.
Când
eram mică nu eram prea vorbăreață. Așa că am găsit la îndemână un mod de
comunicare simplu, decent și elevat, construind lumea așa cum mi-am dorit-o,
cum am văzut-o eu. În Poezie nu aplic Legile Fizicii. Acolo, Poezia are Legile
ei, e liberă!
Ce este Poezia este greu de spus…
Poate
chiar nu ştie nimeni. Dar pot să spun că starea de poezie este una specială, un
fel de alt pământ în care lumea începe cu tine. O stare celestă, o
binecuvântare, care te cuprinde ca un duh, de Lumină sau chiar de Poezie, în
care te laşi purtat voit sau fără voie în braţele ei, ca în braţele lui
Dumnezeu, într-o rugăciune în care intri spre a te
integra absolutului.
Prin poezie pătrunzi într-o altă dimensiune, din care te întorci
purificat, încărcat în frumuseţe. O retragere către sinele tău,
într-o singurătate în care îţi auzi şoaptele Eu-lui, unde te poţi exprima liber
şi unde auzi cuvintele Creatorului. Odată descoperită, trăită unic şi sfânt
această stare, aspiri către ea, o cauţi ca pe un loc în care vrei să evadezi şi
în care te simţi tu însuţi, aşa cum te-a lăsat Creatorul în dimineaţa
existenţei tale.
Acolo
respiri Lumina în tăcerea profundă a misterului, care te înconjoară, spaţiile
devin mari, le vezi cu mintea dar şi cu inima, de parcă ai mai fost acolo,
într-o reamintire tacită şi păşeşti peste abisul sufletului, asemenea unei
plutiri, fără să simţi gravitaţia, cu instantanee revelatoare care îţi taie din
când în când răsuflarea. Respiri amplu şi trăieşti starea de poezie ca pe o
stare de fericire, atemporală, în care îţi auzi lăuntric Vocea, armonizându-se
cu acel ceva „mai adânc decât adâncul”, din sufletul tău, despre care vorbea
Sfântul Augustin. Un mister ce creşte până îl trăieşti ca pe o stare de graţie,
regeneratoare şi purificatoare. Te simţi fiinţa primordială a Creaţiei, care
are şansa să facă paşi prin memoria timpului şi a omenirii. Cuvintele, ca nişte
îngeri, vin în întâmpinarea ta, prietenoase şi ispititoare, îmbiindu-te, ca
împreună să purcedem la o zidire, una specială, în care liantul este iubirea.
Aduni cuvintele în amfore, le mângâi ca pe proprii copii, însetat fiind de o
asceză a spiritului, care te ajută să rămâi tu însuţi şi să renaşti spiritual în
propria fiinţă. Precum în piua din cămara Bunicii, în care din grâu pregăteşti
făina pentru pâine, într-o stranietate pură, într-o religiozitate profundă şi
adevărată, într-o crisalidă, cuvintele, ca nişte coconi de lumină aşteaptă
latent, se trezesc, se răsfaţă şi printr-o alchimie neînţeleasă, din armonia
lor pură se aprind ca nişte stele, fără să te ardă, luminează fără umbră, cu
aură de sfințenie, pe care doar poeții o văd. O plasmă vie, o materie aprinsă
din care, înlăturând umbrele dinspre unde ai venit, ca în Dialogul lui Platon,
modelezi idei, sensuri, care instantaneu prind formă şi contur, ridicând din
ele într-o arhitectură proprie, un castel, o biserică, un poem, pe care îl
locuieşti, dar în care nu te simţi singur. Te însoţeşte ceva, sau cineva, poate
Duhul Poeziei sau Eul tău sau Geamănul Eu-lui tău şi asta, sub binecuvântarea
lui Dumnezeu. Se naşte Poezia ca o o interfață între tine și El, precum o fațetă
a marii Sale iubiri. Un mod de manifestare a iubirii lui Dumnezeu care se
revarsă asupra ta, iar tu răspunzi la această iubire tot cu iubire, așa cum o
înțelegi ca poet și pe care o dăruiești și celorlalți.
Un
dar oferit mie de El, pe care înţeleg să-l transform în daruri pentru oameni, o
Pâine Sfântă pentru cei care urmează să se bucure de această hrană a
spiritului. Acolo te cuprinde o Pace, o curgere firească de bine, un sentiment
de împlinire al unei deveniri, prin care dăruieşti nu din ceea ce ai, ci din
ceea ce eşti, cum spune Sfântul nostru Arsenie Boca, cu recunoştinţă pentru
şansa de a vedea lumea în armonia ei, cu frumuseţea ei, cu ubicuitatea care te
locuieşte. O vrajă de care nu te poţi desprinde din mijlocul acestui vortex
divin, în care constaţi că te simţi atât de bine, de parcă ai fi în ochiul unei
furtuni magice, departe de durerile lumii. Un Axis Mundi îţi uneşte inima cu
Cerul. Se restabileşte o linişte, o tăcere de care
ai nevoie, un timp în care reflectezi printre cuvinte, care te îmbrăţişează
precum albul, care contopeşte în sine culorile.
Acolo,
Poezia creşte în sufletul meu, precum un pui de alun, ce caută soarele,
îmbrăcat în misterul de tăceri al cuvintelor. O emoţie care se condensează în
ceea ce ai de spus despre ce eşti lăsat să auzi, să simţi, să trăieşti. Trăieşti amplu şi înalt clipa, care lunecă pe o spirală
Fibonacci, prin care urcă sau curge esenţa vieţii. O pasăre trece prin inima ta
cu privirea îndreptată spre cer.
Pentru
mine ca fizician, acolo unde se termină Fizica începe Poezia, într-o deschidere
spre metafizic. Există o zonă a spiritualităţii, unde sufletul şi spiritul se
plimbă în voie, cugetând despre inefabilul fiinţării, unde îşi dau mâna, se
contopesc în reflecţii spre înţelegerea sensurilor şi a rostului devenirii
umane, plutind într-o zonă de suprapunere a două subtile şi înalte câmpuri ale
cunoaşterii, Fizica şi Metafizica. Acolo, sufletul şi spiritul, precum
electronii plimbându-se la braţ, pe bulevardul benzilor de valenţă şi de
conducţie, fac incursiuni astrale, desprinzându-se sau revenind în starea
fundamentală, investigând haosul existenţial spre a-l transcende în multe
stări, una dintre ele fiind Poezia.
Există
o poetică a Fizicii şi Metafizicii, care pluteşte în aer, regeneratoare, în care cele două îşi dau mâna, hrănindu-se
armonic şi creând, prin salturi cuantice emoţii estetice. Fizic trăim în
prezent, dar pentru spirit nu există timp. În
Poezie, conexiuni metafizice, nevăzute, fac să transcendem limitele, dragostea
de Cuvânt să devină incandescentă, imponderabilă. Un generator de trăiri
inefabile, o religiozitate ce duce spre absolut, printr-o Metafizică a
renaşterii propriei tale fiinţe, o singurătate în care pot încăpea cel puţin
doi, tu şi Dumnezeu, dar în care e loc şi pentru alţii ce rezonează, vor sau
învaţă să descopere acest miracol.
Orice om simte acut orele sale astrale, care-i marchează
existenţa. Una dintre ele este întâlnirea cu Poezia, ca o a doua naştere, în
care ştie că trebuie să zboare cu orice risc, într-o îngemănare sub semnul
timpului, în bucuria dimineţilor depline. O încununare precum un
curcubeu stelar, între fizică şi metafizică, într-o metamorfoză continuă între
suflet şi armoniile lumii.
Poetul,
cu căutarea fizicianului, cu paşii tăcuţi ai intuiţiei, sub adierea copacului
cosmic ce-i scutură iubiri pe care le culege cu râvna ţăranului român, trage
brazde adânci în căutarea propriei identităţi. Iubirea lui mângâie materia, o
trezeşte, o face să cânte, să trăiască, să dăinuie, păstorind cuvintele.
Poezia, acest ocean de necuprins, de armonie intrinsecă, un
descântec adânc ce te revigorează, în care fiecare val de nelinişte
cristalizează în trăiri, aprinde un foc aducător de pace şi armonie, care te
transformă prin conexiunea directă cu Dumnezeu. O rugăciune în care te scufunzi
pentru a renaşte întru Iisus, pentru a te integra universului. Prin Poezie
cunoşti cea mai ascunsă şi intimă parte a fiinţei tale, într-o dimensiune
stelară, în care te redescoperi tu cel adevărat, lăsat de Creator pentru a
iubi, pentru a crea, pentru a dăinui.
Poezia, acest fulger divin dintre Fizică
şi Metafizică
Poezia este o mărturisire, o armonie cu lucrurile, cu
cuvintele şi cu noi. Între coperte, îl descoperi pe El, acolo unde aşteptarea
orizontului descrie supremaţia şi povestea nespusă a Luminii.
Acolo, în leagănul vieţii, ca nişte şoapte profunde,
precum nişte prunci, cuvintele îşi găsesc liniştea, iubind. Poezia este
Cosmoză, este Iubire cosmică şi duce la Dumnezeu. Este cheia care
descuie toate uşile castelului nostru lăuntric! Este un portal energetic între
lumi, o evadare printr-o poartă de
trecere precum cea dintre viaţă şi
neviaţă, dar reversibilă şi plină de mister, o străfulgerare sacră a barierei
existenţiale, precum un efect tunel cuantic sau cosmic, dincolo de hotarele
nevăzutului, prin care comunici cu El. Poezia este
o construcţie arhitecturală prin care eşti redat Luminii, Creatorului. O construcţie din cărămizile ale universului,
vibrând în acordurile inimii poetului. O lume pe care o creezi şi o
dăruieşti ca pe o Pâine Sfântă coborând şi urcând pe scara îngerilor, pe scara
lui Iacob, care este de fapt scara înţelegerii, a iubirii şi a dăruirii.
Pentru
mine Poezia este şi rămâne o stare de mister ce îmi cuprinde fiinţa, deschizând
calea spre descoperirea Adevărului Unic şi spre raţiunea de „a fi”, peste care cortina lumii aruncă un curcubeu
de tăcere. Este un principiu de viaţă, o şcoală a vieţii care se învaţă, ca o
iubire cu sens unic, necondiţionată, o călătorie unică în care te redescoperi,
hrănindu-ţi fiinţa din abisul Luminii. Puterea
ei miraculoasă naşte în noi o Poezie proprie, a sufletului care ne înalţă,
eliberându-ne din încătuşarea destinului. Este rugăciune, este deodată gnoză şi
zidire, o forţă misterioasă de apărare a singurătăţii, o cheie de aur către
inima omului. Poetul îşi caută locul într-o lume a poeziei şi a iubirii, pentru
că ea, Poezia, e darul lui Dumnezeu, e iubirea lui care te locuieşte, în care te scalzi, te
oglindești, îți botezi sufletul care are nevoie măcar din când în când, să se
bucure, să plutească şi să trăiască frumos.
Poezia
o percepi ca pe o lumină ce trece printre jaluzele atunci când le tragi. Dacă
lumina îți atinge inima, ești fericit și scrii.
Eminescu ne spune: „Că tot ce naşte-n univers / Aceea şi declină / De
s-ar opri totul din mers / S-ar naște lumina, lumină!” (poemul Regina nopții,
Versuri din manuscrise, Ed. Humanitas, 2016). Adică dacă ar îngheţa totul,
rămâne lumina lumină. Din oprirea din mers a universului ar izvorî nu
întunericul final, ci o intensă lumină. Această lumină – lumină, extraordinară,
e Lumina Lină, aceea din Imnul creştin cu autor necunoscut, din primele secole
ale Creştinismului, care se cântă până astăzi în biserică, este lumina
neapropiată, e lumina de dincolo de lumina fizică. Iar Poezia este o rămăşiţă
pământească întrupată în Cuvânt, a acestei Lumini, care s-a născut odată cu
universul şi care va rămâne altfel și după ce se va sfârşi universul. Ea are un
ritm al respiraţiei ei interioare, al ideii, al construcţiei, al curgerii
tensiunii interioare, un fluid cosmic ce urcă prin capilarele ființării după
alte legi, aducând în lumea asta, unde e atâta entropie, o lecţie de linişte,
de liniște interioară. Fiecare
cuvânt are aură și energie proprie, iar împreună cuvintele, printr-o sinergie tăcută,
generează miracolul Poeziei, cu aura ei acaparatoare. Între cuvinte funcție de
polaritate, ca într-un câmp de forțe straniu, apar licăriri, scântei de spirit, idei, atracții sau respingeri, care
dezamorsează sau tensionează, liniștesc sau neliniștesc entropic sau
negentropic, generând aura și magia poemului.
Cuvântul e spirit, e har…
Însuși
Cuvântul e spirit, e har, scânteie divină lăuntrică, iar Poezia poate fi o
planetă a fiecăruia! Cu cât e locuită de mai mulți, bucuria e mai mare, doar
dacă locuitorii ei nu generează războaie, că unii așa s-au învățat. Dacă
Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa, omul a căpătat puterea de a
crea ca și D-zeu, dar la alte dimensiuni.
În
acest univers în expansiune, căruia îi este specifică deplasarea spre roșu a
radiației electromagnetice, în viziunea mea, poetul, cu viteza gândului,
levitează, apropiindu-se de Sursă, deci spre violet, rezonând în Lumină prin
Cuvânt, până își găsește liniștea și rostul, scriind. (Aurelia Rînjea,
Levitații în violet, Ed. Stef, Iași, 2021) El aduce cuvintele din starea lor
fundamentală în una de grație și ea fundamentală pentru existența celui care
scrie. Poezia mă poartă între lumi, într-o zonă în care violetul mă
îmbrățișează, respirând lumina, hrănindu-mă cu ea, zidind. Un salt crescător în
frecvență, în care eu, ca fizician, cu cât mă apropii de Sursă, văd universul
scăldat în violet, la fel ca și cel al Poeziei. Acolo câmpurile se armonizează,
într-o terapie a sufletului, în care aura Poeziei și a poetului se unesc în una
singură, în care te simți purificat și ecranat de manipulările nocive ale
răului generalizat. Poezia face lumea mai bună, mai umană, aduce visul și
povestea în viața celor care o descoperă!
Te îndemn Cititorule, să descoperi această stare de Poezie şi
s-o trăieşti ca pe un dar! Poezia așteaptă latent, în fiecare
dintre noi, pe cineva, care să o trezească precum o prințesă printr-un sărut,
iar acel cineva pot fi eu, tu, un profesor, un bunic, un scriitor, un înger. Descoperă
acest univers lăuntric care este sădit în tine și care te așteaptă! Pășește în
el precum într-o biserică, pios, smerit, cu sufletul deschis, căutător spre
lumină. Odată ajuns acolo descoperă-i magia, care te îmbrăţişează, ca o
copilărie pe care nu vrei s-o uiţi. Un castel, o oază de lumină în suflet, în
care tacit îţi armonizezi fiinţa cu tine însăţi, cu lumea şi cu cerul. Te
retragi în reveria lui, întru Cuvânt şi-l locuieşti poetic, într-un mister pe
care-l creşti până îl trăieşti, în altarul tău de frumuseţe, unde spiritul
înfloreşte precum un curcubeu, iar umanul îți este măsură şi armonie.
Regăseşte-te pe tine însăţi în această stare plină de mister şi
armonie, în această zbatere între adâncimile cugetului şi mişcătoarele
singurătăţi,
ce creează o deschidere spre libertate, puternic încorporată în rădăcinile
vieţii, în hotarele dintre văzut şi nevăzut, dintre real şi imaginar, concret
şi abstract, prezent şi absent, dintre etern şi efemer. Un periplu în care
căutările, după reflecţii şi reflexii succesive, într-o discursivitate
continuă, se întorc spre noi, aducând libertate şi armonie, într-o coerenţă
surprinzătoare în acest imens ocean de entropie, într-o casă primitoare şi tăcută în care căutăm ceva care acum se naște,
într-o mărturisire cu lucrurile, cu cuvintele şi cu noi. O stare fundamentală
în care cuvintele prind rădăcini şi muguri, spre a dărui lumii această bucurie
atât de necesară.
Cred că Dumnezeu a fost Poet.
Când
scriu mă gândesc să placă oamenilor, dar în primul rând Lui. Dacă ești tangibil la iubirea lui Dumnezeu, devii
intangibil la nebunia lumii. Bineînțeles
că apar și obstacole: ignoranța unora, agresivitatea prin omisiune, invidii,
dar tu îți vezi de drum, atâta timp cât a scrie e pentru tine, pentru cei din
jur și pentru Dumnezeu, o bucurie.
Există
o eleganță a firii dincolo de intuiţie și de verticalitatea gândirii, care
crește în tine, până când într-o zi, vei descoperi că poţi percepe energiile
din jurul tău. Nu ignora aceste daruri! Recunoaşte ceea ce ţi se arată ca o
binecuvântare. Adevărul și iubirea te ghidează. A scrie înseamnă a-ți lăsa
sufletul să urmeze Lumina, un examen la singurătate, pe care îl trecem fiecare
de unul singur, faţă în faţă cu Sinele propriu, în care martor este Dumnezeu,
iar nota ţi-o pune conştiinţa. Poetul
este un rezonator cosmic, iar Poezia este și va rămâne dreptul nostru cosmic la
singurătate.
