1. LUCEAFĂRUL DIN ADÂNCURI ***Autor: RADU NECULAI ***NOTĂ LECTURĂ: AURELIA RÎNJEA

 

„ÎNTÂLNIRE POETICĂ”

 

Dragă cititorule, azi ne propunem să pătrundem pios, în adâncurile unui suflet de poet, în castelul lui din poeme, din volumul intitulat LUCEAFĂRUL DIN ADÂNCURI, conștienți fiind că cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru.

            Nu l-am cunoscut până acum pe poetul  RADU NECULAI, care se află la vârsta când înțelepciunea vieții își spune cuvântul și merită din plin a fi dăruită prin cuvânt de poem.  Volumul este conceput din opt capitole, ce cuprind grupaje de poeme dedicate soției, bunicilor și nepoților, iubirii, poeme despre natură, poeme religioase, patriotice, dedicate Crăciunului și casei părăsite. Mânați de provocarea acestui minunat titlu, ne lăsăm purtați pe firul magic al poetului, care scrie, trăiește, retrăiește și dăruiește.

Primul grupaj de poeme este dedicat soției acestuia, căreia îi oferă darul suprem, sufletul său întru veșnicie. Ce poate fi mai frumos decât să-mbraci o iubire în poezie! Pe aceasta o vede „rebelă ca lumina”, „precum un vers”,  (Mereu doar cu tine) o făptură divină, între el și Dumnezeu. Momente de liniște sufletească, în familie, ne sunt transmise, parcă spre a ne bucura și noi de momentele sale de împlinire: „Astăzi / Ne privim copiii, / Stând / În grădină, / Sub cireș / Și stele / Cad în palme”. (Iubire de femeie)

Cât de  frumos declară soției: „Cu tine apun”,… „Cu tine răsar”!... „Cu tine, / Cuvinte rostesc! / Lumină îmi ești, / Alerg după tine, / Învăț să merg / Și viața trăiesc”. (Dacă tu nu ai fi) Poetul vrea să-i fie acesteia toamna care să o țină în brațe, primăvară să o cuprindă în palme, iar noaptea să-i fie înger, în singurul anotimp „iubirea”. (Pentru tine) Printr-o minunată comparație ne spune: „Azi suntem doar o poezie, / Rostind din versuri împreună / Și iar te naști din litere, silabe”. (Eterna iubire) Iată că Iubirea, ca și Poezia,  zidește, nesfârșește și vindecă.

Un al doilea grupaj de poeme este dedicat părinților și bunicilor. Despre bunicul său, cu privirea spre cer, ne spune: „Ai degetele rădăcini, / De cer vrei să te prinzi, / Ca un apostol mă privești! / Prin post și rugăciune, / Tu ți-ai făcut, / Spre DUMNEZEU o scară”. (Bunicul)

Emoțiile sunt profunde pentru mama sa, al cărui suflet îl poartă lăuntric, „Tu cauți Copilul din mine. / Șoapte aud, / Soarele / Te urcă la cer…  Să vină Crăciunul, / Împărtășiți eram împreună!” (Mama)

            Copilăria sa ne-o prezintă ca fiind „Lumea de basm, / Cu sfinți, apostoli și arhangheli”,… pentru  el bătrânii erau apostoli, satul era un rai, oamenii citeau în noapte cerul. (Copilărie)

Pentru poet lumea este plină de bucuriile pe care i le oferă nepoții, cărora atât de tainic și de înțelept le vorbește. Nepotului îi dorește: „Să-l ai pe Dumnezeu în tine, / Nepoate, / Voinic ca Făt Frumos să crești!” (Nepotul)  sau… „ Să crești, / Să atingi răsăritul, / Botez să primești / Închinat de brațele mamei, / Icoană să fii, / Păstor să-ți fie Hristos, / Dumnezeu cu tine să fie”. (Te aștept) ori… „Clipirea ochilor tăi / E bătaia inimii mele”.  (Evelin, nepoata mea)

Urmează Dedicații iubirii într-o atmosferă edenică: Zefiru-i vioară, ochii sunt clepsidre, fulgerul degetelor, raiul deschis ca o carte, muguri de lumină,  din poezie să facă „ciutură și fântână”. (Rugă) Poetul așteaptă femeia iubită... „Și timpul trece peste mine, / Mă face drum / În calea ta. / În ochii tăi / Sunt poezie... (Doar tu)  Iubirea adevărată urcă pentru cei doi la cer, în Slujbă cerească.

Poetul folosește minunate expresii literare precum: litere pe floare, cuvinte lacustre, te cuibărești în ochii mei, mă săruți cu rouă, „tresar păpădii… Copilul învață să meargă / În pântecul mamei”,  (În arșița nopții)  prin care realizează construcții estetice, care îmbracă în emoție și trăiri înalte acest areal poetic care ne încântă.

Ne vorbește despre o Toamnă a iubirii, Ziua ca o iubire, Iubirea ca brumă sau Iubirea balerină. Amintirile se prind într-o horă, care reverberând…  „Când vei veni / Amestecă-te în mine, / Să mă ridic ca iarba / Când plânge cu zăpada”. (Dacă vii)

Cu inima iubind,  poetul consideră femeia un înger, darul lui Dumnezeu pentru bărbat,  iar familia este altarul iubirii lor.

În următorul grupaj de poeme, poetul ne situează într-un timp biblic, în care aude rugăciuni, tristețile de iarnă se amestecă între oameni, iar el se vede precum un stejar măcinat de dor, o iarnă în care se vrea iar copil: „Să-mi caut sania și traista, / Să plec cu colindatul / Pe uliți sfinte de Crăciun”. (Iarnă)

O toamnă bacoviană ni se dezvăluie:  „Îi spun să mă lase, / Ea mușcă din mine / Cu dinți carnivori”... o toamnă care se răzbună pe el, făcând copacii să plângă, și bineînțeles Ploaia:  „Versuri cade ploaia, / Pe caldarâm, / Se sparge în cuvinte, / Doar iarba / Împletește poezia”. Toamna este precum o femeie îmbrăcată în iie, având pe ea „Cusături de flori și cruce, / Șarpe înșirat pe umeri, / Porți catrință din ogoare / Și maramă, / Borangic din fir de brumă, / Cingătoare ți-ai pus luna”. (Toamnă)

 În poemele religioase, într-o confesiune profundă, poetul se adresează lui Dumnezeu: „Troienit e DOAMNE / Drumul spre tine, / Vântul lovește, / Gerul / Mușcă din mine, / Cerul” (Mântuire în iarnă),  simte Învierea, simte lacrima lui Dumnezeu în „lutul din noi”, (Lacrima ta Doamne) iar în suflet își face altar. Cu smerenie se roagă de Dumnezeu „Fă-ne icoană, / Coboară peste noi lumină”. (Lacrimi)

O frumoasă imagine o dedică satului, pe care-l vede o mănăstire, (Sfințenia satului) , în care „E ziua mereu înviere, / Lumii, / Hristos se arată”.

Grupajul de poeme patriotice începe cu poemul Ardeal, care pentru poet este „candela țării, / Slujbă de veghe, / Poarta / Pe unde trec Domnitorii, / Coroană și sceptru, / Matcă de ape și neam, Buciumul serii, / Mereu rugăciune. / Ardeal! / Ești scriptură, / Geneză, / Altar de credință, Răstignire, / Mereu înviere”, aducând recunoștință eroilor neamului, ale căror nume stau scrise „pe cruce /  În cimitir de eroi, / E sufletul țării. / Ostașul e sânge în noi!” (Ostașul)

Ne vorbește despre iubirea de țară, despre Decebal, pe care-l vede viteaz, drept și fără moarte, cu rezonanțe profunde dinspre vremurile strămoșești.

Țara, pentru poet, este un „dor, / Răsăritul în ochii bunicii, / Cuvintele rugăciune, / Sărutul / Pe frunte al mamei, / Mâna tatei în creștet”,…  „Ești dor / De sărbătorile creștine, / De pâine și colaci, / Ești urma lacrimii mele, / ROMÂNIE”.  (ROMÂNIE) Desigur nu poate trece fără a vorbi de prezentul pandemic, în care „morții pleacă singuri”… „Suntem lucrători la viață, / Angajați cu ziua, / Avem sâmbrie răsăritul, / Apusul avem gazdă”. (Lucrător la viață)

Suntem invitați să mergem și cu colindul, să  „dăm / Lumii de veste / De DUMNEZEU / Din Betleem”. (Primiți cu colindul?) Hristos să coboare în noi  „De Crăciun / Să fim lumină, / Pașii lui Hristos / Să îi simțim”, pentru ca apoi, în finalul volumului  în Casa părăsită,  din care fuge timpul, aduce un omagiu învățătorului său, pe care-l poartă  în suflet  ca pe un apostol, încheind cu cinstirea eroilor neamului și a celor care au murit la Don. (Noaptea haiducilor)

Am descoperit prin acest periplu al spiritului, un poet complet, o personalitate care vibrează sublim pe multe frecvențe, care iubește și dăruiește.

Ce frumos este când descoperi că există bărbați care iubesc infinit femeia și care au înțeles sensul iubirii adevărate, pentru care se bucură și cerul, iar iubirea lor se nesfârșește prin poezie! Când vezi divinul din celălalt, iubirea devine poezie, care apoi se transformă în rugăciune și capătă valențe cosmice. În Poezie, ca și în Iubire, te reinventezi cu fiecare clipă, trăiești dragostea ca o Poezie, pe care o dăruiești, renăscând în ea.

A fost o surpriză plăcută pentru mine această lectură, nu numai pentru că am rezonat cu poetul, trăind întâmplător aceleași etape ale vieții, cu bucurii și nostalgii, cu copilul lăuntric care se vrea fericit, dar și prin frumusețea poemelor care te poartă pe un tărâm în care viața se împletește cu povestea, cu metafora, cu veșnicia. 

Cu spiritul ancorat în lumină, poetul își conturează profilul prin poeme, în care lumea, cerul și pământul ființează deodată, cu ecouri în noi, iubitorii de poezie. O hrană pentru suflet, care ne poartă spre descoperirea de noi dimensiuni ale spiritului uman, adâncindu-ne în trăiri lăuntrice, pe frecvențele fundamentale al sufletului.

Un volum încântător, o melodie lucrată din cuvinte, o arhitectură lirică cu rădăcinile adânc înfipte în creuzetul poetic al sufletului său. În clipele de taină ale cuvintelor din acest volum, mulți ne vom recunoaște, vom râde sau plânge alături de poet, iar cartea va dăinui prin fiecare cititor care o va parcurge de mână cu poetul. O poezie ofertantă, limpede, ce construiește poduri către noi, într-o căutare de sine a fiecăruia, asumându-ne acest spectacol viu de trăiri autentice, acest  fluviu de simțiri care ne invită la reflecții, scris în tonalitățile majore ale sufletului său.    

Poetul RADU NECULAI este un om cu porțile sufletului larg deschise, care își poartă metaforele ca pe niște iubite, în anotimpurile sale poetice. Un periplul imaginativ, cu efuziuni biografice, cu tainele vieţii pe care acum poetul le priveşte de la înălţimea înţelepciunii.  Poezia sa surprinde, emoţionează, rămâne în memoria cititorului, care se regăseşte în ea. 

Iată că poezia ne ajută și de această dată să descoperim oameni minunați și speciali! 

Mulțumim poetului pentru acest minunat dar și așteptăm cu bucurie și interes următoarele apariții editoriale!

 

        AURELIA RÎNJA

 

 

Arta folosirii imaginilor cu valoare de simbol Nora în căutarea identității Mara Popescu-Vasilca

 Arta folosirii imaginilor cu valoare de simbol

Nora în căutarea identității   Mara Popescu-Vasilca

Romanul ''Nora în căutarea identității'' este un  roman profund, despre viață și fericire,  despre  căutări, speranțe și vise, despre destin și  dorința de libertate și de autodescoperire,  muncit cu multă  pasiune și clădit în detaliu cu mult talent narativ de către  scriitoarea Mara Popescu-Vasilca

Autoarea construiește un întreg spectacol cu un scenariu  demn de pelicula unui film cu o bogată distribuție și  care o are în rolul principal pe Nora,de profesie farmacistă, o femeie  deosebită și foarte interesantă care nu trece  neobservată în niciun episod , folosindu-se de toată priceperea regizorală și artistică de care dispune cu scopul de a ține  cititorul ancorat în firul poveștii  până la sfârșit, ceea ce și reușește din plin.

Fără a dori să dezvălui prea mult din  subiectul acestui roman deosebit de incitant  cu scene  de puternică trăire, secrete, situații neprevăzute, lacrimi, zâmbete, scene de iubire pasională și multe altele, voi face câteva precizări care mi s-au părut deosebit de interesante și care  fac parte din arsenalul de mijloace vizual-artistice și reflexiv-meditative  pe care  le folosește  cu succes scriitoarea.  

Întoarcerea în copilărie se derulează în amintiri apărute ca niște luminițe ce îi bucură și animează  memoria, reamintindu-și și de primele sentimente și de primul sărut plin de farmec și  îmbrăcat în emoții puternice.

Pe parcursul romanului microfonul  celui ce povestește este schimbat de către autoare și pus  în mâna personajelor, care în acest fel  își exprimă direct simțămintele, apropiindu-se mai mult de cititor. Scriitoarea prezintă în detaliu fiecare secvență asigurându-se că cititorul va putea păși direct  pe scena imaginară a romanului  simțind  emoțiile cu personajele și analizându-le apoi  meditativ până la  identificare.

Cu măiestria unui artist ce-și pictează opera și apoi se îndrăgostește de ea, Mara Popescu -Vasilca  dezvoltă fantezii în culori, jocuri ale minții,subtilități imaginativ-cognitive  care alunecă fin, se infiltrează  și ating  acel simț artistic deosebit de creativ  cotropitor-contemplativ al seducției  care se  contopește cu voința, într-o subjugare fără cusur  de  dorință și pasiune. Imaginile și scenele  poveștii  astfel create nu lasă loc judecăților pentru că există frământări și reflexii proprii ale personajelor  bine construite psihologic care fac acest lucru într-un dialog interior cu eul meditativ.  

Romantismul  se împletește cu poezia  dar și cu suspansul, cu secrete  și  povești care  te țin acolo, te fac să te gândești, să dezlegi firele țesute cu  atâta pricepere și migală de autoare  și bineînțeles  te fac  să participi și să fii  interesat să continui lectura.Sentimente de tot felul  vor inunda cartea,  rând pe rând, de la iubire, dragoste, trădare, iertare și împăcare,  până la intrigi   și tot felul de evenimente neașteptate care captivează.

Detaliile narative  cu valoare  vizual artistică  sunt  puternic  prezente în romanul ''Nora în căutarea identității''  prin  câteva  elemente interesante cărora  le dă valoare de simbol.Voi exemplifica doar două  pentru că  doresc să las  cititorii să le descopere singuri  neretezându-le  această plăcere a descoperirii personale  care face parte din roman.

Primul exemplu:   pantofii cu toc pe care Nora îi visase în fața unei vitrine încă de copilă, o dorință  arzătoare, un vis care a devenit realitate și care semnifică  feminitatea, maturizarea și conștientizarea forței de seducție,  semnifică eleganța, bunul gust, rafinamentul  dar și  independența și  libertatea femeii de a-și oferi bucurie și  puterea de-a alege. Un simbol atent ales și  prezentat de  autoarea Mara Popescu-Vasilca,  care dorește să sublinieze astfel și încrederea  în forțele proprii a femeii, puterea și hotărârea de a căuta fericirea,de a-și alege propriul destin, dorința de a se afla în înalta societate, dorința de a fi admirată, de a fi frumoasă, de a fi iubită  și dorită  pentru întregul pe care îl reprezintă ea, femeia adevărată!

Al doilea exemplu:  vioara care reprezintă  sensibilitate,  vibrații de înaltă trăire, muzicalitatea sufletului, dans  elegant   între arcuș și vioară, dragoste și iubire de artă, de frumos, de eleganță  un   adevărat simbol  al dăruirii și creației  pe altarul virtuoșilor.În același timp  vioara și arcușul împreună semnifică dragostea  și contopirea  prin atingerea firavă și  mișcarea lentă, tandră ca un joc al seducției,reprezentând  simțire și pasiune, un dans al inimilor pe portativul pasiunii și al dependenței  unul de altul.

Folosind  cu tenacitate aceste simboluri dar și alte  mijloace  artistice  precum  versul, visul, reflecția, descrieri vizual-olfactiv-gustative, descrierea sentimentelor, a trăirilor, a emoțiilor, fac din romanul  scriitoarei Mara Popescu -Vasilca  un  roman de succes.

Deoarece  am citit și alte romane ale scriitoarei aș dori să mai precizez un aspect deosebit de important  și anume că  scriitoarea  și-a creat un stil, o semnătură proprie  prin  lecțiile de viață  pe care le strecoară subtil  între coperțile romanului, relația cu divinitatea  însoțind toate personajele principale ale romanelor sale.

Fie că este vorba de o scenă pasională de dragoste, o scenă de un dramatism sfâșietor sau  o răsturnare de situație ca-n filme, toate poartă amprenta talentatei scriitoare Mara Popescu- Vasilca, amprentă ce  răspândește  miresme de  speranță, pozitivism și final fericit!

Mihaela CD

 membru TWUC, LSR, WPA

Președinte World Poets Association Canada

Personalități notorii ale neamului românesc! Constantin Ețco: omul științei și al omeniei!

 

   Personalități notorii ale neamului românesc! 

   Constantin Ețco: omul științei și al omeniei!

       

31 august 1966! Abiturienții care au susținut cu succes examenele de admitere, au trecut concursul
și au fost înscriși în rândurile studenților Institutului de Stat de Medicină din Chișinău (azi, Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie ,,Nicolae Testemițeanu „din Chișinău) sunt invitați la Comitetul Sindical al studenților pentru a li se repartiza locuri în căminele institutului. Acolo l-am și văzut și am făcut un schimb de vorbe cu liderul sindicatului studențesc, Constantin Ețco, proaspăt angajat la Catedra de Igienă Socială și Organizare a Ocrotirii Sănătății. Era bine dispus, glumea cu noi, mai făcea și bancuri. De atunci nu l-am mai văzut până în anul VI când am început a studia obiectul cu privire la organizarea sistemului de ocrotire a sănătății, avându-l ca profesor chiar pe Constantin Ețco, deja candidat în științe medicale, cum era catalogat pe timpuri persoana care susținea teza respectivă de disertație. În scurt timp am devenit mai apropiați ca să întreținem și relații de amiciție. Au trecut mulți ani de când l-am cunoscut pe Constantin Ețco, peste 55 de ani, o viață de om, ca să afirm că domnia sa a fost un savant înnăscut și un om simplu, modest și comunicabil cu toți din preajma sa. Savantul Constantin Ețco a atins cele mai înalte piscuri în medicina științifică, de la un simplu lector, candidat în științe medicale la doctor abilitat în științe medicale, profesor universitar, șef de catedră și academician. De menționat faptul, că pe timpuri oamenii științei medicale trebuiau să meargă la Moscova sau în alte orașe ale Rusiei Sovietice ca să-și susțină tezele lor de disertație. Același lucru a fost obligat să-l facă și savantul Constantin Ețco, susținându-și ambele teze la Institutul Central de Perfecționare a Medicilor din Moscova, sub conducerea Patriarhului medicinii autohtone, profesorului Nicolae Testemițeanu. Ca să-i descriu mai detaliat activitatea științifică și cea obștească în ordine cronologică a profesorului Constantin Ețco, mi-ar trebui zeci și zeci de pagini de revistă sau carte. Cititorul, care dorește să afle mai multe despre viața și activitatea profesorului Constantin Ețco, are posibilitatea să între în posesia cărții scriitorului și publicistului, Liviu Belâi, ,,Constantin Ețco, magul din Țara Gorunilor”, editată chiar în anul 2021 cu prilejul celor 80 de ani de la nașterea ilustrului savant. Autorul volumului, Liviu Belâi, a depus o muncă sisifică la selectarea și redactarea celor mai semnificative articole semnate de către personalități notorii din țară și de peste hotarele ei, rude și prieteni care l-au cunoscut pe regretatul Constantin Ețco și au avut a spune un cuvânt de bine despre domnia sa. Cartea este bogată și în fotografii ce ilustrează multiple crâmpeie din viața personală, familiară și cea științifică.

            Fără doar și poate că și eu am foarte multe a le spune, căci, ca un prieten fidel al Catedrei de Igienă Socială și Organizare a Ocrotirii Sănătății a Institutului de Stat de Medicină din Chișinău, la care eram angajat prin cumul și diriguiam cu grupuri de studenți și citeam prelegeri în fața lor, am comunicat foarte des și-n diverse circumstanțe cu colegul de breaslă și prietenul, Constantin Ețco! Acest lucru mi-l rezerv să-l fac într-un eventual eseu impunător. Dar, un moment interesant a relațiilor noastre amicale, merită a fi descris și-n acest articol dedicat memoriei regretatului savant, Constantin Ețco. 

      Anul 1996, campania preelectorală de alegere a preşedintelui Republicii Moldova era în toi. Până la 1 decembrie, ziua alegerilor, mai rămâneau zile numărate. Candidaţii la această funcţie, Mircea Snegur, preşedinte al Republicii şi Petru Lucinschi, preşedinte al Parlamentului R.M., inundau electoratul cu ultimele promisiuni, unele mai fantastice decât altele. În ajun de alegeri, apropiaţii preşedintelui Mircea Snegur mai depun un efort: convoacă Congresul I al Asociaţiei Medicilor din Moldova. Vioara întâi a acestei manifestări preelectorale era doctorul Mihai Moroşanu cu titlul onorific de Om Emerit. Sala Palatului Naţional a fost plină de medici, care veniseră nu atât să constituie Congresul, cât să-l susţină pe candidatul Mircea Snegur. Au vorbit entuziasmat şi destul de metaforic profesorii Gheorghe Ţâbârnă, Vasile Anestiadi, Ion Mereuţă, doctorii în medicină Andrei Usatâi şi Mihail Zineac, alţi conducători şi medici de rând de la instituţiile medicale din Chişinău şi republică. Am vorbit şi eu, menţionând că primele succese ale Mişcării de Eliberare Naţională, revenirea la grafia latină, statutul limbii oficiale a ţării, stema şi tricolorul i se datorează în mare măsură şi domnului Mircea Snegur. După Congres o parte din delegaţi au fost invitaţi şi la un banchet în sala de la etajul doi al Palatului Naţional în cinstea lui Mircea Snegur. N-am să descriu atmosfera care domina la acel banchet, una însă o pot menţiona: de lichelism moldovenii noştri totdeauna au avut parte. Cam pe la sfârşitul banchetului profesorul Constantin Eţco se apropie de mine şi-mi propune: „Dacă mergi la Botanică, eu sunt cu maşina, poţi să-i spui şi lui Mihai (Moroşanu)”. Desigur că i-am mulţumit profesorului pentru amabilitate şi l-am rugat pe Mihai Moroşanu să se grăbească şi el cât putem profita de ocazie. Şi, salutându-i pe unii cunoscuţi mai apropiaţi, am ieşit din palat şi ne-am urcat în maşina profesorului Constantin Eţco. Pe bancheta din faţă s-a aşezat soţia lui, profesoara Ludmila Eţco, iar Mihai Moroşanu, eu şi doctorul Andrei Testemiţanu, fiul patriarhului medicinii naţionale Nicolae Testemiţanu, pe bancheta din spate. În drum spre Botanică, profesorul Constantin Eţco îşi întoarce capul şi ne spune: „Poate intraţi pe la mine? E zi de odihnă şi vom discuta mai în voie. Şi un coniac bun găsim”. Vorbă să fie, sigur c-am acceptat propunerea şi în scurt timp ne-am văzut în apartamentul profesorului Eţco de pe bulevardul Traian. În coridor cu toţii păşim peste un... sac plin cu cartofi. „Mi l-au adus de acasă, de la Horodişte, Călăraşi, şi n-am când să-i duc la garaj”, zise stăpânul casei, profesorul Eţco. Eu cu glumele mele îl liniştesc pe profesor să nu-şi facă probleme căci la coniacul dumnealui cartofii vor prinde bine. Intrăm în sufragerie, ne aşezăm comod care pe pat, care în fotoliu şi aşteptăm coniacul, căci la recepţii, sindrofii oficiale nu-ţi prea permiţi să consumi băuturi alcoolice. Stăpânul deschide barul şi scoate o sticlă de coniac, iar stăpâna între timp pune pe masă câteva tartine, mărturisindu-ne că prăjeşte cartofi şi până una alta să-i dăm crezare şi să gustăm ce este pe masă. Servim un păhăruţ, mai muşcăm şi din tartine, apoi mai servim încă un păhăruţ ca să ne încălzim binişor. Limbile ni se dezleagă şi începe o discuţie aprinsă în jurul candidaţilor la preşedinţie şi poate mai puţin abordând şi probleme medicale care ne erau mai aproape, cu toţii fiind medici de specialitate. Iată şi tigaia plină aburindă cu cartofi prăjiţi. Dar ce-i o tigaie cu cartofi la patru bărbaţi flămânzi?! Cât ai clipi din ochi tigaia a rămas goală. Stăpânul casei, profesorul Constantin Eţco, mai „jertfeşte” o sticlă de coniac, iar stăpâna, Ludmila Eţco, mai pune la prăjit o altă tigaie cu cartofi. Să mă credeţi, dar au mai urmat încă multe tigăi cu cartofi prăjiţi şi lichid la ele. Ne-am simţit bine, căci stăpânii au fost oameni primitori, binevoitori. Dar toate au măsura lor. Ne ridicăm şi mulţumind profesorilor Eţco, dăm să ieşim din apartament. La ieşire din nou păşim... peste sacul rămas pe jumătate. Eu, din nou cu glumele mele: „Domnule profesor, nu mai duceţi cartofii la garaj, că mai venim o dată şi-i dăm gata şi pe ăştia care au rămas: „Cu plăcere, răspunde profesorul. Pentru oameni buni mai găsim noi cartofi”. În aceeaşi zi Congresul medicilor, cartofi prăjiţi la profesorul Constantin Eţco şi alegerile prezidenţiale. Cred că pentru toţi cea mai bucuroasă amintire a rămas ospitalitatea profesorilor Ludmila şi Constantin Eţco. Dar de câştigat peste o săptămână a câştigat Petru Lucinschi. Păcat că de atunci un alt Congres al Asociaţiei Medicilor n-a mai fost convocat.

    Numele profesorului universitar, Constantin Ețco, academician al Academiei Internaţionale „Neosfera” din Moscova, academician al Academiei Internaţionale de Informatizare şi al Academiei Internaţionale de Management, autor a peste 430 de lucrări ştiinţifice, inclusiv 14 monografii, 12 manuale, compendii, ghiduri şi peste 30 de îndrumări metodice pentru medici şi studenţi, autorul lucrării fundamentale „Management în sistemul de sănătate”, conducătorul tezelor de doctor abilitat și doctor în medicină; Cetățean de Onoare a raionului Călărași și al satului Horodiște; Laureat al Premiului „Savantul Anului” al Academiei de Științe a Moldovei; Laureat al Galei Premiilor în Sănătate pentru Întreaga carieră medicală; Laureat al Premiului Național al Republicii Moldova ; deținătorul medaliilor „Veteran al Muncii”, „Nicolae Testemițeanu”, „Dimitrie Cantemir” și Ordinului „Gloria Muncii” se înscrie pe bune în Fondul de aur al medicinii autohtone și mondiale.

          În memoria profesorului Constantin Ețco a fost instalat bustul său pe Aleea Savanților și Medicilor Iluștri a Universității de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițeanu”. Numele fondatorului și redactorului-șef onorific al revistei „Sănătate Publică, Economie și Management în Medicină”, Constantin Ețco, este atribuit Gimnaziului din satul său natal Horodiște, raionul Călărași.

                                                       Ion Cuzuioc,

                                           medic, scriitor și publicist

   

TAINA SCRISULUI - MIRACOL UNIC - AURELIA RÎNJEA

    

      TAINA SCRISULUI - MIRACOL UNIC        

                                                                                                                                            AURELIA RÎNJEA

 

Scrisul este pentru mine respirația cosmică prin care simt că aparțin acestui pământ. Mă definește și mă însoțește cu aură de lumină, în bucurie și în singurătate, în adâncul ființei mele, acolo unde îl găsesc pe Dumnezeu. Vibrația cuvântului mă pătrunde tainic, rezonând în toate cerurile, în clipele pe care le trăiesc prinse într-o horă românească, de unde visele prind aripi. O flacără ce o păstrez vie, într-o continuă aventură de autocunoaştere și redescoperire, prin care depun mărturie în fața cerului cerului despre adevăr, oameni și iubirile lor. O reînviere a lumii prin cuvânt, prin care supraviețuiesc acestor vremuri, într-un tărâm de poveste, unde magia cuvântului mă însoțește, în miracolul unic pe care îl trăiesc doar scriind.

 

Dar pentru că Poezia este prima mea iubire, azi vă voi vorbi despre Ea.

 

Dragostea pentru scris se afla sădită dintotdeauna undeva, în adâncul ființei mele, crescută pe plaiuri de dor, la poalele Muntelui de sare, pe Valea Slănicului, o Vale a Fericirii, a Copilăriei veşnice, unde lăstunii sufletului şi-au deschis aripile spre lume, într-o rezonanţă sublimă, prin Cuvânt de Poem. Aici, un curcubeu solar şi-a aşternut  binecuvântarea, într-o revărsare de sensuri peste existenţa mea, în care magicul s-a împletit cu adevărul, spre a creşte copil fericit, apoi fizician, apoi poet al acestui colţ de univers, în acest loc curat de Ţară, în care legendele au fost încredinţate apelor să povestească despre ele.

Aici, în colţul meu de rai, am cunoscut lumea, într-o împletire de creaţie şi divin, ce mi-a pătruns fiinţa într-un timp al iubirii eterne. Aici, în satul meu cosmic, am învățat să-L aducem pe Dumnezeu în casele noastre, pe acest tărâm de rai, unde cândva, cu siguranță El s-a plimbat sau poate o face și astăzi.

Am avut norocul să mă nasc într-un neam pentru care familia, şcoala şi credinţa sunt valori fundamentale. Un popor ales, binecuvântat, căruia Dumnezeu din Logosul Primar i-a dăruit ceva mai mult decât altora, o limbă frumoasă, generoasă, expresivă, bogată semantic, ce rezonează cu sufletul românilor, reprezentând emblema identității noastre culturale, liturghia noastră de zi cu zi, pe care o purtăm în inimă ca pe o icoană.

Iubirea necondiționată a bunicilor, a părinților, rezonează prin rădăcinile adânc înfipte în sare, într-o simbioză de adevăr și iubire. O vibraţie greu de cuprins în cuvinte, tăcută, înscrisă în ADN-ul acestor zimbri, pe Drumul Sării, într-o gaussiană a spiritului, unde tăcerea mării scrie cu hieroglife de sânge despre iubirea şi durerea oamenilor în caravanele cu însemne, despre sufletul lor decantat în lacrimă, într-o lume proprie cu credinţa în Dumnezeu, care aici şi-a revărsat din plin iubirea!

Aș vrea să vedeți în mine copila care s-a scăldat la gârlă, a copt pâine şi colaci, a fost la strânsul fânului, la împărţitul oilor, a ţesut covoare, a plantat pomi fructiferi, a mers la biserică, a ridicat căpițe pe care le considera Piramidele lui Keops, a fost iubită necondiţionat, apoi şi-a luat zborul și viaţa în piept.

Țin minte, când eram copil, Tata ne recita… Poezia de atunci avea un miraj aparte și cuprindea totul.  Nu pot să uit cum pe aceste plaiuri când eram mică era să mă pierd prin pădure căutând vulpea, care parcă mă urmărește și acum căutând-o, căutându-mă într-o regăsire de Sine, regăsindu-mă în cele din urmă în Poezie. Știam cu mult timp înainte că o să scriu, că o să pictez, dar nu știam când…

Apoi au urmat Poeții lumii, Eminescu, Blaga, Nichita, Federico Garcia Lorca, Odiseea Elitis și alții, dar adevăratul Botez al Poeziei pot spune că a venit citindu-l pe Nichita în Fiziologia Poeziei.

Când eram mică nu eram prea vorbăreață. Așa că am găsit la îndemână un mod de comunicare simplu, decent și elevat, construind lumea așa cum mi-am dorit-o, cum am văzut-o eu. În Poezie nu aplic Legile Fizicii. Acolo, Poezia are Legile ei, e liberă!

 

Ce este Poezia este greu de spus…

 

Poate chiar nu ştie nimeni. Dar pot să spun că starea de poezie este una specială, un fel de alt pământ în care lumea începe cu tine. O stare celestă, o binecuvântare, care te cuprinde ca un duh, de Lumină sau chiar de Poezie, în care te laşi purtat voit sau fără voie în braţele ei, ca în braţele lui Dumnezeu, într-o rugăciune în care intri spre a te integra absolutului.

Prin poezie pătrunzi într-o altă dimensiune, din care te întorci purificat, încărcat în frumuseţe. O retragere către sinele tău, într-o singurătate în care îţi auzi şoaptele Eu-lui, unde te poţi exprima liber şi unde auzi cuvintele Creatorului. Odată descoperită, trăită unic şi sfânt această stare, aspiri către ea, o cauţi ca pe un loc în care vrei să evadezi şi în care te simţi tu însuţi, aşa cum te-a lăsat Creatorul în dimineaţa existenţei tale.

Acolo respiri Lumina în tăcerea profundă a misterului, care te înconjoară, spaţiile devin mari, le vezi cu mintea dar şi cu inima, de parcă ai mai fost acolo, într-o reamintire tacită şi păşeşti peste abisul sufletului, asemenea unei plutiri, fără să simţi gravitaţia, cu instantanee revelatoare care îţi taie din când în când răsuflarea. Respiri amplu şi trăieşti starea de poezie ca pe o stare de fericire, atemporală, în care îţi auzi lăuntric Vocea, armonizându-se cu acel ceva „mai adânc decât adâncul”, din sufletul tău, despre care vorbea Sfântul Augustin. Un mister ce creşte până îl trăieşti ca pe o stare de graţie, regeneratoare şi purificatoare. Te simţi fiinţa primordială a Creaţiei, care are şansa să facă paşi prin memoria timpului şi a omenirii. Cuvintele, ca nişte îngeri, vin în întâmpinarea ta, prietenoase şi ispititoare, îmbiindu-te, ca împreună să purcedem la o zidire, una specială, în care liantul este iubirea. Aduni cuvintele în amfore, le mângâi ca pe proprii copii, însetat fiind de o asceză a spiritului, care te ajută să rămâi tu însuţi şi să renaşti spiritual în propria fiinţă. Precum în piua din cămara Bunicii, în care din grâu pregăteşti făina pentru pâine, într-o stranietate pură, într-o religiozitate profundă şi adevărată, într-o crisalidă, cuvintele, ca nişte coconi de lumină aşteaptă latent, se trezesc, se răsfaţă şi printr-o alchimie neînţeleasă, din armonia lor pură se aprind ca nişte stele, fără să te ardă, luminează fără umbră, cu aură de sfințenie, pe care doar poeții o văd. O plasmă vie, o materie aprinsă din care, înlăturând umbrele dinspre unde ai venit, ca în Dialogul lui Platon, modelezi idei, sensuri, care instantaneu prind formă şi contur, ridicând din ele într-o arhitectură proprie, un castel, o biserică, un poem, pe care îl locuieşti, dar în care nu te simţi singur. Te însoţeşte ceva, sau cineva, poate Duhul Poeziei sau Eul tău sau Geamănul Eu-lui tău şi asta, sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Se naşte Poezia ca o o interfață între tine și El, precum o fațetă a marii Sale iubiri. Un mod de manifestare a iubirii lui Dumnezeu care se revarsă asupra ta, iar tu răspunzi la această iubire tot cu iubire, așa cum o înțelegi ca poet și pe care o dăruiești și celorlalți.

Un dar oferit mie de El, pe care înţeleg să-l transform în daruri pentru oameni, o Pâine Sfântă pentru cei care urmează să se bucure de această hrană a spiritului. Acolo te cuprinde o Pace, o curgere firească de bine, un sentiment de împlinire al unei deveniri, prin care dăruieşti nu din ceea ce ai, ci din ceea ce eşti, cum spune Sfântul nostru Arsenie Boca, cu recunoştinţă pentru şansa de a vedea lumea în armonia ei, cu frumuseţea ei, cu ubicuitatea care te locuieşte. O vrajă de care nu te poţi desprinde din mijlocul acestui vortex divin, în care constaţi că te simţi atât de bine, de parcă ai fi în ochiul unei furtuni magice, departe de durerile lumii. Un Axis Mundi îţi uneşte inima cu Cerul. Se restabileşte o linişte, o tăcere de care ai nevoie, un timp în care reflectezi printre cuvinte, care te îmbrăţişează precum albul, care contopeşte în sine culorile.

Acolo, Poezia creşte în sufletul meu, precum un pui de alun, ce caută soarele, îmbrăcat în misterul de tăceri al cuvintelor. O emoţie care se condensează în ceea ce ai de spus despre ce eşti lăsat să auzi, să simţi, să trăieşti. Trăieşti amplu şi înalt clipa, care lunecă pe o spirală Fibonacci, prin care urcă sau curge esenţa vieţii. O pasăre trece prin inima ta cu privirea îndreptată spre cer.

Pentru mine ca fizician, acolo unde se termină Fizica începe Poezia, într-o deschidere spre metafizic. Există o zonă a spiritualităţii, unde sufletul şi spiritul se plimbă în voie, cugetând despre inefabilul fiinţării, unde îşi dau mâna, se contopesc în reflecţii spre înţelegerea sensurilor şi a rostului devenirii umane, plutind într-o zonă de suprapunere a două subtile şi înalte câmpuri ale cunoaşterii, Fizica şi Metafizica. Acolo, sufletul şi spiritul, precum electronii plimbându-se la braţ, pe bulevardul benzilor de valenţă şi de conducţie, fac incursiuni astrale, desprinzându-se sau revenind în starea fundamentală, investigând haosul existenţial spre a-l transcende în multe stări, una dintre ele fiind Poezia. 

Există o poetică a Fizicii şi Metafizicii, care pluteşte în aer, regeneratoare,  în care cele două îşi dau mâna, hrănindu-se armonic şi creând, prin salturi cuantice emoţii estetice. Fizic trăim în prezent, dar pentru spirit nu există timp. În Poezie, conexiuni metafizice, nevăzute, fac să transcendem limitele, dragostea de Cuvânt să devină incandescentă, imponderabilă. Un generator de trăiri inefabile, o religiozitate ce duce spre absolut, printr-o Metafizică a renaşterii propriei tale fiinţe, o singurătate în care pot încăpea cel puţin doi, tu şi Dumnezeu, dar în care e loc şi pentru alţii ce rezonează, vor sau învaţă să descopere acest miracol. 

Orice om simte acut orele sale astrale, care-i marchează existenţa. Una dintre ele este întâlnirea cu Poezia, ca o a doua naştere, în care ştie că trebuie să zboare cu orice risc, într-o îngemănare sub semnul timpului, în bucuria dimineţilor depline. O încununare precum un curcubeu stelar, între fizică şi metafizică, într-o metamorfoză continuă între suflet şi armoniile lumii.

Poetul, cu căutarea fizicianului, cu paşii tăcuţi ai intuiţiei, sub adierea copacului cosmic ce-i scutură iubiri pe care le culege cu râvna ţăranului român, trage brazde adânci în căutarea propriei identităţi. Iubirea lui mângâie materia, o trezeşte, o face să cânte, să trăiască, să dăinuie, păstorind cuvintele.

Poezia, acest ocean de necuprins, de armonie intrinsecă, un descântec adânc ce te revigorează, în care fiecare val de nelinişte cristalizează în trăiri, aprinde un foc aducător de pace şi armonie, care te transformă prin conexiunea directă cu Dumnezeu. O rugăciune în care te scufunzi pentru a renaşte întru Iisus, pentru a te integra universului. Prin Poezie cunoşti cea mai ascunsă şi intimă parte a fiinţei tale, într-o dimensiune stelară, în care te redescoperi tu cel adevărat, lăsat de Creator pentru a iubi, pentru a crea, pentru a dăinui.

 

Poezia, acest fulger divin dintre Fizică şi Metafizică

 

Poezia este o mărturisire, o armonie cu lucrurile, cu cuvintele şi cu noi. Între coperte, îl descoperi pe El, acolo unde aşteptarea orizontului descrie supremaţia şi povestea nespusă a Luminii.

Acolo, în leagănul vieţii, ca nişte şoapte profunde, precum nişte prunci, cuvintele îşi găsesc liniştea, iubind. Poezia este Cosmoză, este Iubire cosmică şi duce la Dumnezeu. Este cheia care descuie toate uşile castelului nostru lăuntric! Este un portal energetic între lumi, o  evadare printr-o poartă de trecere precum  cea dintre viaţă şi neviaţă, dar reversibilă şi plină de mister, o străfulgerare sacră a barierei existenţiale, precum un efect tunel cuantic sau cosmic, dincolo de hotarele nevăzutului, prin care comunici cu El. Poezia este o construcţie arhitecturală prin care eşti redat Luminii, Creatorului.  O construcţie din cărămizile ale universului, vibrând în acordurile inimii poetului. O lume pe care o creezi şi o dăruieşti ca pe o Pâine Sfântă coborând şi urcând pe scara îngerilor, pe scara lui Iacob, care este de fapt scara înţelegerii, a iubirii şi a dăruirii.

Pentru mine Poezia este şi rămâne o stare de mister ce îmi cuprinde fiinţa, deschizând calea spre descoperirea Adevărului Unic şi spre raţiunea de „a fi”,  peste care cortina lumii aruncă un curcubeu de tăcere. Este un principiu de viaţă, o şcoală a vieţii care se învaţă, ca o iubire cu sens unic, necondiţionată, o călătorie unică în care te redescoperi, hrănindu-ţi fiinţa din abisul Luminii.   Puterea ei miraculoasă naşte în noi o Poezie proprie, a sufletului care ne înalţă, eliberându-ne din încătuşarea destinului. Este rugăciune, este deodată gnoză şi zidire, o forţă misterioasă de apărare a singurătăţii, o cheie de aur către inima omului. Poetul îşi caută locul într-o lume a poeziei şi a iubirii, pentru că ea, Poezia, e darul lui Dumnezeu, e iubirea lui care  te locuieşte, în care te scalzi, te oglindești, îți botezi sufletul care are nevoie măcar din când în când, să se bucure, să plutească şi să trăiască frumos.

Poezia o percepi ca pe o lumină ce trece printre jaluzele atunci când le tragi. Dacă lumina îți atinge inima, ești fericit și scrii.  Eminescu ne spune: „Că tot ce naşte-n univers / Aceea şi declină / De s-ar opri totul din mers / S-ar naște lumina, lumină!” (poemul Regina nopții, Versuri din manuscrise, Ed. Humanitas, 2016). Adică dacă ar îngheţa totul, rămâne lumina lumină. Din oprirea din mers a universului ar izvorî nu întunericul final, ci o intensă lumină. Această lumină – lumină, extraordinară, e Lumina Lină, aceea din Imnul creştin cu autor necunoscut, din primele secole ale Creştinismului, care se cântă până astăzi în biserică, este lumina neapropiată, e lumina de dincolo de lumina fizică. Iar Poezia este o rămăşiţă pământească întrupată în Cuvânt, a acestei Lumini, care s-a născut odată cu universul şi care va rămâne altfel și după ce se va sfârşi universul. Ea are un ritm al respiraţiei ei interioare, al ideii, al construcţiei, al curgerii tensiunii interioare, un fluid cosmic ce urcă prin capilarele ființării după alte legi, aducând în lumea asta, unde e atâta entropie, o lecţie de linişte, de liniște interioară. Fiecare cuvânt are aură și energie proprie, iar împreună cuvintele, printr-o sinergie tăcută, generează miracolul Poeziei, cu aura ei acaparatoare. Între cuvinte funcție de polaritate, ca într-un câmp de forțe straniu, apar licăriri, scântei de  spirit, idei, atracții sau respingeri, care dezamorsează sau tensionează, liniștesc sau neliniștesc entropic sau negentropic, generând aura și magia poemului.

 

Cuvântul e spirit, e har…

 

Însuși Cuvântul e spirit, e har, scânteie divină lăuntrică, iar Poezia poate fi o planetă a fiecăruia! Cu cât e locuită de mai mulți, bucuria e mai mare, doar dacă locuitorii ei nu generează războaie, că unii așa s-au învățat. Dacă Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa, omul a căpătat puterea de a crea ca și D-zeu, dar la alte dimensiuni.

În acest univers în expansiune, căruia îi este specifică deplasarea spre roșu a radiației electromagnetice, în viziunea mea, poetul, cu viteza gândului, levitează, apropiindu-se de Sursă, deci spre violet, rezonând în Lumină prin Cuvânt, până își găsește liniștea și rostul, scriind. (Aurelia Rînjea, Levitații în violet, Ed. Stef, Iași, 2021) El aduce cuvintele din starea lor fundamentală în una de grație și ea fundamentală pentru existența celui care scrie. Poezia mă poartă între lumi, într-o zonă în care violetul mă îmbrățișează, respirând lumina, hrănindu-mă cu ea, zidind. Un salt crescător în frecvență, în care eu, ca fizician, cu cât mă apropii de Sursă, văd universul scăldat în violet, la fel ca și cel al Poeziei. Acolo câmpurile se armonizează, într-o terapie a sufletului, în care aura Poeziei și a poetului se unesc în una singură, în care te simți purificat și ecranat de manipulările nocive ale răului generalizat. Poezia face lumea mai bună, mai umană, aduce visul și povestea în viața celor care o descoperă!

Te îndemn Cititorule, să descoperi această stare de Poezie şi s-o trăieşti ca pe un dar! Poezia așteaptă latent, în fiecare dintre noi, pe cineva, care să o trezească precum o prințesă printr-un sărut, iar acel cineva pot fi eu, tu, un profesor, un bunic, un scriitor, un înger. Descoperă acest univers lăuntric care este sădit în tine și care te așteaptă! Pășește în el precum într-o biserică, pios, smerit, cu sufletul deschis, căutător spre lumină. Odată ajuns acolo descoperă-i magia, care te îmbrăţişează, ca o copilărie pe care nu vrei s-o uiţi. Un castel, o oază de lumină în suflet, în care tacit îţi armonizezi fiinţa cu tine însăţi, cu lumea şi cu cerul. Te retragi în reveria lui, întru Cuvânt şi-l locuieşti poetic, într-un mister pe care-l creşti până îl trăieşti, în altarul tău de frumuseţe, unde spiritul înfloreşte precum un curcubeu, iar umanul îți este măsură şi armonie.

Regăseşte-te pe tine însăţi în această stare plină de mister şi armonie, în această zbatere între adâncimile cugetului şi mişcătoarele singurătăţi, ce creează o deschidere spre libertate, puternic încorporată în rădăcinile vieţii, în hotarele dintre văzut şi nevăzut, dintre real şi imaginar, concret şi abstract, prezent şi absent, dintre etern şi efemer. Un periplu în care căutările, după reflecţii şi reflexii succesive, într-o discursivitate continuă, se întorc spre noi, aducând libertate şi armonie, într-o coerenţă surprinzătoare în acest imens ocean de entropie, într-o casă primitoare  şi tăcută în care căutăm ceva care acum se naște, într-o mărturisire cu lucrurile, cu cuvintele şi cu noi. O stare fundamentală în care cuvintele prind rădăcini şi muguri, spre a dărui lumii această bucurie atât de necesară.

 

Cred că Dumnezeu a fost Poet.

 

Când scriu mă gândesc să placă oamenilor, dar în primul rând Lui. Dacă ești tangibil la iubirea lui Dumnezeu, devii intangibil la nebunia lumii. Bineînțeles că apar și obstacole: ignoranța unora, agresivitatea prin omisiune, invidii, dar tu îți vezi de drum, atâta timp cât a scrie e pentru tine, pentru cei din jur și pentru Dumnezeu, o bucurie.  

Există o eleganță a firii dincolo de intuiţie și de verticalitatea gândirii, care crește în tine, până când într-o zi, vei descoperi că poţi percepe energiile din jurul tău. Nu ignora aceste daruri! Recunoaşte ceea ce ţi se arată ca o binecuvântare. Adevărul și iubirea te ghidează. A scrie înseamnă a-ți lăsa sufletul să urmeze Lumina, un examen la singurătate, pe care îl trecem fiecare de unul singur, faţă în faţă cu Sinele propriu, în care martor este Dumnezeu, iar nota ţi-o pune conştiinţa. Poetul este un rezonator cosmic, iar Poezia este și va rămâne dreptul nostru cosmic la singurătate.

 

 

 

 

 

Savantul Emil Ciobanu la 55 de ani! Emil Ciobanu între bisturiu și elocință, între pacienți și bolnavi, profesori și studenți!

Despre doctorul chirurg, savantul și managerul ocrotirii sănătății, Emil Ciobanu, este ușor și greu să scrii. Ușor, căci are o activitate prodigioasă în domeniul medicinii practice și teoretice. Greu, fiindcă realizările sale au trecut prin momente destul de anevoioase, unul chiar și tragic, ca datorită dorinței, ambiției și muncii sisifice zi de zi, caracteristice unui Om cu caracter deosebit și necesar, care știe ce vrea și vede rostul vieții sale în spațiu și timp, să atingă cel mai înalt pisc al științei medicale, de Rector al Universității de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițeanu” ! Și așa cum nimic nu este întâmplător pe lume noastră, așa nu sunt întâmplătoare și unele date biografice ale subsemnatului și protagonistului acestui eseu, doctorul chirurg, savantul și managerul, Emil Ciobanu. Dar să le luăm pe rând. Cu ani în urmă, un coleg de peniță de la Uniunea Scriitorilor mă roagă să-i găsesc un urolog bun. Pentru mine toți colegii de breaslă sunt buni și nu mi-am făcut probleme ca să caut în mintea mea cine-i mai bun. Îl telefonez pe unul la întâmplare, nu răspunde, îl telefonez pe altul aceeași tăcere, mai pe scurt nu-mi răspundea nimeni din doctorii urologi de la Spitalul Clinic Republican. Așa ceva nu mi s-a întâmplat nici odată și mă pomenisem într-o stare neplăcută în fața confratelui de condei care aștepta răspunsul dat. Fiindcă dânsul avea mașină, îi propun să treacă pe la mine la serviciu ca mai apoi să mergem împreună la etajul 10 al Spitalului unde se află Secția Urologie. Zis și făcut. Ajungem la spital, urcăm cu liftul la etajul 10 și bat la ușa șefului secției, închisă. Privesc la coridorul lung al secției, nici un doctor cunoscut. Zic în gândul meu: ghinion,voi trage cu obrazul în fața pacientului cunoscut. Deodată se deschide ușa unui birou și în fața noastră apare un munte de om în halat alb. Ne privește lung pe noi și cu o voce destul de calmă ne întreabă:- Pe cine căutați? Aș putea să vă ajut cu ceva? Mă apropii de doctorul în halat alb pe care nu-l cunoșteam încă, mă recomand și-i destăinui dorința noastră. Doctorul mă ascultă atent și fără unele comentarii ne propune să intrăm în biroul său. – Medicii sunt într-o ședință la medicul șef al spitalului și vor veni ceva mai târziu, așa că , dacă doriți vă pot eu ajuta! Și se prezintă:- Sunt doctorul Emil Ciobanu, profesor la catedra Urologie a Universității de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițeanu”. Facem schimb de cărți de vizită, colegul meu de peniță îi dăruiește cartea sa de poezie, ca chiar în biroul lui Emil Ciobanu să fie consultat așa cum scrie cartea. Mulțumit că mi-a reușit să-mi ajut prietenul de la Uniunea Scriitorilor, am părăsit Spitalul și ne-am retras în drumul nostru. Și de atunci am devenit și cunoscut bun și prieten cu colegul meu mai tinerel, Emil Ciobanu. Am scris mai tinerel, căci ne despart la vârstă cam vreo…17 ani! În schimb ambii suntem născuți în aceeași zodie, a Fecioarei, dânsul la 6 septembrie, eu, respectiv la 16. Ambii ne-am născut în zona de nord a Moldovei, unul în raionul Ocnița, altul în raionul Rezina. Când am pășit pragul Institutului de Stat de Medicină din Chișinău (Azi, „Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițeanu”), în anul 1966, Emil avea să vadă lumina zilei, să fie născut. Subsemnatul, în anii de studenție a fost și paznic la ospătărie, primind prima legitimație oficială în viață (Despre acest moment din viața mea am scris cu ani în urmă în săptămânalul ,,Literatura și arta”), și studentul Emil Ciobanu tot a fost angajat în calitate de paznic la ospătărie ca să muncească noaptea și să câștige o bucată de pâine pentru a-și continua cu succes studiile medicale. Trec anii și subsemnatul acestor rânduri împlinește frumoasa vârstă de 70 de ani, pe care Uniunea Scriitorilor, Academia de Științe și Biblioteca Națională organizează o Serată de Creație la 10 octombrie 2019. Îl telefonez pe colegul meu de breaslă mai tinerel, Emil Ciobanu, proaspăt ales la cârma Universității de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițeanu”, ca să-l invit la Serata de Creație cu prilejul jubileului. Dânsul mă felicită și-mi mărturisește că chiar în ziua de 10 octombrie va avea loc Ceremonia de încoronare în postura de Rector al Universității de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițeanu”și regretă că nu va putea fi prezent și la sărbătoarea mea. Îl felicit cu acest eveniment și-i spun că ambii vom fi prezenți cu sufletul la ambele sărbători. Țin să-i fiu recunoscător profesorului universitar, Emil Ciobanu, Rectorul prestigioasei instituții de învățământ superior din lume, că a delegat un grup de academicieni, profesori universitari și doctori ca după încoronarea sa oficială să se deplaseze la Biblioteca Națională și să fie prezenți și la Serata mea de Creație! Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițeanu”este o instituție de învățământ superior deosebită față de alte instituții similare. Ea este responsabilă nu numai de pregătirea cadrelor medicale și știința medicală, dar și de sănătatea omului de care are grijă profesioniștii în domeniu. Să diriguiești o instituție cu mii de studenți și angajați în serviciu, să operezi cu programul didactic și cel științific, să îmbini practica cu teoria la cerințele zilei, să coordonezi activitatea culturală, sportivă și sindicală pentru a atinge performanțe pe măsură nu este de loc ușor, aș zice dificil și necesită calități neobișnuite pentru un manager al ocrotirii sănătății. Și de aceste calități profesionale neobișnuite dispune doctorul chirurg, profesorul universitar, savantul și managerul, Emil Ciobanu, care de la un simplu și modest medic urolog la spitalul din Bălți a ajuns să fie doctor habilitat în științe medicale, profesor universitar, șef de catedră, prorector pentru activitatea clinică a „Universității de Stat de Medicină și Farmacie N. Testemițeanu”, șef de Secție Urologie și Nefrologie Operativă, secretar al Societății de Urologie din Republica Moldova, membru al Societății Europene de Urologie, membru al Societății Internaționale de Urologie, președinte al comisiei de certificare a urologilor, nefrologilor și andrologilor a Ministerului Sănătății a, autor a peste 200 de articole, monografii, lucrări științifice și metodologice, manuale, câștigător al multor premii internaționale și guvernamentale. Recent, absolventul „Universității de Stat de Medicină și Farmacie N. Testemițeanu, Facultatea de Medicină; „Universității Europene din Moldova, Facultatea de Drept; Academiei de Administrație Publică, Facultatea de Management, doctorul habilitat în științe medicale, profesorul universitar, Rectorul „Universității de Stat de Medicină și Farmacie N. Testemițeanu”, Emil Ciobanu, Cavaler al Ordinului ,, Gloria Muncii”a atins frumoasa vârstă de 55 de ani! Să-i dorim sărbătoritului un car de sănătate cu pace și lumină în suflet pentru noi realizări de valoare autentică! La mulți ani și toți rodnici, drag coleg și prieten! Ion Cuzuioc, medic și scriitor, Ambasador al Păcii (ONU)