LUCEAFĂRUL DIN VALE

miercuri, 17 februarie 2021

LUCEAFARUL DIN VALE IN ASCENSIUNE- ION CUZUIOC R. MOLDOVA

Multe aș îndrăzni să zic, chiar foarte multe reviste se editează în spațiul românesc și pentru românii de pretutindeni. Cred că e foarte bine pentru orice om ca să mai uite de telefonul mobil, de calculator și televizor și să ia o revistă în mână pentru a-și îmbogăți cunoștințele în domeniul dat și să-și relaxeze creierul de avalanșa de informații care inundă zi de zi organismul uman. În calitate de scriitor și publicist primesc mai multe solicitări de a colabora cu revistele din țară și de peste hotare. Evident că fizic nu-mi pot permite acest lux, chiar dacă sunt informat că mi se publică tot ce-aș trimite în adresa redacției respective. Nu-i secret că mai analizez și eu cu cine-aș putea lega o colaborare ca să fie bine pentru toți. Și iată că acum 3 ani primesc o solicitare și din partea redacției Revistei de literatură, cultură și artă ,,Luceafărul din vale", fondată de către scriitoarea, antologatoarea și editoarea, Kessy Ellys Nikollas, și editată la Petroșani-Hunedoara! O solicitare obișnuită ca multe altele! S-ar părea că e obișnuită, dar nu știu cum, dar intuiția de medic licențiat care sunt, m-a intrigat să gândesc că nu-i o solicitare obișnuită și nici o revistă obișnuită, dar ceva deosebit poate fi la mijloc. Intuiția nu m-a dat de gol, ca să mă conving pe parcursul celor 3 ani de colaborare fructuoasă, că fondatoarea revistei, Kessy Elyys Nikollas și-a lăsat viața sa personală într-o parte ca să-și dedice toată puterea fizică și spirituală, toate cunoștințele și timpul editării unei prestigioase publicații lunare ce ar bucura cititorii dornici de frumosul de pe lume: literatura, cultura, arta, religia și știință. Ca să-mi argumentez cele spuse e de ajuns să răsfoim ultimul număr (12, decembrie 2020) al revistei Luceafărul din vale. Revista este foarte bogată în poezie, proză, publicistică, cronici literare, aniversări și comemorări, practic toate genurile literare și ziaristice. Țin să menționez editarea color a revistei, care fără doar și poate că înfrumusețează paginile ei, dar și dau o atracție cititorului, o altă dispoziție la lecturarea lucrărilor publicate. Cred că n-aș greși, dacă aș afirma că revista Luceafărul din Vale, este o publicație universală, enciclopedică și cititorul cointeresat, fie student sau cercetător științific, artist, pictor, jurnalist sau scriitor, n-ar mai necesita un timp prețios suplimentar pentru a merge la vreo bibliotecă sau librărie în căutarea unei poezii sau proză de valoare, dar i-ar fi de ajuns ca să citească cele incluse în prestigioasa revistă nominalizată mai sus. Este de datoria mea, ca un autor fidel ale revistei Luceafărul din vale, că toate elogiile aduse îi sunt adresate persoanei, omului care nu-și precupețește puterile și viață personală pentru editarea unei publicații românești de anvergură. Și acestui Om îi spune Kessy Ellys Nikollas! Mai mult, acest distins Om al Scrisului Românesc alcătuiește, coordonează și editează Antologii și Culegeri de Literatură de valoare, un lucru migălos, pretențios și cu adevărat sisific! Dragi colegi de peniță, de condei sânge și idei, Vă îndemn să Vă aplecați frunțile asupra Revistei Luceafărul din vale și cu articolele domniilor voastre de valoare pentru a fi publicate și citite cu ardoare de către cititorul lor fidel! O revistă de scriere românească de valoare trebuie și apreciată, dar și încurajată și susținută cu toate mijloacele noastre disponibile! Revista Luceafărul din vale trebuie să fie prioritară atât în bibliotecile publice cât și cele de învățământ! Să ne prețuim și să susținem valoarea noastră națională - Scrisul Românesc! Ion Cuzuioc, medic, scriitor și publicist, Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Membru al Academiei Mondiale de Literatură.

La Ceas aniversar! Romeo Şcerbina: Doctorul si cronicarul timpului trait!

Să vorbești și să scrii despre doctorul, poetul și publicistul Romeo Șcerbina este o îndatorire de onoare al oricărui om din preajma lui, fie că e coleg de breaslă, fie confrate de condei. Ajuns la vârsta respectabilă de 75 de ani, Romeo Șcerbina, omul care o viață întreagă ară cu sârg pe ogorul esculapian și cel al scrisului , fără doar și poate că are foarte mult de spus pentru binele celui care-l ascultă și-l citește. Să mergi cu dreptul pe mai multe drumuri paralele fără ca să te rătăcești pe unul din ele nu-i ușor de loc. Dar, mai bine s-o luăm de la început. … Pe când făceam studiile la medicină, chiar după lecţiile ideologice de istorie a partidului comunist, de filosofie marxist- leninistă, de ateism ştiinţific, de economie politică sovietică, de comunism ştiinţific şi alte discipline demagogice impuse tineretului studios, mă refugiam la Biblioteca Naţională, ca să-mi revăd prietenii de la Universitatea de Stat din Chişinău: Andrei Vartic, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Arcadie Barbăroşie, Nicolae Pojoga, Pavel Balmuş, Nina Grumeza, Maria Macovei, Efim Tarlapan, Serafim Belicov, Constantin Dragomir, Victor Dumbrăveanu, Ion Proca, Haralambie Moraru, Mihai Morăraş, Pavel Pelin, Mihai Poiată, Andrei Ţurcanu, Ion Vicol şi alţi iubitori de carte românească, fără să ştiu, că imediat ce comandam cartea incompatibilă cu ideologia sovietică , numele meu de familie era şi transmis autorităţilor de la institut. Seara, ne grăbeam la cenaclurile literare ce activau pe lângă redacția ziarului „Tinerimea Moldovei” şi Universitatea de Stat din Chișinău, ca să fim ochi şi urechi atunci când vorbeau Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Ion Druţă, Spiridon Vangheli, Dumitru Matcovschi, Petru Cărare, Aureliu Busuioc, Andrei Lupan, Emilian Bucov, Arhip Ciubotaru, Mihail Gheorghe Ciubotaru, Ion Ciocanu, Valentin Mândâcanu, Petru Zadnipru, Victor Teleucă, Andrei Strâmbeanu, Anatol Codru, Vitalie Tulnic, Anatol Ciocanu, Agnesa Roşca, Pavel Boţu,Vladimir Rusnac, Vladimir Beşleagă, Igor Vieru, Glebus Sainciuc, Emil Loteanu, Vasile Vasilache şi alte personalităţi care, unele au intrat în marea literatură, iar altele – doar în istoria ei. A doua zi, când reveneam la institutul meu, fără doar şi poate că le povesteam colegilor despre întâlnirile noastre cu oamenii de cultură, artă şi literatură, care mă ascultau curioşi, unii din ei chiar şi conspectau cele auzite, ca să nu uite să informeze decanatul, rectoratul, partidul şi securitatea despre cele ce se mai întâmplă în afara orelor de studii. Pe la aceste cenacluri aveam să-l întâlnesc pe un alt coleg de medicină, şi el îndrăgostit de frumos, care mai scria şi poezii. Mai mult, o profesoare de la facultatea de limbi moderne avea să mi se destăinuie că acest tânăr pasionat de poezie a scris compunerea de la examenul de admitere la un nivel literar profesionist, sugerându-i ideea, că locul lui e la filologie, ziaristică şi nu la medicină. Tânărul însă nu i-a dat ascultare bunei învăţătoare, ca să-şi continue studiile la medicină, să le absolvească cu succes şi să fie azi recunoscut ca ilustru chirurg Romeo Şcerbina, doctor în medicină, conferenţiar universitar, membru al Asociaţiei Chirurgilor „Nicolae Anestiade” din Republica Moldova, al Societăţii Laparascopie şi Suturi Mecanice din România, membru al Societăţii Chirurgilor din România, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și Secretar Executiv al UZPR, Filiala Chișinău. Deşi ambii am îmbrăţişat meseria de medic şi dragostea de literatură, viaţa aşa le-a rânduit, ca să mă întâlnesc la redacţia „Tinerimea Moldovei” cu tânărul ziarist Ion Şcerbina şi să ne împrietenim, mergând împreună la spectacolele teatrale, la concertele de la Filarmonică, la premiere de film, la diverse manifestări culturale. Şi de câte ori mă întâlneam cu regretatul Nelu Şcerbina, nu uitam să-l întreb: Ce mai face fratele Romeo? –Face medicină, era răspunsul. Şi Romeo Şcerbina făcea medicină cu toată seriozitatea, ca să-şi consacre viaţa şi activitatea profesională chirurgiei practice şi ştiinţifice, publicând peste o sută de articole de profil şi participând cu luări de cuvânt la numeroase Congrese şi Conferinţe ştiinţifice ale chirurgilor de peste hotare şi din ţară. Mulţi din cei care-i preziceau un viitor fructuos în literatură s-au şi decepţionat, crezând că tânărul creator a uitat de poezie şi publicistică şi cu anii nu se mai interesau cu ce se ocupă în afară de medicina chirurgicală. Romeo Şcerbuna însă, ca un pomicultor cu cap, îngrijea şi de arborele său creativ, ca azi să dea roade mănoase. La una din şedinţele Cenaclului Literar Muzical IDEAL, se apropie de mine un bărbat de statură mijlocie cu o faţă serioasă şi ornamentată de o mustaţă căruntă şi se prezintă: Sunt Romeo Şcerbina! Am rămas plăcut surprins, ca peste zeci de ani să-mi văd colegul de medicină şi de pană şi să-l îmbrăţişez frăţeşte. Din acea zi întâlnirile noastre au devenit mai frecvente, am făcut şi schimb de cărţi scrise şi editate. Când am revenit acasă cu volumul lui Romeo Şcerbina „Viaţa-mi asta-i:(Versuri şi gânduri pe un colţ de inimă)”, prefaţată de către poetul academician Nicolae Dabija, m-am şi grăbit să-l deschid şi să iau cunoştinţă de creaţia colegului. L-am recitit dintr-o răsuflare, ca să conchid că ceea ce mi-a prezentat Romeo nu este doar o carte simplă de beletristică, ci o antologie a harului său literar şi publicistic, care a crescut în ani, ca la momentul potrivit să ne dea roade mănoase, convingându-ne că Domnia sa mânuieşte pana cu aceeaşi măiestrie şi în poezie, şi în proză, şi în publicistică, şi în meditaţii filosofice, cu alte cuvinte – este un om polivalent. Sunt convins că autorul cărţii, Romeo Şcerbina, va utiliza pixul ca şi bisturiul său chirurgical „disecând” poezia de proză, publicistica de aforisme şi gânduri înţelepte, editându-le în volume aparte, căci are cu ce şi are ce selecta. Mă bucură mult colaborarea fructuoasă a lui Romeo Şcerbina cu săptămânalul Literatura şi arta, Domnia sa publicând atât articole informative, cât şi problematice, abordând cele mai stringente probleme care se perindă în societatea noastră nebuloasă. Romeo Şcerbina este un mare patriot român, lucru pe care şi-l expune cu durere în articolele sale. Articolele sale sunt cu adevărat nişte lecţii de conştiinţă naţională pe care pedagogul Romeo Şcerbina le propune cititorului în scris. Când o lume întreagă l-a omagiat pe distinsul chirurg, Om al ştiinţei, culturii , vieţii politice şi sociale, academicianul Gheorghe Ghidirim, discipolul său fidel, savantul, chirurgul și scriitorul Romeo Șcerbina a prezentat publicului la manifestare volumul omagial „Gheorghe Ghidirim – un destin împlinit”, pe care l-a îngrijit personal depunând o muncă de Sisif ca să-şi bucure dascălul şi societatea românilor de pretutindeni cu o Operă cu adevărat istorică. Romeo Şcerbina a demonstrat tuturor că este şi un publicist bun şi un antologator de excepţie. Şi-n această frumoasă iarnă, bunul meu confrate de medicină, condei, sânge şi idei Romeo Şcerbina, aidoma unui pomicultor deştept şi răbdător, vine cu noi roade creative, pe care i le primim cu drag! Este îmbucurător faptul, că Romeo Șcerbina, s-a învrednicit de premiul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, filiala Chișinău pentru cartea de publicistică „ Creionări sângerânde (viața-mi pas cu pas)”, apărută la editura „Tehnica-info”! Chiar în pragul celor 75 de ani, doctorul, scriitorul și publicistul, Romeo Șcerbina și-a editat un volum impunător de scrieri întitulat „Maratonul vieții”, în care autorul ei descrie cu lux de amănunte file de istorie a Universității de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițeanu”, pagini de biografie ale ctitorilor și diriguitorilor universității, crochiuri despre dascălii și colegii săi de breaslă și de condei. Fără doar și poate că un compartiment apare este dedicat activității sale de cronicar, de publicist. Ca niște flori mirositoare sunt prezente în carte și versurile poetului scrise cu har și suflet. Despre această carte cu adevărat prețioasă atât pentru lume medicală cât și cea ziaristică și literară, sunt convins că se va vorbi mai mult și evident, de bine. Drag coleg și prieten, Romeo Șcerbina, scrisul e şi el o boală, dar spre deosebire de altele, ea este incurabilă, aşa că împacă-te cu acest gând şi continuă să scrii şi să ne bucuri cu noi creaţii! Ion Cuzuioc

SUSȚINE SCRIITORUL ROMÂN! Cultura se pastreaza prin scriitura! De ce sa cumparam cartile unui autor? un articol de Mihaela CD

Dacă vi se pare ciudat acest titlu de articol și ați hotărât totuși să îl citiți mai departe, ei bine, am să vă dau câteva motive întemeiate ale acestuia. Tot mai mulți autori români se plâng că nu își pot vinde cărțile, ajung să fie demotivați și cel mai des amână să mai scoată o carte nouă pentru că spun ei ”rămân cu ele pe stoc”. Vă veți întreba desigur dacă acel autor scrie cartea pentru el însuși sau pentru noi cititorii? Deși există și excepții de la regulă, scriitorul e dăruit cu har, cu o inspirație creatoare, un autor în general nu scrie o carte la comandă, pentru că îi cere cineva sau pentru că are de îndeplinit o dorință a cuiva ci pur și simplu o scrie din interiorul său. Filonul creator este cel care îi hrănește dorința și îl face să așeze în scris cuvintele tălmăcite și împletite în opere literare. Scriitorul, în momentul în care scrie, arde ca o flacară, el se dă pe sine în procesul creației. Dăruiește părticele din el însuși, oferă și nu așteaptă nimic în schimb. Și totuși… bucuria cea mai mare a unui scriitor vine atunci când reușește să își vadă opera prinsă între coperțile unei carți, se bucură când o prezintă publicului cu ocazia unei lansări sau a unui eveniment. Motivația sa și răsplata cea mai mare vine din comentariile cititorilor care atunci când îi transmit mesaje îi umple inima de bucurie! Până aici totul este minunat și toată lumea pare fericită! Dar… există și partea monetară care deși nu este primordială pentru un scriitor, el nu creează neapărat ca să vândă dar trebuie să trăiască! Până una alta lumea e clădită pe liber schimb iar banul ca instrument de plată este și rămâne un subiect arzător. Autorii în genere, scriitorii și poeții, nu sunt bogați, ei nu încasează sume fabuloase din vânzarea cărților lor, nici în Romania, nici în străinătate. De ce? Pentru că nu sunt suficient de buni? Nu! Categoric nu! Pentru că nu există acea cerință de carte, de cultură plătită pe bani. Ne-am învățat să considerăm cultura ca pe ceva gratuit care poate fi găsit on line, citim la repezeală ce ne pică la mână și nu alegem neapărat să cumpărăm cărțile unui autor anume. Autorii români cu care am stat de vorbă ne spun că își vând cărțile doar necunoscuților pentru că cei apropiați, rude și prieteni le primesc gratuit. Acest lucru este un alt aspect care ar trebui luat în considerare. De ce dăm bani pe cartea unui necunoscut și nu dăm bani pe cartea unui prieten? Suntem curioși să știm ce a scris, vrem să îi fim aproape și de cele mai multe ori așteptăm să ne dea cartea gratuit fără a ne gândi că noi am putea să îl motivăm cumpărând o carte! Acea sumă modică pe care o plătim care nu o să ne sărăcească în nici un caz, pentru scriitor va fi o puternica motivație, un gest de apreciere, de susținere și de respect. Da, de respect! Pentru că ne respectăm cumpărându-ne cei mai buni pantofi, cea mai buna marcă de bere, cea mai bună mașină, dar când vine vorba de cărți, alegem să citim ce găsim sau primim gratuit. Ne întrebăm desigur dacă se mai poate vorbi atunci în ziua de azi de meseria de scriitor (român) sau mai degrabă de o vocație, un hobby pe care îl fac scriitorii români în timpul liber? Deseori scriitorii își publică în regie proprie cărțile, pentru că editurile nu le oferă publicarea acestora din lipsă de fonduri și dacă o fac, comisionul încasat din royalties este atât de mic încât nu își acoperă nici cheltuielile minime inițiale. Ajungerea pe raftul unei librării este o altă poveste complicată la fel de întortocheată dacă nu chiar imposibilă și atunci scriitorul rămâne cu cărțile sale, vânzând sporadic câte unui necunoscut. Și cum rămane cu cărțile electronice? De ce mai imprimă cărți scriitorii? De ce nu scriu doar cărți în format electronic? Ei bine, cărțile electronice sunt și nu sunt agreate! Adică majoritatea cititorilor trecuți de 50 de ani nu sunt obișnuiți să citească cărți electronice, nu ar da bani pe ele pentru că nu le pot așeza în biblioteca lor acasă. Site- urile cu vânzări de cărți în format ebook sunt în continuă creștere dar până când se va împământeni acest obicei de a citi cărți electronice și între cititorii români, va mai trece o vreme. Dacă în străinătate cultul cititului creează vânzări de cărți librăriilor, în România lucrurile sunt diferite. Librăriile de stat au dispărut iar librăriile private preferă să vândă autori străini traduși, best seller-uri cu care nu riscă să rămână pe stoc, comandă cărți numai pe măsura vânzării și le plătesc la fel pe măsura vânzării. Și totuși ei continuă să scrie, continuă să lase adevărate comori literare pentru că arta și cultura nu au preț, ele rămân mărturie peste timp generațiilor viitoare, devenind nemuritoare! Suntem cu toții responsabili, autori și cititori să ne asigurăm că vom lăsa în urma noastră ca moștenire, o cultură, o limbă, un alean și un imbold pentru cei ce ne vor urma. Responsabilitatea nu aparține numai lor scriitorilor ci în aceeași măsură și nouă, societății care alegem sau nu să îi citim, să îi promovăm, să îi susținem! Susținerea scriitorilor se poate face în diverse forme, începând de la sponsorizări, donații și până la cumpărarea cărților lor. În străinătate este des întâlnită forma de sponsorizare în întregime când un sponsor (persoană privată, prieten, cititor sau o organizație, o firmă) alege să susțină integral un proiect, o carte de la A la Z, a unui scriitor! O altă formă de susținere a scriitorilor sunt donațiile fie ele ocazionate de un proiect anume, de un eveniment sau pur si simplu de susținere a scriitorului respectiv. Chiar dacă nu avem mijloace suficiente ca să sponsorizăm sau să facem donații , cea mai la îndemână formă de susținere rămâne cumpărarea de cărți. Va invit deci dragii mei să cumpărați cărți românești și să le oferiți în dar celor dragi vouă. Susțineți scriitorii români preferați și dăruiți hrană pentru suflet celor dragi! Mihaela CD CANADA

vineri, 4 decembrie 2020

Kessy Ellys Nycollas - România - La fântână

LA FÂNTÂNĂ

La fântâna însingurată

Un dor vine , altul pleacă

Și aleargă pe coline

Să te caute pe tine.

La fântâna părăsită

Plânge dorul meu de tine

...de-o iubire ne-împlinită

Se îneacă în suspine...

La fântâna otrăvită

De uitări și nepăsare

Aș vrea să mă știu iubită

...dorul tău mă doare tare!

La fântâna din zăvoi

Unde stăteam amândoi

Și ne vorbeam de iubire

Azi nu am de tine știre!

La fântâna dorului

Mă-ntorc azi a câta oară?

Să te văd, să ne-ntâlnim

Fiintcă dorul mă doboară...

Locul-i pustiit de jale

Fântâna este secată

Iarba a crescut pe cale

De lacrimi multe udată...

Kessy Ellys Nycollas / 16.09.2015

sâmbătă, 28 noiembrie 2020

Iubirea, un sentiment sublim

Trecuseră mai bine de treizeci de ani de când ne-am văzut ultima dată dar, refuzam să cred asta. El, printre glumele și povestirea amintirilor, mi-a mărturisit că mai are încă atât de multe să îmi mărturisească. Era trecut de mult de miezul nopții. Am tras draperiile în fereastră iar zgomotele străzii au amuțit. Noaptea a așternut liniștea peste oraș, învăluindu-l în mantia ei de întuneric. Prin draperiile trase, o lumină difuză dată de becurile aprinse la stația PECO de peste stradă, străbătea până la noi, permițându-mi să-i văd parțial chipul, ochii lui verzi pe jumătate închiși și părul de acum încărunțit. Mi-a pierit somnul complet și tăcerea ce se așternuse, ce ne înconjoara era întreruptă de vocea lui, pe jumătate adormită, care șopte cuvinte cunoscute dar care acum, sunau ca un suspin înăbușit, încercând să îmi spună că își amintește și acum de felul în care ne țineam de mână, cum îmi săruta degetele, cum îmi mângâia părul lung și castaniu care mi se revărsa peste umeri... Își amintește de cuvintele pe care ni le rosteam și care simțea că ne încălzea sufletele, de serile în care mergeam pe jos îndreptându-ne spre casa părinților mei, după ce vizionam un film la școala din sat, de zilele călduroase de vară când mergeam pe malul Prahovei, la luntre și ne așezam sub salcia noastră pletoasă, unde ne făcem o mulțime de planuri pentru viitor. Acum, toate acestea au rămas doar amintiri care ne dor pe amândoi, în ciuda timpului care a trecu ( și nu este puțin), timp care ar fi trebuit să ne facă să uităm, dar gândurile noastre reciproce se metamorfozează cu trăirile zilnice, materializând totul făcând să fim din nou acei nebuni îndrăgostiți de odinioară.

Îl priveam, îl ascultam și căutam să înțeleg cum noi oamenii suntem cuprinși de un sindrom de idealizare a persoanei iubite în absența acesteia! Cum ajungem la finalul unei povești de iubire și totuși ne încăpățânăm să păstrăm în amintire doar ceea cea a fost frumos, ceea ce a putut să ne facă fericiți iar în timp, tot retrăind aceste amintiri să le aducem la stadiul de hiperbole și să le trăim în continuare de parcă ar fi adevărate, ba chiar mai mult, atribuindu-le atât de mult idealism...chiar mai mult decât a fost cu adevărat.

Sunt conștientă de faptul că tot ceea ce m-a făcut să rămân legată de persoana lui a fost faptul că mi-am permis să proiectez un viitor alături de el. Întodeauna mi-am imaginat că doar înpreună cu el aș fi putut fi cea mai fericită și am fi îmbătrânit împreună deși maturizându-mă am început să pricep că am făcut abstracție de posibile certuri, neajunsuri, neînțelegeri care ar fi condus la șubrezirea relației și poate chiar la un final nefericit. Imaginația mea, m-a condus să idealizez viitorul, fără a face nici cea mai mică legătură cu realitatea și cu faptul că decorul acesta frumos pe care eu l-am construit în jurul poveștii noaste, cu timpul s-ar fi ofilit, măștile ar fi picat iar suferința ar fi putut fi infinit mai mare.

Sunt conștientă că am suferit o viață, pentru acest om, nu pentru cine este el de fapt ci pentru ceea ce eu mi-am imaginat că este, asemeni personajului principal din cartea ,,Pe aripile vântului’’ unde Scarlet l-a iubit pe Ashley multi ani, doar datorită faptului că acesta este așa cum ea și-l imagina nu pentru felul în care era el în realitate. M-am căsătorit și am luptat din răsputeri să îmi schimb soțul, tocmai al face să semene cât mai mult cu ceea ce eu îmi imaginam că ar trebui să fie, dar a fost în zadar. Când a început să iasă la iveală adevăratul sau character, am trăit o dezamăgire foarte mare și nu mă puteam desprinde de ceea ce eu vedeam în omul iubit, plăsmuit cu atâta grija și crezându-l verosimil.

Întodeauna, pentru mine, iubirea a fost cel mai sublim sentiment care simțeam că îmi aduce fericire, apartenență, stabilitate, protecție, satisfacții. Nu am putut înțelege însă niciodată, cum poate fi atât de fragilă… și totuși, acum pot spune că ea trebuie să fie întoteauna conectată în realitatea firi și nicidecum cu plăsmuirile minții, care mai apoi, confruntate cu realitatea, să ne facă să trăim, o puternică dezamăgire. Târziu am învățat, dar este important totuși că am învățat, să iubesc o persoană, pentru ceea ce este cu adevărat, fără să am așteptări utopice, ireale și dacă întâmplarea face ca povestea să ajungă într-un final, la sfârșit, am învățat să o păstrez în minte așa cum a fost- frumoasă, bună și poate, uneori chiar dificilă. Am învățat să nu trăiesc iubirea imaginar, doar pentru faptul că îi simt lipsa. Am învățat că sufletul trebuie păzit, ocrotit, protejat și mai ales păstrat. Da! Păstrează-ți sufletul autentic! Nu îl mai oferi, în schimbul altor părticele de suflet, care adeseori, nu se potrivesc perfect în golurile rămase și astfel produc dureri cumplite! Fiecare părticică caută după un timp să se întoarcă la proprietarul de drept. Las-o să plece dar cere înapoi părticica ta. Doar ea se va potrivi și va complete golul pe care îl simți adeseori.

Kessy Ellys Nycollas

06.09.2012/ Petroșani

sâmbătă, 21 noiembrie 2020

Kessy Ellys Nycollas -România - Ai plecat dar ai rămas cu mine!

Ai plecat dar ai răms cu mine!

Mi-ai spus te iubesc, privindu-mă în ochi și ținându-mă de mână. Mi-am lăsat sufletul în palma ta, firesc, fără nici o teamă, fără nici o presimțire, de parcă acolo îi era locul, de când se știa pe această lume.

Mi-ai schimbat tot cursul vieții! M-ai purtat către un drum pe care, nu aș fi crezut că aș putea merge eu vreodată. Un drum ne marcat, fără semne de circulație și fără indicatoare. Un drum cu sens unic! Ai făcut tot ce ai putut să mă faci să mă pierd în necunoscut, fără nici o posibilitate de întoarcere. Nu ți-a folosit la nimic, să știi! N-am mai găsit calea înapoi iar tu m-ai tot căutat în zadar, mai târziu. Drumul pe care m-ai condus spre rătăcire a fost aceiași rătăcire și pentru tine. Poate că și tu, la fel ca și mine, ai înțeles prea tărziu că unele drumuri, luate greșit, vor duce doar înainte...sunt drumuri pe care nu ne putem întoarce, atunci când realizăm ce mult am greșit, ce mult am pierdut și am dori să luâm totul de la capăt.

Dacă m-ai fi avertizat aș fi procedat la fel ca în poveste. Aș fi plantat în urma noastră toate cuvintele frumoase, toate îmbrâțișările, toate promisiunile și jurămintele făcute, unul celuilalt, astfel să ne putem întoarce oricând, cu încredere, în locul în care ne-am despărțit. Noi însă, am plantat firava floare de ,,nu mă uita’’, care și-a pierdut corola, troienită de regret și dezamăgire și din care nu au mai crescut decât dor și resemnare, uitând să ne pună în suflete, uitarea. Nu am știut! Am aflat prea tărziu, atât de târziu încât întoarcerea ar fi fost imposibilă pentru amândoi.

Multă vreme am crezut că alături de tine aș fi avut mai multă putere însă timpul mi-a demonstrate că pot fi puternică și fără tine, ba chiar mai puternică decât aș fi crezut. Tu mi-ai îndrumat primii pași învățându-mă să nu mă tem, apoi, mi-ai rănit sufletu și m-ai obligat să lupt asemenea unui soldat rânit și dezarmat, îndepărtându-te.

Mi-a fost extrem de greu să înțeleg ce mi se întâmplă. Mă simțeam ca într-un vis în care rătăceam prin hățișurile unei păduri întunecate pănă când, într-o zi, a răsărit soarele, dar nu a fost soarele meu. A fost doar o amăgire din care mult timp m-am străduit să ies, reușind într-un final. Pădurea se sfârșise, vedeam drumul dar nu știam să aleg direcția! Nu știam unde aș putea să te reîntâlnesc! Eram convinsă că am dat din nou peste același drum cu un singur sens și tot ce ar fi trebuit să știu era direcți în care să apuc! Dar cine să îmi spună asta? Am ales la derută iar direcția a fost din nou greșită pentru că tu ridicase-i în preajma sufletului tău ziduri oarbe și surde astfel încât ecoul strigătelor mele să nu te mai ajungă. Strigam și se întorceau înapoi toate, confuse și resemnate! Of, Doamne! De ce nu pot merge înainte fără să privesc prea des înapoi? De ce mă încăpățânez să bat la uși închise, acele uși pe care pătrundeam cu iubire și bucurie, cândva? De ce nu îmi ajuți sufletul să înțeleagă că acolo, în dosul lor, nu mai este nimic din ceea ce eu caut? Mă lași să mă izbesc prea des, de întrebări la care, mă văd obligată să îmi râspund singură, în timp ce el îmi ocolește făptura, privindu-mă din umbra amintirilor și a părerilor de rău.

Nu voi afla niciodată cu ce gânduri se gândește la mine, cu ce ochi m-ar mai privi acum, cum i-ar fi zâmbetul, dacă iar fi teamă sau poate ar fi nepăsător, cum i-ar bate inima, dacă mă mai dorește, dacă mă mai așteaptă!

Mă izbesc prea des de amintirile care îl păstrează la fel dar, îl deosebesc prin faptul că, atunci mă prindea de mână și mă strângea la piept, pe când acum, mă lasă să plec, nepăsător deoarece în brațele lui nu mai am un loc al meu, un loc în care să îi simt bătăile inimi și tremuratul corpului.

Îmi amintesc cum râdeam și ne bucuram împreună, unul de altul. Atunci nici nu îmi puteam imagina că o să pot trăi atâția ani fără el. Acum însă ies în calea amintirilor și le dau ordin să fugă. Să fugă și să nu se mai oprească niciodată. Același lucru il spun și minții care se încăpățânează să îl ea uitării, readucându-mi amintirile înapoi tocmai atunci când se îndepărtează mai mult. Mi se umplu ochii de lacrimi amintindu-mi cum, cândva, îmi scria și îmi citea scrisorile, era interesat de tot ceea ce fac și mi se întâmplă, îmi punea o mulțime de întrebări, ca mai apoi să mă asculte cu interes iar eu mă opream din clipit pentru a-l putea vedea cât mai bine, mai mult, mai aproape. Ascultam poveștile cu el și mă bucuram că ește al meu, că mă iubește și mă protejează.

Acum nu mai știm nimic unul despre altul, de parcă nici nu a existat vreo dată iubirea noastră! Ce mult ne-a îndepărtat viața!

Mă întreb nedumerită, foarte des, ce de în ciuda îndepărtării fizice, găndurile, mintea nu se îndepărtează și ele în egală măsură? Dacă și cu gândurile s-ar întâmpla la fel, viața, poate că ar fi mult mai ușoară!

,,Acum nu mai ești. Dar, vezi? Nici eu nu sunt. Fără să știi, ai plecat cu tot cu mine.

Mă porți în vorbele pe care fără să îți dai seama ți le inspir… tresari din amintirile în care eu îți spuneam că rămân fără aer când tu mă atingi…’’
Oare va veni ziu în care nu voi mai trăi din amintiri și nu mă voi mai minți singură! Într-o astfel de zi, poate o să pieri tu, dar nici atunci nu voi putea simți altfel pentru ca ești veșnic în sufletul meu și cine știe, poate vei pieri o dată cu mine sau poate nici atunci. Te voi lua cu mine în noua dimensiune, cu speranța că acolo vom putea fi, pentru totdeauna, împreună.

Când ai decis să pleci ai crezut că mă cunoști? Ah! Ce mult ai greșit pentru că, nu aveai cum să mă cunoști, nu aveai cum să mă înțelegi...fiindcă eu, de când mă știu, sunt într-o continuă schimbare și mă adaptez la nou. Altfel, cum crezi tu că aș fi rezistat în acest hățiș al vieții în care tu, ești parcă pus dinadins, să îmi încurci cărările!

M-ai crezut slabă, în timpce tu te credeai puternic, dar te-ai înșelat. Îmi amintesc cum, într-o zi când ți s-a făcut dor, m-ai căutat! Ma-i căutat în tot locul și printre toate ființele din preajmă, dar nu m-ai găsit. Ai găsit în fiecare , doar câte puțin din ceea ce eu ți-am fost, dar niciodată un întreg, acel întreg al meu pe care ai decis să îl abandonezi în tăcere, lăsându-mi în suflet durere și chin. Niciodată nu vei putea să îi îmbrâțișezi pe toți crezând că vei face unu singur. Eu!

M-ai obligat să plec pe drumul meu însă, înainte de plecare, ai uitat să îmi înmânezi și harta! Harta care să mă ajute să îmi găsesc un alt drum! De aceea drumurile mele sunt în derută și de fiecare dată mă întorc la tine. Tu ești mereu capătul de drum al durerulor mele.

17.12.1973