În lumea medicinii moderne! Doctorul și savantul MIHAI CIOBANU, un simbol al medicinii autohtone!

 

Doctorul și savantul

 Mihai Ciobanu, un simbol

 al medicinii autohtone!

(Autor articol: ION CUZUIOC)

     Mă plimb prin curtea Spitalului Clinic Municipal „Sfântul Arhanghel Mihail” din Chișinău ca prin curtea Palatului Prezidențial din Viena! O frumusețe! Aleile pavate conform tehnologiilor moderne, clumbele cu flori mirositoare, pomii fructiferi, băncile din paleți de grădină dau aspectul unui parc adevărat. Bolnavii si rudele acestora discută plăcut într-o atmosferă binevenită de spital.Un spital vechi transformat într-o bijuterie model pentru medicină! Cunosc bine saloanele spitalului încă din anii de studenție de medicină, astăzi devenind de nerecunoscut, reparate și înzestrate cu tehnică medicală performantă. Profitând de unele circumstanțe, am făcut o excursie și prin Centrul Municipal de Reabilitare Medicală inaugurat acum 5 ani pe lângă Spitalul Clinic Municipal „Sfântul Arhanghel Mihail”, o premieră atât pentru municipiul Chișinău, cât și pentru Republica Moldova. Centrul Municipal de Reabilitare Medicală menționat este amenajat și completat cu tehnică medicală de ultimă oră și oferă servicii medicale cu un spectru mai larg ca la un sanatoriu dorit de lume! Și toate acestea se datorează doctorului Mihai Ciobanu, cavaler al Ordinului Republicii, care diriguiește Spitalul Clinic Municipal „Sfântul Arhanghel Mihail” din Chișinău, decorat cu Ordinul de Onoare, mai bine de 23 de ani!

                                 ***

  

   Activitatea conducătorului unei instituţii de stat medicale într-o oarecare măsură poate fi comparată cu cea de pugilist. Boxerul urcă pe ring, să lupte cu adversarul său, intenţionând să câştige, aplicându-şi măiestria în văzul publicului din sală. Pugilistul luptă, loveşte şi nu rareori cade la podea, ca să se ridice şi din nou să lupte în numele victoriei scontate. Şi conducătorul unei instituţii luptă, aplicând diferite metode tradiţionale şi statale pentru a învinge boala în numele sănătăţii pacienţilor săi. El are grijă de instituţia pe care o conduce, ca să fie la timp reparată şi renovată cu tehnică medicală modernă, ca personalul medical să-şi perfecţioneze cunoştinţele şi să fie nişte profesionişti de valoare, ca bolnavii să fie bine îngrijiţi, hrăniţi şi asiguraţi cu medicamentele necesare pentru a le fi salvată şi întremată sănătatea. Conducătorul unei instituţii medicale de stat, în virtutea unor circumstanţe imprevizibile, volens-nolens poate comite şi unele greşeli, ca să fie sancționat pentru ele, ca mai apoi să revină şi să lupte în numele cauzei şi ideii respective. Pe bolnav nu-l interesează posibilităţile şi metodele din spital, dânsul este interesat să se trateze şi să fie externat sănătos. Un conducător adevărat al unei instituţii medicale conştientizează acest lucru, făcând tot ce este omeneşte posibil pentru a-şi însănătoşi bolnavii şi a-i purta de grijă personalului medical, ca şi acesta să aibă condiţiile necesare de muncă şi să fie remunerat la timp. Cu mâinile goale nu poate fi nimicit nici un virus sau microb sau boala respectivă.

    Distinsul manager al ocrotirii sănătăţii Mihai Ciobanu, directorul Spitalului Clinic Municipal „Sfântul Arhanghel Mihail”, doctor în medicină, conferenţiar universitar, cavaler al Ordinului „Gloria Muncii”, Ordinului de Onoare și Ordinului Republicii, posesorul Medaliei „Ștefan cel Mare și Sfânt” și al Ordinului „Cuviosul Paisie Velicicovski”, decernate de către Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove, Cetățean de Onoare al orășelului Costești, Râșcani, al orașului și raionului Sângerei, încă de pe când era student al Facultăţii de Medicină Generală a Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţeanu” a dat dovadă de caracter şi ambiţie, demonstrându-le colegilor săi de studii că-n viaţa de toate zilele poţi obţine multe dacă ştii să înfrunţi cu demnitate greutăţile care-ţi stau în cale şi ispitele la care omul mai este şi încercat. Calităţile de manager şi de doctor sufletist ale lui Mihai Ciobanu au început a se manifesta încă pe când acesta era medic-şef adjunct al Spitalului raional Hânceşti, ca nu peste mult timp să-i fie încredinţat şi postul de medic-şef al Spitalului raional Sângerei, concomitent colaborând cu Catedra de medicină socială şi organizarea ocrotirii sănătăţii a Universităţii. Practic, odată cu numirea în postul de medic-şef, Spitalul raional Sângerei şi-a pus o nouă mantie. Reparaţiile capitale, construcţiile noi, renovare, înzestrarea şi amenajarea secţiilor şi saloanelor din spitalele şi ambulatoriile de circumscripţie cu utilaj modern au devenit priorităţi în activitatea tânărului conducător al instituţiei medicale raionale Mihai Ciobanu. Conform ordinului Ministerului Sănătăţii, Spitalul raional Sângerei, în anii 1976-1983, a fost baza clinică a Catedrei de medicină socială şi organizare a ocrotirii sănătăţii a Universităţii. În scurt timp, despre acest spital, în frunte cu medicul-şef Mihai Ciobanu, a început să se vorbească de bine nu numai în republica noastră, ci şi în întreaga fostă Uniune Sovietică. Mai mult, conducătorii unicului partid de pe timpuri l-au delegat la Congresul unional, caz unic pe timpuri ca un medic să ia parte la lucrările celui mai înalt for de partid de pe timpuri. Mulţi din colegii lui de acum îl şi vedeau pe Mihai Ciobanu în posturi şi mai înalte. Şi n-au dat greş, căci Domnia Sa, doctorul Mihai Ciobanu este transferat la Chişinău în funcţia de medic-şef al Asociaţiei Medicale Teritoriale Centru din Chişinău. Aceasta, la fel, fiind baza clinică a Catedrei de medicină socială şi organizare a ocrotirii sănătăţii a Universităţii. Subsemnatului, în calitate de preşedinte al Fondului Carităţii şi Sănătăţii din Republica Moldova, de foarte multe ori i-a fost dat să se adreseze domnului medic-şef Mihai Ciobanu ca să organizeze consultaţii medicale pentru oamenii nevoiaşi şi totdeauna auzea unul şi acelaşi răspuns: Îl aştept de urgenţă la mine! sau Când poate să vină? Foarte mulţi pacienţi i-au fost şi-i sunt recunoscători pentru binele pe care l-a făcut şi-l face doctorul Mihai Ciobanu. Urcând pe treptele ierarhice ale organizatorilor ocrotirii sănătăţii,

Mihai Ciobanu, prin hotărâre de guvern, în anul 1997, este numit prim-viceministru al Sănătăţii, manifestând capacităţi uluitoare de diriguitor al medicinii autohtone, ca în scurt timp să fie numit şi consilier principal de stat în problemele sociale ale prim-ministrului. Pe parcursul activităţii sale practice, Mihai Ciobanu niciodată nu s-a despărţit de ştiinţă şi, sub conducerea profesorului-academician Eugen Popuşoi, în 1997 susţine cu brio teza de doctor în medicină, îmbinând munca de administrator cu aceea de conferenţiar universitar. Cele peste 100 de publicaţii ştiinţifice vorbesc de la sine despre activitatea ştiinţifico-practică al doctorului Mihai Ciobanu.

   Doctorul și savantul Mihai Ciobanu se poate mândri și de familia sa, care este o adevărată cetate a vieții sale: soţia sa Claudia, un apreciat medic internist la AMT „Centru”, şi cei doi copii – Carolina Ciubara şi Sergiu Ciobanu. Fiica domniei sale, Carolina, este medic primar neurolog la Spitalul de Neurologie şi Neurochirurgie din Iaşi și-i căsătorită cu Lilian Ciubara, medic chirurg la Iaşi, care i-au dăruit un nepot, Mihai Angelo, mândria părinţilor şi a bunicilor, cu studii la două facultăţi – Ştiinţe Juridice şi Relaţii Economice Internaţionale a Universității din Iași. Fiul, Sergiu Ciobanu, doctor în ştiinţe economice, fost vice-ministru al Economiei şi Comerţului și director al Agenției Naționale pentru Reglementare în Energetică a Republicii Moldova (ANRE).

     Mai bine de 23 de ani Mihai Ciobanu deţine funcţia de director al Spitalului Clinic Municipal ,,Sfântul Arhanghel Mihail” din Chişinău. Cine a păşit pragul acestei prestigioase instituţii medicale poate trage concluziile de rigoare. Este un spital de nerecunoscut, cu cadre profesionale de înaltă calificare şi cu utilaj medical modern.

   

Mihai Ciobanu ca slujitor fidel a lui Hippocrates, are grijă ca pacienţii săi să fie vegheaţi în permanenţă pentru a combate orice boală şi a ieşi învingător în numele vieţii şi sănătăţii omului. Vom avea cetăţeni sănătoşi, vom avea şi o societate sănătoasă! Iar societatea noastră are nevoie ca niciodată de oameni sănătoşi, dârji şi cu demnitate. Doctorul Mihai Ciobanu fără doar şi poate că este unul dintre promotorii acestei doleanţe! Aidoma unui pugilist de performanţă, Domnia Sa vine la spital, îşi pune halatul alb şi mănuşile de… doctor, ca să lupte şi să iasă învingător. Şi totdeauna iese, căci ştie şi să lupte, şi să aline suferinţele bolnavilor, obţinând laurii bine meritaţi. Mai mult, distinsul manager al ocrotirii sănătăţii Mihai Ciobanu a deschis şi un mic lăcaş sfânt, chiar în blocul administrativ al spitalului, pentru a-şi apropia şi mai mult de Dumnezeu pacienţii, dar şi personalul medical. Cu alte cuvinte, omul este tratat nu numai medicamentos, ci şi spiritual, ceea ce înseamnă foarte mult. Doctorul Mihai Ciobanu a ridicat şi o biserică, conform proiectului şi canoanelor religioase. La ea vin să se roage Bunului nostru Dumnezeu şi bolnavii, şi locatarii din preajma spitalului, şi toţi enoriaşii dornici de cuvântul biblic. Și eu am trecut zilele acestea pe la lăcașul sfânt ctitorit de către doctorul Mihai Ciobanu, ca mai apoi să întru și în biroul său din blocul administrativ și să-l întreb cum o mai duce și ce mai nou prin spitalul pe care-l conduce cu onoare? Răspunsul a fost foarte succint: Bine, dar mai am încă foarte multe proiecte de realizat dacă-mi vor permite anii! Mi-am încurajat bunul meu coleg și prieten, declarându-i că vârsta lui de septuagenar îl obligă la noi realizări și să nu uite, că Suveranul Pontif de la Vatican a fost ales la cei 77 de ani ai săi, Sofocle, care a trăit 90 de ani, a creat geniala sa lucrare „Regele Oedip” la 75 de ani, iar câţiva ani mai târziu a creat „Oedip în Colona”. Cunoscutul poet şi gânditor german Goethe a scris opera „Faust” la vârsta de 83 de ani. Dar la ce vârstă au fost create capodoperele lui Michelangelo, Raffaello, Tiziani, Boticelli? Așa că, prieten drag, nu-mi rămâne decât să-ți amintesc cuvintele lui Bernard Show care la vârsta de 94 de ani a scris: „Trăiţi-vă viaţa deplin, dedaţi-vă confraţilor şi atunci veţi muri strigând: Eu mi-am împlinit misiunea pe pământ, am făcut mai mult decât mi se cădea”. Până la vârsta lui Bernard Show, doctorul și savantul Mihai Ciobanu mai are de parcurs ! Multă sănătate și noi realizări de valoare, doctore !

                                                Ion Cuzuioc

                                                    medic și scriitor

    

Sărbătorind alături de maestrul GHEORGHE GHEORGHIU -70 de ani pe portativul vieții!

Sărbătorind alături de maestrul

GHEORGHE GHEORGHIU       

 -70 de ani pe portativul vieții!-

Autor: Johnny Ciatloș Deak

Era 30 Decembrie 2023 și ne îndreptam spre New York pentru a sărbători două evenimente majore, revelionul și ziua de naștere a prietenului nostru de suflet, maestrul Gheorghe Gheorghiu trubadurul melodiilor de dragoste. Gigi, așa cum îl alintă cei apropiați, împlinea pe 1 ianuarie, frumoasa vârstă de 70 de ani pe portativul vieții, o mini vacanță în metropola americană.

Fulgi de nea epuizați în rafalele vântului glacial se așezau rând pe rând pe parbrizul mașinii, aidoma unor pescăruși pe catargul unei corăbii, pentru a se odihni, inconștienți de faptul că, dansul lor va fi curmat în clipa când vor lua contact cu sticla. Pe traseul Montreal - New York. punctul de trecere între Canada și SUA este de regulă aglomerat, eram pregătiți sufletește că vom aștepta mult însă spre surprinderea noastră am găsit culoare libere. Am traversat într-o ploaie de blitz-uri mai ceva ca actorii de la Hollywood iar tânăra agentă după câteva întrebări de rutină mi-a înmânat pașapoartele semn că suntem liberi să trecem.

Deși fulguia, autostrada era curată, traficul aproape inexistent, astfel am ajuns rapid la Albany capitala statului New York. Pe drum, sărbătoritul, care ne aștepta la restaurantul Romanian Garden, ne-a sunat să afle când ajungem, iar pe fundalul conversației era perceptibilă o atmosferă veselă, semn ca zilele de sărbătoare au început deoarece dragul nostru prieten era înconjurat de prieteni sosiți special din România și din diverse orașe americane pentru acest eveniment important din viața lui. Este un Om iubit, îndrăgit și respectat deoarece are un suflet nobil, este un prieten de nădejde, cu o inimă enormă din care revarsă neîncetat iubire față de semeni.

Până la New York mai era ceva de mers așa că ne-am bucurat să ascultăm melodii și să trecem în revistă câteva dintre realizările artistului și omului minunat Gheorghe Gheorghiu.

Au trecut șaptezeci de ierni de când a văzut lumina zilei la Brașov. Pentru o mamă, să aduci pe lume un prunc într-o zi sfântă de mare sărbătoare, este o binecuvântare, un dar divin. Harul lui Dumnezeu s-a revărsat din abundență asupra lui prin talanții cu care a fost înzestrat fiindu-i scris un destin precis. Abia se născuse și mama sa a făcut o remarcă privind viitorul său pe tărâm muzical: „Uite ce degețele de pianist are!” 

În copilărie a cochetat cu vioara însă, mai apoi, chitara l-a sedus definitiv pe tânărul artist aflat în plină ascensiune. Debutează în muzica folk, iar la 21 ani câștigă marele premiu la Festivalul Național de Muzică Folk. Între anii 1975-1980 se alătură Cenaclului Flacăra, iar alături de marii folkiști ai vremii, susține turnee în toată țara pe stadioane pline cu tineret dornic să evadeze prin muzică. Din 1980 cântă la Serbările Scânteii Tineretului. Fiind în floarea vârstei, în această perioadă a vieții se nasc vise și iubiri, cum este și firesc, iar prin melodiile de dragoste, în viața marelui artist devenit cantautor se contura un nou drum în muzica ușoară.

După`89 se deschidea o lume nouă cu noi oportunități, turnee în străinătate și noi colaborări.O vorbă veche din popor spune „Nu aduce anul ce aduce ceasul” iar anul 1993 îi aduce succesul care-i va marca întreaga carieră muzicală. Lansarea melodiei „Unde dragoste nu e, nimic nu e” declanșează un „tsunami muzical” și propulsează  popularitatea cantautorului la cote maxime. Devine instantaneu HIT și este promovat pe toate posturile de radio și televiziune. Mesajul melodiei își atinsese ținta, cucerise inimile românilor de pretutindeni. Au urmat alte minunate melodii precum: ”Mă gândesc la tine”, ”Doi ochi căprui caut și acum”, ”Eu sunt nebunul care te iubește”, ”Și cât te-am iubit”, “Steaua mea”,” Să nu mă-ntrebi”,”Prima iubire”, ”Ultimul tren”, “Săraca fată săracă”, ”O iubire schimbă viața”,”Îndrăgostește-mă de tine”,‘’Mai lasă-mă sa te iubesc’’ etc. Sunt melodii ce vor dăinui aidoma sentimentului de iubire și dragoste eternă, purtat în inimă de marele artist!

  O bogată colecție clădită pe parcursul anilor, a definit aura muzicală prin care și astăzi maestrul Gheorghe Gheorghiu strălucește pe mari scene din țară și străinătate. Se cuvin enumerate și albumele, fiindcă în ele se oglindesc ani de sacrificii, dedicare și multă iubire picurată în inimi!

Debutează în 1984 cu albumul „Să Fii Tânăr” în 1988 se naște albumul „Pentru Dragoste”, în 1993 albumul „Unde Dragoste Nu e, Nimic Nu e”. În 1996 apare „Doi Ochi Căprui.. Caut și Acum”, la câteva luni în 1997 albumul „Mă Gândesc la Tine”. În 1998 două albume „Vei Fi Icoana Mea” și „Ultimul Tren”. Apoi două volume “Best Off Gheorghe Gheorghiu” vol.1 în  1999 și vol.2 în 2001. În 2003 în SUA apare albumul „Vine Vara” și în 2004 apare „Noi Umblăm și Colindăm” Tot pe tărâm american în 2005 apare „Dulce și Amară” iar după doi ani se naște „ Lumina din Iubire”. Tot în SUA în 2008 apare „Best Off Gheorghe Gheorghiu” Un frumos îndemn la iubire „Îndrăgostește-mă de tine! ” volum realizat în anul 2013.

    Cu o discografie impresionantă și o carieră muzicală de invidiat Gheorghe Gheorghiu câștigă respectul și admirația publicului, fapt ce se reflectă în multitudinea de diplome, trofee și premii primite în țară sau peste hotare care încununează cele șapte decenii de viață și aproape cinci decenii de carieră artistică. Indubitabil toate au un loc special în inima lui și au fost în egală măsură apreciate, motiv pentru care le amintesc în ordine cronologică: Președinția României îi acordă ’’Premiul pentru Perpetuarea Șlagărului Românesc” în 1997.În 2008 îi sunt decernate ’’Diploma de Excelență’’ și „Ambasador de Onoare al Artei și Culturii” oferite de Asociația Culturală Româno-Italiană „D`arte Da Vinci”, la Galele Șlagărelor primește‚ ’’Diploma de Popularitate Șlagăre de Happy Aur” emisiunea Happy Hour de la Pro Tv, apoi Marele Premiu de la „Festivalul de Muzică Tânără” de la Pitești apoi Discul de Platină acordat de Casa de Discuri „ MixMusic”. În 2009 ia Diploma de Excelență la cea de-a VIII-a ediție a Festivalului Balcanic de Muzică Ușoară pentru Copii și Tineret „Delfinul Mării Negre” urmată de ’’Diploma de Excelență’’ decernată de Casa de Cultură „I.L. Caragiale” Ploiești la „Festivalul Castanilor in memoriam Gabi Dobre”, Asociația „Decembrie 1989-Metrou” îl onorează cu Medalia Jubiliară „ 20 de ani de la Revoluție’'. În 2010, are loc a 3-a ediție a Oscarului Românesc „Trofeele Celebrității” unde câștigă „Premiul Special” iar la zilele comunei Florești TDR show îi acordă „Diploma de Excelență”. În 2011 a primit de la Consiliul Local Domnești „Diploma de Suflet’’ și „Diploma de Excelență” la Festivalul Național de Muzică Ușoară Pentru Copii „Fulg de nea” Brașov. Anul 2013 îi aduce o mare bucurie în suflet „ Diploma de Cetățean de Onoare” al Municipiului Brașov iar anul 2014, o nouă „Diplomă de Cetățean de Onoare” din partea Primăriei și Consiliului Local din localitatea Lehliu Gară. Trebuie deasemenea menționat Premiul Criticii Muzicale „ Mihail Jora” obținut la Festivalul Gala Șlagărelor ediția a 1-a de la Piatra Neamț, la Festivalul Național de Muzică Folk ediția a 7-a „Chitara Dunării” Călărași primește „Diploma de Excelență” fiind membru în juriu. Trustul de Presă „Ambasador” îi acordă „Diploma pentru profesionalism, calități morale și dragoste pentru semeni’’. În 2023 a obținut „Trofeul Brașov Folk Fest”. In 2022 primește „Award of Honor” în SUA la Centrul Cultural al Comunității Românilor din Sacramento iar în 2023 la Montreal, în Canada primește „Diploma de Excelență” din partea revistei Poezii Pentru Sufletul Meu și a Editurii Globart Universum. Un adevărat tezaur personal, ce ilustrează popularitatea și profunda apreciere pentru întreaga activitate de OM iubit, așezat pe piedestalul recunoștinței!

 Ne despărțeau câțiva kilometri până la New York, aglomerația devenise evidentă, se contura în zare emblematicul Manhattan, la fel de fascinant chiar dacă l-am vizitat de zeci de ori. Am traversat metropola spre Queens unde dragul nostru prieten ne aștepta în ușa restaurantului cu nerăbdare și cu zâmbetul larg în ciuda temperaturii scăzute, căci nici o intemperie nu poate afecta o relație sinceră de prietenie. Ne-am îmbrățișat cu căldura sufletului și am pășit în restaurant unde am descoperit la loc de cinste alături de steagurile României și Statelor Unite, numărul 11 al revistei „Poezii Pentru Sufletul Meu” pe coperta căreia se afla sărbătoritul Gheorghe Gheorghiu! De la intrare, voia bună în anturajul unor oameni cu suflet frumos, era molipsitoare. Acolo avea loc un preambul la cele două evenimente majore ce urmau în zilele următoare.

Dimineața dinainte de revelion s-a derulat într-un calm relativ, căci hotelurile cu parcări arhipline confirmau „liniștea dinaintea furtunii” în New York, punctul de atracție nord-american. 

Sala de recepții Da Mikele Illagio e vestită pentru luxul și opulența pe care o promovează în cadrul evenimentelor de mare ținută. Clădirea în stil aristocrat era luminată din abundență, musafirii soseau în număr mare iar valeții depuneau eforturi să preia și să staționeze vehiculele musafirilor. Eleganța și luxul plutea în aer, o minunată fuziune între royal și modern proiectând glamour până în cel mai mic detaliu. Dincolo de cele două uși masive o sală imensă arhiplină se dezvăluia privirilor. Pe niște ecrane enorme ce flancau scena se proiectau în timp real imagini de pe ringul de dans gigantic, o splendoare vizuală ce anunța o trecere dintre ani memorabilă! Artiști sosiți din România, SUA și Canada au oferit un show de zile mari, într-o vastă gamă de genuri muzicale.Ultimele fire de nisip se scurgeau din clepsidra lui 2023 când a început la unison numărătoarea inversă 10,9,8,7..... și pe acorduri de LA MULȚI ANI am pășit în noul an 2024!

Printre urări și clinchete de cristal, oaspeții au format un mare semicerc în jurul celui care în urmă cu 70 de revelioane sosea în această lume, cu un destin precis: să dăruiască iubire prin cântec! Maestrul Gheorghiu își ascundea cu greu emoțiile înălțătoare, o sală de câteva sute de persoane cântau în cor la mulți ani trubadurului iubirii! A sosit și primul tort pentru sărbătorit, în timp ce oaspeții aplaudau și cântau entuziasmați, savurând magia momentului.

Buna dispoziție a continuat până târziu în noapte și a fost întreținută de inimoșii artiști Gheorghe Gheorghiu, formația Amor-Igor Meșcoi & Victor Cocieru, Cătălina Mirică, Ilie Medrea, Nyko Delinescu, Neluțu de la Brașov, Cristian Vladimir Ciobanu și  Alin de la Brașov. Șlagăr după șlagăr, aceștia au ținut oaspeții pe ringul de dans iar varietatea gastronomică a fost stropită din belșug cu vinuri de soi și șampanie. Pe la cântatul cocoșilor am plecat istoviți, dar cu inimile pline de satisfacția unui revelion memorabil de care ne vom aminti cu mult drag!

Prima zi a anului 2024 a fost dedicată în întregime prietenului nostru de suflet Gigi Gheorghiu. Un party de proporții la restaurantul Romanian Garden a fost pregătit în detaliu de Gabriela, soția sa, care a făcut un veritabil maraton organizațional al celor două evenimente. Simțeam emoția în aer știind că au fost pregătite în taină câteva surprize de mare intensitate emoțională. Prieteni de suflet se aflau în sala devenită neîncăpătoare, cu majoritatea petrecând și noaptea dintre ani, bucuria revederii citindu-se pe chipul tuturor. Ce a urmat a fost o adevărată expoziție de artă culinară! O diversitate imensă de platouri ce conțineau antreuri și aperitive se etalau în fața ochilor, toate din gastronomia românească, un adevărat festin pentru papilele gustative. Nici următoarele feluri nu au fost mai prejos, iar servirea desăvârșită a multiplicat steluțele aferente notei de 10 cu care am „ punctat ” ospitalitatea gazdelor. Formația  Amor alături de alți artiști  au asigurat buna dispoziție satisfăcând și cele mai pretențioase gusturi.

Cu săptămâni bune înainte invitații au fost rugați în secret, să formuleze un mesaj pentru sărbătorit care începe cu: ’’Te iubesc pentru că ...’’ iar aceste mesaje au fost notate pe inimioare așezate într-o cutie elegantă, de unde sărbătoritul a fost invitat să extragă una câte una și să dea citire mesajului. Greu de descris în cuvinte emoția trăită de trubadur la deschiderea cutiei cu inimioare, a fost mișcat câtă lume i-a transmis mesaje călduroase și emoționante până la lacrimi. Asta se întâmplă celor care pun mai presus de orice relația de omenie și de prietenie, căci o vorbă înțeleaptă din bătrâni spune „Culegi ce-ai semănat ”, iar trubadurul iubirii a semănat iubire, dragoste, respect, omenie și prietenie, nu are cum sa culeagă altceva! Deși era a treia seară de sărbătoare, atmosfera s-a încins repede, ringul de dans a devenit neîncăpător, doar momentul tortului a mai potolit spiritele. Pe acorduri de „La mulți ani”, în aplauzele tuturor s-au adus două  torturi mari  cu imaginea trubadurului care au stârnit un alt val de emoții și trăiri intense. Vădit emoționat dragul nostru sărbătorit a trăit grandoarea momentului unic al celor 70 de ani pe portativul vieții, alături de feblețea lui tata, unica lui fiică, Andra Ștefania, de soția Gabriela și de minunații prieteni care i-au fost alături. Maestrul știe că asemenea momente sunt unice și de aceea trebuie trăite la maximă intensitate, căci viața este efemeră, singura certitudine fiind clipa prezentă.

Ce poți cere mai mult de la viață, decât să ai alături oameni dragi în momente importante din scurtul pasaj pământean? Pe tot parcursul vieții și carierei de artist, trubadurul iubirii a punctat cel mai important lucru dintre toate „ Unde dragoste nu e, nimic nu e”! Așadar să ne lăsăm ghidați mereu de sentimente nobile în viață ca să fim răsplătiți cu aceeași monedă! Numai și numai prin iubire vom reuși să învingem răul ce vrea să pună stăpânire pe întreaga omenire! 

LA MULȚI ANI SĂNĂTOȘI, FERICIȚI ȘI BINECUVÂNTAȚI MAESTRE! 

Johnny Ciatloș Deak

jurnalist, membru al Uniunii Jurnaliștilor Independenți din România

senior editor Globart Universum Publishing House, Montreal, Canada

realizator al emisiunii Salut Românesc din Montreal 

DUMITREL PLOPEANU - PROZA SCURTĂ- ,,O scrisoare pierdută”, ”Cerebelul”, ,,Câinele alb”

,,O scrisoare pierdută”

Se apropia ora la care urma să plec ca de obicei la şcoală, drept pentru care, m-am îmbrăcat cu uniforma de elev, am luat cărţile şi caietele necesare pentru ziua respectivă, le-am îndesat în geantă, şi am plecat după ce în prealabil am încuiat cu grijă poarta. Am agăţat cheia în cuiul bătut într-o scândură pe interiorul gardului din lemn vopsit în verde. În momentul în care făceam acest lucru, mai întâi cercetam cu privirea strada, să nu mă vadă cineva, după care mă ridicam pe vârfuri, pipăiam cu mare grijă cuiul, şi cu greu reuşeam să agăț cheia aceea masivă la locul ei, loc cunoscut doar de membrii familiei.

Am plecat pe traseul obișnuit către şcoală, dar dintr-o dată mi-am amintit că avusesem de scris la Limba şi Literatura Română, rezumatul piesei de teatru ”O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, dar eu nu citisem nici măcar un rând din respectiva operă. Din moment ce, nu ştiam la ce se referă Caragiale în legătură cu scrisoarea pierdută, normal că nu scrisesem absolut nimic. Din acest motiv, în loc să-mi continui drumul mai departe spre şcoală, am hotărât dintr-o dată să trec pe la colegul meu Petruș, care locuia la doar două străzi depărtare de mine, să văd dacă el scrisese ceva care să semene a rezumat. De obicei mai copiam unul de la celălalt în timpul pauzelor, mai ales la matematică ori la fizică, dar în cazul de față trebuia ceva timp pentru a scrie cel puțin două pagini.

Nu a mai fost nevoie să mai strig la poartă, deoarece colegul meu Petruș, se afla în acel moment în curte, aşa că am intrat. Parcă bănuia că urma să vin la el și ieșise în întâmpinarea mea.

Câinele Azor, cu toate că mă cunoştea destul de bine, lătra de câte ori mă vedea intrând pe poartă.

-Taci, Azor! - s-a răstit colegul meu, deranjat de câinele care nu avea de gând să tacă.

-Noroc! - l-am salutat eu simplu ca de obicei.

-Salut! - a răspuns el cufundat în gânduri privind undeva departe cerul senin de primăvară.

-Ce-i cu tine la ora asta!?!

-Mă duceam la școală, așa plec eu mai devreme, să mai repet în clasă lecțiile.-am spus eu încercând să ghicesc ce anume văzuse prietenul meu acolo departe pe cerul albastru.

-Eu de obecei plec mai târziu de acasă, până la școală fac o jumătate de oră.

-Ai scris rezumatul la română? – am intrat eu direct în miezul problemei. –Ştii doar, că prima oră avem româna şi ne controlează pe fiecare în parte să vadă dacă am scris.Ne trezim cu vreun trei şi nu ne mai iese media.-am continuat eu pe un ton grav.

-Ce rezumat?!-a întrebat el parcă trezit atunci din vis.

-Cum ce rezumat?Rezumatul la ”O scrisoare pierdută”, de Caragiale, ori ai uitat?

-Am uitat cu totul de rezumat…-Nu, nu l-am scris, mă gândeam să-l copii după cineva la şcoală, până vine profesoara.-a răspuns liniştit el.

-Dar este mult de scris, nu cred că avem timp să-l copiem. – am spus eu pe un ton precipitat.

-Hai înăuntru, am caietul surorii mele, Stela, de când era la generală, îl copiem amândoi avem tot timpul! – m-a poftit el în casă, după ce s-a mai gândit puţin.Deci nici colegul meu nu scrisese rezumatul cu pricina, deci nu eram singurul cu tema pentru acasă nefăcută.

Am pătruns într-o cameră mică, întunecată, unde se afla o vitrină simplă cu geamuri, o masă, două scaune din lemn cu spătar şi o noptieră prevăzută cu două uși.

Azor între timp tăcuse.Se auzea în schimb zornăitul lanţului semn că se agita în continuare.

-Stai jos! - m-a îndemnat el. - aduc imediat caietul.Așezat în genuchi pe covor a început să caute de zor în unul din compartimentele noptierei.

Bucuros, m-am aşezat pe scaunul indicat, și am pregătit caietul şi pixul.

-Nu-l găsesc!-a spus el, în timp ce răscolea de zor printre caietele vechi, învelite în hîrtie albastră.-Era unul gros….L-am găsit!-a exclamat el triumfător.

Petruș, după ce a pus cu grijă la loc caietele în noptieră, a venit la masă a aşezat pe masă caietul destul de gros, şi a început sa-l răsfoiască înfrigurat.

-Nu găsesc ”O scrisoare pierdută!” – s-a scuzăt el, dar apoi a continuat. – gata, am găsit rezumatul.

S-a aşezat la masă lângă mine, în aşa fel încât să avem amândoi caietul în faţă. Am încercat să citesc rezumatul pe care Stela, sora mai mare a lui Petruș, il scrisese cu mult timp în urmă, dar acest lucru nu era cu putinţă, din simplul motiv că nu-i înţelegeam scrisul.Ca să se vadă mai bine colegul meu a aprins lumina. Priveam cu groază scrisul dar nu înțelegeam absolut nimic. Avea un scris cu totul aparte, puţin înclinat spre dreapta, şi numai ea ştia ce scrisese acolo, eu unul nu pricepeam niciun cuvânt.

-Câte pagini are? - am întrebat eu puţin încurcat.

-Stai să văd! - a spus el, numărând paginile în gând.-apoi cu voce tare - două pagini şi puţin...

-Câte, două şi puţin?! - am spus eu îngrozit. – când scriu eu două pagini, mai ales că nu înţeleg nimic. Nu, eu nu mai scriu nici un rezumat! - am hotărât eu, şi am vrut să mă ridic să plec.

-Uite cum o să facem! Eu unul înţeleg scrisul lui Stela, aşa că am să citesc cu glas tare şi scriem amândoi! - a hotărât el, văzând că vreau să plec.

-Bine sunt de accord!-am spus eu imediat bucuros.

Ne-am apucat de scris, conform înţelegerii. Petruș citea cu glas tare, rar, dar totuşi prea repede faţă de cum reuşeam eu să scriu. Din când în când îi mai atrăgeam atenţia.

- Citeşte puţin mai rar, că nu am timp să scriu.Nu mă pot ține după tine, rămân în urmă.

- Şi când mai terminăm în ritmul ăsta? - m-a apostrofat el supărat.Trebuie să ne grăbim altfel întârziem la ore.

Am continuat să scriem, dar după câteva rânduri obosit şi plictisit în acelaşi timp, nu mai scriam în întregime cuvintele. Scriam doar începutul, două, trei, litere după care, trasam o liniuţă creață, continuă, aproximativ egală cu restul de litere care formau cuvântul respectiv. Speram să nu fiu ascultat deci, să nu fiu nevoit să citesc rezumatul, că eu unul nu eram în stare. Petruș colegul și prietenul meu, din când în când cerceta cu coada ochiului ceasul de pe noptieră, spunând spre disperarea mea:

-Trebuie să ne grăbim că nu mai avem mult timp la dispoziţie!

Cu chiu cu vai, am reuşit într-un final să terminăm de scris rezumatul cu pricina, cel puţin Petruș, că la mine în caiet ultimele fraze semanau mai mult cu niște măzgălituri făcute de un copil de la grădiniță.

După cum spuneam mai înainte, prima oră aveam româna. Am întrat în clasă la timp, cu două minute înainte să înceapă ora. Profesoara a venit imediat ce a sunat clopoţelul şi după ce a răsfoit în prealabil catalogul, s-a oprit la o pagină şi o privea nehotărâtă.

După câteva minute bune, luminată parcă de un gând, a ridicat privirea din catalog şi a spus:

-Ce-am avut de pregătit pentru ziua de astăzi la Limba şi Literatura Română, să ne spună…

Aramă Angelo.

Când mi-am auzit numele, inima mea a luat-o la galop, ca după un sprint de o sută de metri, deoarece ştiam cum arăta rezumatul meu.

M-am ridicat cu greu în picioare, şi am fost nevoit să mă sprijin de bancă pentru a rămâne în poziţie bipedă, aşa de tare tremura trenul inferior.

După ce am luat caietul în mână, mi-am dres puţin de două ori glasul, ca înaintea unui mare discurs.

Colegii mei mai slabi la învăţătură a căror nume se aflau la sfârșitul catalogului răsuflaseră uşuraţi, că au scăpat în acea zi de ascultat. Profesoara avea un obicei ciudat. Asculta doar elevi de pe o pagină a catalogului. după care preda următoarea lecţie.

-Pentru astăzi am avut de făcut rezumatul la ”O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale!-am spus eu pe un ton hotărât, dar ușor tremurând, deoarece știam ce va urma.

-Ai scris rezumatul?-a întrebat profesoara ridicând ochii din catalog.

-Normal! - am spus eu cu jumătate de gură.

-Atunci citeşte-l! –m-a îndemnat ea, vădit bucuroasă de faptul că scrisesem rezumatul.

Citeşte dacă poţi. Nu mai înţelegeam absolut nimic din ceea ce ar fi trebuit în mod normal să fie rezumatul operei ”O scrisoare pierdută” a marelui scriitor I.L. Caragiale.

-Citeşte!

-”O scrisoare pierdută”…

Ce a urmat, e greu de descris în cuvinte. Incepeam cuvântul, îl repetam, iar citeam din nou stâlcind cuvintele, încurcând personajele principale şi botezându-le în fel şi chip.

Colegii mei nu înţelegeau ce se întâmplă cu adevărat.

Încerc să descriu cât mai exact cele întâmplate, la acea oră de română pentru ca să înţelegeţi de ce toţi colegii mei râdeau în hohote, de ce Romică se ţinea de burtă de atâta râs, râdea până şi cea mai serioasă fată din clasă, respectiv Mioara şefa clasei. Profesoara de la catedră încerca să rămână serioasă, dar nu reuşea pe deplin, din când în când chicotea şi ea precum colegii mei. Eu eram singurul care nu râdeam, normal era în joc onoarea mea, nota mea, prestigiul meu de elev.

-Totul a început în momentul în care –Zoe Traha.. Trahana...Traha...

-Trahanache...

Din spatele meu cineva încerca să-mi sufle.

-Zoe Trahanache, a pierdut...a pierdut...scrisoarea pe care a găsit-o...

Dan...Danda..Danda....

-Dandanache...

Auzeam ca prin vis vocea din spatele meu.

-Dandanache ... şi...am continuat eu mai departe...

-Nu mai suflaţi! Profesoara auzea șoaptele colegilor mei, și îi amenința cu pumnul.

Cred că se auzea până la catedră, auzeam şi eu, dar nu puteam să fac prea bine legătura între cuvinte, deoarece habar nu aveam ce făcuse fiecare personaj în parte.

-Brânză o...fa.... far..farfuri ...aaa ...farfurie!!!- încercam eu să dezluşesc ce scrisesem de aceea citeam pe litere.

-Ce brănză?... ce farfurie?..., Brânzovenescu, Farfuridi.....auzi la el!

Brânză o ..fa... far... farfuri... e.- mă imita ea caraghios clătinându-şi capul în stânga şi-n dreapta.

Profesoara mă privea costernată şi ultima rămăşiţă de zâmbet de pe buzele cărnoase ei dispăruse ca prin farmec.

Eram din ce în ce mai încurcat, cu privire la modul în care urma să se desfăşoare evenimentele şi efectiv îmi era teamă de nota pe care urma să o primesc. Mă străduiam din răsputeri să citesc mai departe, dar cuvintele, frazele, întreaga lucrare părea din păcate fără sens.

-Linişte!… linişte!…

În zadar încerca profesoara să-i mai domolească, cât de cât pe colegii mei. Glasul ei era estompat de râsetele colegilor mei. Nu mai văzusem pe cineva râzând în aşa hal, doar în sălile de cinematograf, când pe marele ecran rula vreun film de comedie.

-Stai jos pentru astăzi ai nota trei, ai făcut un ghiveci!

-De ce îi puneţi trei tovarăşa profesoară? -mi-a luat apărarea Elena, una dintre cele mai bune eleve din clasă, pesemne adânc mişcată de penibila situaţie în care mă aflam –Merită cel puţin un cinci, nu vedeţi cât s-a chinuit săracul să citească, aproape o oră.

Profesoara s-a mai îmbunat puţin după întervenţia colegei mele, şi ma întrebat mai cu blândeţe

-Ce s-a întâmplat?!

-Am scris prea repede şi nu mai înţeleg! - m-am apărat eu cu speranţa că voi scăpa de acel trei, care urma să-mi strice media mai ales că era ultimul trimestru.

-Bine, uite cum facem! - a hotărât ea, într-un târziu- refaci pentru data viitoare tema şi te ascult din nou, dar scrie şi tu mai clar ca să înţelegi, parcă scrii cu picioarele.

-Bine...Am înțeles!-am spus eu bucuros.

Noroc cu Elena, dacă nu-mi lua apărarea mă alegeam cu un trei de toată frumuseţea.

Clopoţelul a sunat semn că venise recreaţia.

Profesoara cu un zîmbet larg a luat catalogul, şi a plecat la cancelarie urmată de câţiva elevi nerăbdători să iasă cât mai repede în curtea şcolii.

-Ai făcut un ghiveci!…

Bădel, un coleg mai slab la învăţătură din ultima bancă, luase între timp loc la catedră şi arăta spre mine cu degetul arătător, încercând s-o imite pe profesoara de română.

Petruș, înconjurat de câţiva colegi, explica ceva gesticulând cu mâna dreaptă prin aer, ca şi cum ar fi scris ceva pe o tablă imaginară.

Viorel colegul meu de bancă încă mai râdea.

-Ce s-a întâmplat.?!

Nu văzusem că între timp Elena, se apropiase de banca mea, şi mă privea destul de serioasă.

De obicei nu vorbea cu mine, şi nu înţelegeam e voia de la mine în acele momente.

-Ce să se întâmple! - am început eu cu glasul domol, mai domol ca niciodată. –nu am citit cartea, nu am scris rezumatul acasă, normal nu aveam ce să scriu, şi l-am copat după caietul lui Stela, sora mai mare a lui Petruș. Am copiat în grabă, că nu aveam prea mult timp la dispoziţie, şi n-am mai înţeles nimic din ce am scris!-am continuat eu pe acelaşi ton scăzut arătându-i caietul cu pricina Când a văzut măzgălelile a făcut ochii mari şi m-a apostrofat:

-Pai aşa se scrie, normal că n-ai mai înţeles nimic.Şi acum ce faci pentru ora următoare? –m-a chestionat ea curioasă.

-Încă nu ştiu.- am spus eu simplu.

-Uite cum facem, îţi dau caietul meu şi scrii după mine, dar vezi mai modifici şi tu să nu scrii exact ca mine.

-Dar o să înţeleg ce-ai scris?- am întrebat eu cu gândul la ceea ce am păţit acasă la Petruș.

-Lasă că ai să înţelegi!- ma asigurat ea - eu scriu citeţ ai să vezi tu.

Elena s-a ţinut de cuvânt, şi mi-a dat caietul ei, după care am copiat rezumatul. Scria caligrafic şi mi-a venit foarte uşor să scriu după ea. Am ţinut cont de sfatul ei şi pe alocuri am mai schimbat cât de cât modul de exprimare, în aşa fel ca cele două lucrări să nu mai semene între ele La prima oră de Limba şi Literatura Română, după cum ne fusese înţelegerea profesoara mi-a cerut să citesc rezumatul operei ”O scrisoare pierdută” scrisă de I.L Caragiale, care era scrisă normal ca orice temă. Am citit clar cu toate că mulţi dintre colegii mei de clasă încă mai zâmbeau pe ascuns aducându-şi aminte de ora aceea de pomină.

-Aşa mai merge, vezi că se poate…ai nota nouă!

Mulţumiţă profesoara mi-a trecut nota în catalog zâmbind.

,,Cerebelul”

Numai când te gândeai la numele pe care il purta, îți imaginai persoana respectivă. Vatcu, suna ca o lovitură de bici, ca un dos de palmă zdravănă pe un obraz de elev, ceva ce nu prevestea nimic bun.

Parcă o văd şi acum în faţa ochilor după atâţia ani de zile. scundă şi plinută, cu o faţa rotundă ca o lună plină, încadrată de un păr blond spre alb şi ochii mici, rotunzi, ce aruncau în jur văpai.

Se îmbrăca întotdeauna în costume deschise la culoare, parcă pentru a fi în ton cu părul, altfel nu se explică.

Avea un glas de nu ştiai dacă țipă la tine, ori vorbeşte normal, pentru ea tot una era, având mereu aceleşi ton ridicat.

În acea perioadă învăţam în corpul vechi al cladirii, aproape de intrarea principală, unde încă se făcea focul la soba cu lemne şi cărbuni, ca pe timpuri. Geamurile clasei noastre dădeau în curtea unei familii, care avea un magazin alimentar, de unde cumpăram şi noi elevii dulciuri în recreaţii şi care aveau un băiat mai mic decât mine, fiind la clasele unu-patru, deoarece după-amiezile era totdeauna acasă.De obicei îl zăream jucându-se cuminte cu o minge în curte. În timpul orei de anatomie însă, nu ştiu cine l-o fi învăţat, dar băiatul îi așternea lumina soarelui în faţa profesoarei, cu ajutorul unui ciob de oglindă, enervând-o la culme, şi oricât se străduia aceasta să scape nu reuşea. deoarece o urmărea sclipirea aceea jucăușă prin toată clasa. Chiar şi pe perete dacă juca puţin pata aceea luminoasă se enerva, ştiind că-i este adresată.

În urma deselor reclamaţii pe care le făcuse Vatcu părinţilor, conducerii şcolii, băiatul cu pricina o mai lăsa în pace, dar după un timp începea iarăşi jocul cu oglinda, spre stupoarea profesoarei. Dar în acel interval scurt de timp, când nu o deranja lumina aceea sâcâitoare de undeva de pe rândul de la fereastră începea să se audă un fel de scârţâit prelung.

Se oprea din predat şi ne studia cu privirea ei tăioasă.

-Ce se aude acolo? Cine scârţâie?

În clasă se aşternea tăcerea. Mulţi dintre colegii de clasă tremurau în bănci de spaimă, deoarece se puteau aştepta în orice moment la vreun extemporal fulger, cu întrebări destul de grele.

Extemporalul şi notele mici erau singura cale de a ne pedepsi şi de a se răzbuna pe noi.

Se lăsa tăcere o perioadă, dar cum se întorcea puţin cu spatele, ori privea în altă parte, se auzea iarăşi acel scârţâit uniform, deranjant, de mobilă veche descleiată.

Nu s-a aflat niciodată cine producea acel zgomot,dar undeva pe rândul de la geam în banca a doua, unde de obicei stătea Romică, era înfipt un cui de zece îndoit la nouăzeci de grade, care odată învârtit în jurul axei, scotea acel zgomot.

-Să iasă la tablă şi să ne spună lecţia de astăzi Alexandru…

A renunţat la extemporal. dar în schimb a început să ne asculte la lectia de zi.

Alexandru Marinela, că despre ea era vorba s-a ridicat anevoie în picioare, normal fiind supraponderală,dar a rămas cuminte la locul ei.

-Treci la tablă şi spune lecţia de astăzi!

-Dar pentru astăzi nu am învăţat lecţia…

-Nu ai învăţat lecţia, magaoaie ce eşti!-s-a supărat profesoara.

-Pe mine să nu mă faceţi magaoaie...

-Da ce,nu eşti... nu eşti magaoaie...

Marinela, la auzul acelor cuvinte jignitoare la adresa ei a spus ceva ca pentru sine, doar mişcând uşor buzele dar a fost deajuns. Vatcu a observat mişcarea abia perceptibilă a buzelor de aceea a strigat de s-au cutremurat geamurile:

-Ce-ai spus magaoaie?

-Nimic, nu am spus nimic… –s-a apărat eleva, dar în mod sigur a spus ceva de rău la adresa profesoarei.

Marinela, după cum spuneam mai înainte era o fată masivă de două ori căt profesoara de anatomie depăşind-o cu mult şi în înăltime. Vatcu s-a apropiat de Marinela, şi a încercat să o tragă de păr, dar nu a reuşit, deoarece eleva o împingea la o parte cu toată forţa de care era în stare.

-Stai să te trag de păr! – se agita ea nervoasă, ridicându-se pe vârfuri și încercând din răsputeri să o tragă de păr.

-Dar mă doare!-se apara Marinela

-Apleacă-te să te trag de păr!

-Nu mă aplec..,

-Numai puțin, te trag de păr și gata.Profesoara se mai calmase puțin, iar vocea ei devenise mai domoală.

Până la urmă a reuşit să o păruiască, deoarece neavând încotro Marinela colega noastră, pentru ai face pe plac profesoarei de anatomie, s-a aplecat puțin și sub privirile noastre neputincioase, a elevilor de clasa a cincea, capul elevei era scuturat cu putere.

Până la urmă s-au mai calmat spiritele,Vatcu a scos din geantă o pastilă cred că era după părerea mea vreun calmant, şi a luat-o cu o înghiţitură de apă.

În faţa clasei pe un suport din lemn pentru harţi, atârna o planşă cu un desen complicat.În ziua respectivă avusesem de învăţat ”Cerebelul”.

-Angelo, ce am avut de învăţat pentru astăzi?

Simțeam cum se scufundă pământul sub picioarele mele.Eram scos la lecție și după faza cu colega mea, nici eu nu o duceam pe roze în sensul că ”Cerebelul” era ceva străin pentru mine la ora aceea.

- Pentru astăzi am avut de învăţat ”Cerebelul” am spus eu cu glasul celui mai sigur om din lume, în timp ce aveam inima cât un purice, numai la gândul că aveam să fiu și eu pedepsit la fel ca și colega mea.

-Vin-o în faţă şi arată ”Cerebelul” pe planşă!

Avea şi ea o meteahnă. Scotea elevul în faţa clasei unde se afla stativul, şi-l punea să arate cu un arătător de lemn respectivul organ desenat în culori vii pe o planșă de mare albă.

M-am apropiat cu pași timizi de stativul cu pricina, care se afla undeva în fața clasei lângă catedră, gândindu-mă în sinea mea, oare unde o fi situat cerebelul pe plana aceea imensă având desenul acela destul de complicat.

Am luat de pe catedră arătătiorul din lemn, având un capăt mai subțire, vopsit în roșu şi am început să caut pe planşă, ceva care să semene cu cerebelul, așa cum mi se ceruse.

Căutam disperat cercetând amănunţit desenul acela complicat de pe planşa respectivă. Colegii din bănci, observând că privesc încurcat desenul îmi tot făceau semne cu mâinile.

Încercam din răsputeri să înțeleg ce vor să-mi transmită, dar nu înțelegeam și pace.

Îmi făceau semne discrete sub forma unor cercuri largi, alţii desenând în aer pătrate imaginare, dar degeaba eu nu pricepeam limbajul semnelor.

-Liniste!

Un coleg din prima bancă nu ştiu ce încerca să-mi sufle discret, iar cineva din ultima bancă îmi induca cu degetul arătător stelajul, de care era atârnat desenul legat cu sfoară.

Iaraşi am început să caut ”Cerebelul”, dar nu-l găseam şi pace.Calm, am început să studiez fiecare zonă a planșei de sus și până jos de la stânga spre dreapta și invers, dar nici urmă de ”Cerebel”

-Ţi-am spus să arăţi ”Cerebelul”!-m-a îndemnat profesoara, privindu-mă insistent cu ochii ei mici. -Ce tot cauți?!

-”Cerebelul”-am răspun eu încurcat.

-E simplu, arată ”Cerebelul”!-m-a îndemnat ea cu o voce mai caldă.

Am căutat pe toata planşa măturând cu privirea fiecare colţişor în parte, când deodată luminat de un gând, am strigat tare fericit precum a strigat Columb în momentul în care a descoperit America. Numai că eu unul nu am strigat ”America”, am strigat:

-Cerebelul!

Da, întradevăr tot acel desen complicat era ”Cerebelul”, iar eu căutasem de zor ”Creierul mic” in ”Cerebel”.

-Ce a fost atât de greu să arăți ”Cerebelul”?!Treci la loc… Uite scrie și sus pe planșă cu litere cât capul tău de mare...

Câinele alb

      De la Canalul Mare şi până în sat nu mai era prea mult de mers. Câţiva zeci de metri în linie dreaptă, după care drumul trecea peste linia de cale ferată, care duce la Galaţi şi cobora lin până la intrarea în sat. Era un fel de pământ galben, nisipos, în care se afundau picioarele noastre goale. Porniserăm amândoi foarte hotărâti să intrăm pe nevăzute în via bogată plină cu struguri albi şi negri, care se afla undeva în dreapta satului, după spusele vărului meu Iordan. Satul se întindea undeva la poalele micului deal pleşuv. Înaintam desculţi după cum spuneam mai înainte prin praful fierbinte a drumului în liniste deplină, făcându-ne în minte planul de trecere la acţiune într-un cuvânt să furăm de struguri.Nu ştiu cum de m-a convins vărul meu mai mare ca mine cu patru ani, să merg cu el la furat de struguri ,ziua în amiaza mare, pe deasupra în gospodăria omului, nu știu. Tot ce doream în acele clipe era să se termine cât mai repede totul şi să scăpăm cu bine.

    Am ocolit micul deal galbui şi am ajuns undeva la marginea satului, unde se ridica în faţa noastră un gard construit din pari de lemn de salcâm, strâmbi având diferite grosimi, de care era legată o plasă din sârmă neagră oţeloasă cu ochiuri rectangulare, Pentru orice eventualitate deasupra gardului de plasă, omul legase în grabă sârmă ghimpată. Dincolo se întindea via, respectiv zeci de butuci care gemeau de struguri.Unii din ei erau deja copţi dar majoritatea erau cruzi.

   -Vere eu unul nu intru! - am spus eu hotărât în momentul în care am ajuns în faţa gardului.

   -Ai venit până aici degeaba. Ţi-am spus nu e nimeni acasă, de câte ori am intrat eu aici.

   Credeam că am să reuşesc într-un fel să rămân afară şi să-l las vărul meu să intre singur în vie. dar nu l-am înduplecat.Plasa gardului într-un anume loc era desprinsă şi se putea lesne intra. Aproape că am fost tras prin gardul de sârmă.de braţul puternic al vărului mea Înaintam pe coate şi genuchi precum pieile roşii fără pic de zgomot de parcă ne antrenaserăm luni de zile pentru acest lucru.

   -Hai înapoi nu vezi ca nu sunt încă copţi! - tot încercam eu să-l conving să renunţe, să ieşim din curtea omului şi să ne întoarcem acasă.

   -Puţin mai încolo sunt copţi.-mi-a șoptit el la ureche.

  Ne târam precum Winettou şi fratele lui de cruce, Old Shatterhand,eroii din cărțile lui Karl May, după cum citisem eu în romanele de aventuri, numai că era o mare deosebire între noi şi cei doi mari eroi, care luptau neîncatat pentru dreptate şi libertate. Mie unul mi se cam făcuse frică Va daţi seama să ne prindă omul în curtea lui. umblînd prin vie ca la noi acasă.

   După lungi căutări am gasit în sfârşit un butuc de vie unde strugurii erau copţi şi vărul meu s-a repezit ca un urs la miere şi a început să mănânce strugurii plini de praf pe lăngă care roiau câteva viespi.

   Mie unul numai de mâncat struguri nu-mi ardea atunci, dar ca să-i fac totuşi pe plac, am rupt vreo doi ciorchini de struguri mai măricei, şi i-am vârât în sân cu gândul că-i voi mânca în linişte când vom fi în siguranţă.

   -Mănâncă vere struguri, doar n-ai venit până aici degeaba.

   -Tu nu vezi că sunt plini de praf, cum să-i mănânc aşa nespălaţi?-m-am apărat eu.

  Am mai rupt un ciorchine cam crud dar altul n-am găsit la îndemână şi l-am pus bine în sân lângă ceilalţi Văzând ce fac vărul meu a făcut ochii mari şi m-a întrebat:

  -Ce tot faci acolo?!

  -Nu vezi culeg struguri şi-i pun în sân pentru acasă.

  -Cum să-i pui în sân, se mustuiesc, te faci numai zeamă de struguri!-a răs el în timp ce mesteca de zor boabele rotunde dulce-acrișoare.

   A trebuit să renunţ aşa că am scos de sub cămasa pătată de zeamă toţi strugurii depozitaţi acolo.

  -Mănâncă şi tu un strugure măcar.

  Nu aveam încotro, mă prinsesem în horă, trebuia să joc aşa că am început tacticos fără grabă să mănânc. Drept să spun nu-mi plăceau erau acri, și simțeam cum mi se sterpezesc dinții.

  Erau destul de acri, aveau o grămadă de sâmburi, care trosneau între dinţi şi pe deasupra mai erau şi plini de praf. Undeva în faţa noastră se afla la circa 20 de metri se afla o casă mică bătrânească, ca la ţară cu geamuri mici cu vopseaua coşcovită pe alocuri.

  Varul terminase deja de mâncat câţiva ciorchini mari din care rămăsese doar boabele verzi. Uitându-mă la el am observat că se făcuse numai praf pe mâini şi pe buze chiar şi pe bărbie avea numai praf şi zeamă de struguri. Din când în când îmi zâmbea strâmb, complece, ca un om pus pe şotii

  -Mănâncă măi vere struguri!- mă tot îndemna el.

  Rupsese câţiva chiorchini pe care îi făcuse grămadă în faţa lui direct pe pământ. Cu o mână rupea boabele, iar cu cealaltă le vâra în gură mesteca de două trei ori şi le înghiţea de parca nu mai văzuse struguri în toată viaţa lui.

  La un moment dat, în timp ce mă gândeam undeva departe, m-am trezit lângă mine cu un dulău uriaş alb, care nu ştiu de unde a apărut şi ne privea mirat de parca nu-i venea să creadă ceea ce vede. Normal doi puștani lungiți pe pământ, plini de praf și arși de soarele dogoritor al verii.

  Am rămas nemişcat abia respirând. Oare ce ar fi făcut în acele momente Winnetou, eroul meu preferat din cărțile lui Karl May?

  Am reuşit cu greu să articulez două vocale şi două consoane bine legate între ele care formau numele vărului.

-Dani!

In ciuda faptului că-l strigasem în şoaptă a auzit şi a întors capul în direcţia mea.

-Ce vrei?

-Câinele..

-Care câine?!

Parcă îl văd şi acum în faţa ochilor cum s-a albit la faţă ca varul de pe pereţi, şi cum ochii i se marise în orbite nefiresc de tare.

Uitase să mai mestece, ori să mai respire. După ce şi-a mai revenit puţin şi înţelegând pe deplin situaţia în care ne aflam amândoi şi normal asta numai din vina lui a reuşit să spună:

-Vere nu mişca….

    Citeam pe faţa lui teamă, cum nu mai văzusem niciodată.Cred că eu eram mai alb la față decât el.

   Parcă mai conta dacă mişcam ori nu, Eram acolo pe burtă parcă cerând îndurare cerului pentru fapta comisă paziţi de un dulau, având proporţii destul de uriaşe. În ciuda faptului că eram străini în curtea omului, totuşi din motive necunoscute, câinele a rămas destul de liniştit, Doar ne privea cu ochii lui mari şi blânzi Varul meu mi-a făcut semnul binecunoscut în toate colţurile îndepartate ale globului, ceea ce pe româneşte ar însemna valea de unde am venit.Cu mare băgare de seamă, am început să ne retragem uşurel din fata primejdiei cu grijă, să nu cumva să-l supăram, să înceapă să latre, ori mai rău sa ne atace.Se uita după noi, cum ne târam înapoi pe coate şi genuchi, fără să se miște de parcă era statuietă de porțelan alb.

Când ne aflam la loc sigur undeva la umbra unui salcâm dincolo de gard. nu ne venea să credem ce ni se întamplase.

-Băi vere, ce s-a întâmplat? De ce nu ne-a muşcat câinele?!Nici nu a lătrat…am săpus eu simțind cum încă îmi tremurau picioarele.

-Știu, cum de nu mi-am dat seama, nu au câine, cine știe a cui o fi, a intrat și el ca și noi prin gaura din gard.

Scriitor Plopeanu I. Dumitrel (Pid)

Brăila