Ochiul
sufletului
TROIȚA
DIN CUVINTE
– AURELIA RȊNJEA
„În
fiecare om este un ochi al sufletului, care… este cu mult mai
prețios decât zece mii de ochi trupești, căci numai el vede
adevărul”. Platon
Binecunoscuta
scriitoare Aurelia Rînjea ne invită la început de an 2024, într-o
călătorie fascinantă pentru descoperirea adevărului văzut prin
ochiul sufletului său, în noul volum de poezii TROIŢA DIN CUVINTE,
apărut la editura LUCVAL&KEN din Petroșani.
Doamna
Aurelia Rînjea este deopotrivă scriitor, poet, critic literar,
cronicar, redactor, profesor şi artist plastic. Domnia sa și-a
închinat întreaga viață în slujba învățământului, formând
generații întregi de elevi. O personalitate cultural literară
complexă, chiar impresionantă aș putea spune, cu o voce literară
puternică care se vrea auzită, cu o vastă activitate literară,
culturală și artistică, un adevărat străjer al valorilor
culturale românești, morale și creștine.
Cu
un suflet înflăcărat și dovedind o iubire necondiționată pentru
oameni, poeta luptă pentru apărarea adevărului și a umanității
care este în pericol, căci: „Cea
mai puternică armă de pe pământ este un suflet uman înflăcărat”.
Ferdinand
Foch
Arma
poetului este pana sa, din care lasă să iasă cuvinte pe care le
folosește edificator pentru a se apăra, a-și apăra trăirile și
convingerile, construind idei, imagini chiar și troițe:
„Din cuvinte / Am ridicat o troiță / O biserică vie / În căușul
inimii” (Troița
din cuvinte).
Fiindcă
după cum știm
„Coroana literaturii este poezia”.
(William
Somerset Maugham), poeta
Aurelia Rînjea știe acest lucru, îl simte și îl trăiește în
fiecare zi a vieții sale, fapt pentru care poeta așază poezia la
loc de mare cinste, acolo, pe piedestalul pe care îl merită,
închinându-i adevărate ode îmbrăcate în straie de argint,
împodobite cu nestemate de cuvinte, ce curg asemeni unui pârâu cu
apă cristalină de munte.
Rar
ne este dat să citim versuri atât de solare, luminatoare,
călăuzitoare și îndrumătoare! Poezia doamnei Aurelia Rînjea
străbate întunericul şi aduce lumina, străbate pustiul şi aduce
oaza plină de verdeață și culoare, străbate timpul și oprește
clipa în palma cititorului.
Trecerea
timpului este văzută de poetă o trecere transformatoare,
curgătoare, dar și ziditoare. Iar iubirea în opinia poetei „Ar
trebui să fie / Un parametru de stare / În metafizica lui
Dumnezeu”.
Ȋn
același timp, poeziile Aureliei Rînjea au o caracteristică
puternică de vitalitate, poeziile sale trăiesc, sunt vii și există
prin implementarea celor 5 simțuri care sunt bine prezentate în
versul său, poezia sa are mireasmă, imagine, sunet, aromă, se
poate simți și trăi. Astfel versul său cântă, are parfumul
naturii, al ierbii, al florilor, are culori, are înalt și adânc,
cer, pământ, depărtare, are seducție și arome ademenind trezirea
tuturor simțurilor.
Fiind
o poetă creștină, dialogul cu Dumnezeu este deseori prezent în
poezia autoarei Aurelia Rînjea, care cere ajutor divinității
pentru salvarea umanității: „Deschide-ne
o ușă Doamne / Pentru umanul / Acum pe cale de dispariție / La
cumpăna lumii”... „Eu așez în inimi poemele / Scrise pentru
Maica Sfântă / Cu brațe de dor / Cu speranțe prinse de raze /
Printre valuri de furtună / Pentru vindecarea oamenilor”
(Tăceri).
Răutatea
este văzută de poetă precum „niște
lupi invizibili” ce
„sfâșie noaptea din oameni”, iar
„Viitorul e proiectat / În laboratoare de întuneric”.
În
ochii scriitoarei, „Poemul” reprezintă un acoperământ de
protecție, un dar divin, care are rolul de a proteja oamenii:
„M-ai făcut să înțeleg / Că pot îmbrăca lumea / În armonie
prin Poezia / Care mă însoțește ca un Înger / Poemele - niște
miride / Le dăruiesc sufletelor însetate / Urcând în iubire și
recunoaștere / Pe scara lui Iacob / Un destin crescător în
frecvență / O cale înluminată / Spre adevăratul Acasă”
(Trepte
de lumină).
Raiul
binelui în viziunea poetei este „acolo”,
unde „oamenii
sunt frați cu îngerii”,
„Acolo
copacii / Au rădăcinile în cer / Iar când vorbesc / Sunt
înțeleși”... acolo „Unde niciodată / Nu este noapte”
(Acolo).
Visul
poetei are legătură cu realitatea. Ea arcuiește visul
introducându-l în realitate „Împovărat
de iluzii”.
Pământul nu se poate opri în loc,
„încă” e
viu, dar „Se
zbate cu aripi nenăscute / Sub pleoapele de lut / Respiră rănile
nevindecate / De oameni din oameni”
(Un vis).
Speranța
poetei pentru mâine-le incert este totuși promițătoare: „O
lumină dinspre mâine / Mă atrage / Într-o devenire stranie / În
care într-o Unitate / Se adună totul / Un Tot dăruitor / Plin de
viață și iubire” (Călătorii).
În
nebuloasa generalizată pe pământ, unde sunt atâtea războaie și
unde răutatea macină zi de zi sfâșiind umanitatea, oamenii au
nevoie doar de lumină pentru a discerne răul de bine, căci Lumina
este dătătoare de adevăr, de dreptate și ocrotire: „Dar
tu cel ce ești în Lumină / Ești ocrotit / Pacea se așterne în
inima ta / Și poți să discerni / Adevărul dintre atâtea iluzii”
(Nedumerire).
Secretul
prin care omenirea ar putea fi salvată este tocmai credința și
prin această înțelegere a creației, a existentei noastre pe
pământ: „Speranța
e la Dumnezeu / Dar pentru asta trebuie / Să fie oameni care vor /
Să facă lucrarea Lui prin ei / Să facă schimbarea / Să-și
înțeleagă / Rostul venirii pe lume” (Metamorfoze).
Scriitoarea
oferă cititorului nu doar speranțe, dar și viziunea binelui, a
luminii:
„În acest Oraș / Nimeni nu are vreo vină / Toți trăiesc sub /
Un Acoperământ / De Lumină / Pătrunși de tainice / Chemări /
Își rostuiesc viețile / O frumusețe divină / Plutește în aer /
Se hrănesc cu ea / Armonii nevăzute / Fac lucrarea înainte”, „O
reflexie a Adevărului / Un paradis ridicat / Din geometrii divine /
Cu ferestre eterice / Locuit de cocreatorii Tăi / Pe care nu-i putem
percepe”
(Orașul de lumină).
Scriitoarea
își asumă problemele lumii și dorește să contribuie la
îndreptarea lor „Vreau
să fiu Doamne / O piesă de puzzle / În lucrarea Ta / Unealta Ta
dreaptă / Să semăn Iubire / Acolo unde este ură / Iertare în loc
de greșeală / Să semăn credință / Unde este îndoială /
Speranță / În locul deznădejdii / Bucuria să șteargă /
Tristețea / Lumina s-o aduc / Unde este nevoie / Doamne ajută-mă /
Doar cât să pot ajuta” (Doamne).
O
extraordinară invocare a binelui, o chemare la bunătate este poezia
„Invocare” în care poeta atât de frumos spune:
„Casă
de rugăciune / Să facem din Țară / Nu cuib de hoți / Hore dacice
/ În lumină să cheme / Soarele / În mijlocul Grădinii”
(Invocare).
Spiritul
pacifist, iubirea de oameni, iubirea de neam și țară, binele
comunitar, fac din poeta Aurelia Rînjea un mesager al unității în
iubire: „Iubirea
luminează / Tăcerea dintre noi / Ne ține aproape / Să fim toți
Unul” (Acum).
Poeta
este înzestrată de la naștere cu talanți celești pe care îi
dezvoltă, îi șlefuiește și îi oferă apoi lumii pe o tavă de
argint garnisită cu cele mai nobile sentimente umane. Generozitatea,
bunătatea, binele comun, iubirea aproapelui, datoria de apărător
al umanității, demnitatea și spiritul adevărului sunt doar câteva
dintre caracteristicile pe care talentata poetă Aurelia Rînjea le
posedă.
Ochiul
sufletului său plânge la vederea adevărului ce ne înconjoară,
însă inima sa înzestrată cu bunătate și debordând de atâta
iubire pentru oameni, crede și speră într-o triumfătoare izbândă
a binelui, pe care-l propovăduiește prin poezie.
Iar
atunci când faci atâta bine se întâmplă miracole!
„Când
faci tot ce poți mai bun, nu știi niciodată ce miracol apare în
viața ta sau în viața altui om”. – Helen Keller
Mihaela
CD
TWUC,
LSR, WPAC
