,,O scrisoare pierdută”
Se apropia ora la care urma să plec ca de obicei la şcoală, drept pentru care, m-am îmbrăcat cu uniforma de elev, am luat cărţile şi caietele necesare pentru ziua respectivă, le-am îndesat în geantă, şi am plecat după ce în prealabil am încuiat cu grijă poarta. Am agăţat cheia în cuiul bătut într-o scândură pe interiorul gardului din lemn vopsit în verde. În momentul în care făceam acest lucru, mai întâi cercetam cu privirea strada, să nu mă vadă cineva, după care mă ridicam pe vârfuri, pipăiam cu mare grijă cuiul, şi cu greu reuşeam să agăț cheia aceea masivă la locul ei, loc cunoscut doar de membrii familiei.
Am plecat pe traseul obișnuit către şcoală, dar dintr-o dată mi-am amintit că avusesem de scris la Limba şi Literatura Română, rezumatul piesei de teatru ”O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, dar eu nu citisem nici măcar un rând din respectiva operă. Din moment ce, nu ştiam la ce se referă Caragiale în legătură cu scrisoarea pierdută, normal că nu scrisesem absolut nimic. Din acest motiv, în loc să-mi continui drumul mai departe spre şcoală, am hotărât dintr-o dată să trec pe la colegul meu Petruș, care locuia la doar două străzi depărtare de mine, să văd dacă el scrisese ceva care să semene a rezumat. De obicei mai copiam unul de la celălalt în timpul pauzelor, mai ales la matematică ori la fizică, dar în cazul de față trebuia ceva timp pentru a scrie cel puțin două pagini.
Nu a mai fost nevoie să mai strig la poartă, deoarece colegul meu Petruș, se afla în acel moment în curte, aşa că am intrat. Parcă bănuia că urma să vin la el și ieșise în întâmpinarea mea.
Câinele Azor, cu toate că mă cunoştea destul de bine, lătra de câte ori mă vedea intrând pe poartă.
-Taci, Azor! - s-a răstit colegul meu, deranjat de câinele care nu avea de gând să tacă.
-Noroc! - l-am salutat eu simplu ca de obicei.
-Salut! - a răspuns el cufundat în gânduri privind undeva departe cerul senin de primăvară.
-Ce-i cu tine la ora asta!?!
-Mă duceam la școală, așa plec eu mai devreme, să mai repet în clasă lecțiile.-am spus eu încercând să ghicesc ce anume văzuse prietenul meu acolo departe pe cerul albastru.
-Eu de obecei plec mai târziu de acasă, până la școală fac o jumătate de oră.
-Ai scris rezumatul la română? – am intrat eu direct în miezul problemei. –Ştii doar, că prima oră avem româna şi ne controlează pe fiecare în parte să vadă dacă am scris.Ne trezim cu vreun trei şi nu ne mai iese media.-am continuat eu pe un ton grav.
-Ce rezumat?!-a întrebat el parcă trezit atunci din vis.
-Cum ce rezumat?Rezumatul la ”O scrisoare pierdută”, de Caragiale, ori ai uitat?
-Am uitat cu totul de rezumat…-Nu, nu l-am scris, mă gândeam să-l copii după cineva la şcoală, până vine profesoara.-a răspuns liniştit el.
-Dar este mult de scris, nu cred că avem timp să-l copiem. – am spus eu pe un ton precipitat.
-Hai înăuntru, am caietul surorii mele, Stela, de când era la generală, îl copiem amândoi avem tot timpul! – m-a poftit el în casă, după ce s-a mai gândit puţin.Deci nici colegul meu nu scrisese rezumatul cu pricina, deci nu eram singurul cu tema pentru acasă nefăcută.
Am pătruns într-o cameră mică, întunecată, unde se afla o vitrină simplă cu geamuri, o masă, două scaune din lemn cu spătar şi o noptieră prevăzută cu două uși.
Azor între timp tăcuse.Se auzea în schimb zornăitul lanţului semn că se agita în continuare.
-Stai jos! - m-a îndemnat el. - aduc imediat caietul.Așezat în genuchi pe covor a început să caute de zor în unul din compartimentele noptierei.
Bucuros, m-am aşezat pe scaunul indicat, și am pregătit caietul şi pixul.
-Nu-l găsesc!-a spus el, în timp ce răscolea de zor printre caietele vechi, învelite în hîrtie albastră.-Era unul gros….L-am găsit!-a exclamat el triumfător.
Petruș, după ce a pus cu grijă la loc caietele în noptieră, a venit la masă a aşezat pe masă caietul destul de gros, şi a început sa-l răsfoiască înfrigurat.
-Nu găsesc ”O scrisoare pierdută!” – s-a scuzăt el, dar apoi a continuat. – gata, am găsit rezumatul.
S-a aşezat la masă lângă mine, în aşa fel încât să avem amândoi caietul în faţă. Am încercat să citesc rezumatul pe care Stela, sora mai mare a lui Petruș, il scrisese cu mult timp în urmă, dar acest lucru nu era cu putinţă, din simplul motiv că nu-i înţelegeam scrisul.Ca să se vadă mai bine colegul meu a aprins lumina. Priveam cu groază scrisul dar nu înțelegeam absolut nimic. Avea un scris cu totul aparte, puţin înclinat spre dreapta, şi numai ea ştia ce scrisese acolo, eu unul nu pricepeam niciun cuvânt.
-Câte pagini are? - am întrebat eu puţin încurcat.
-Stai să văd! - a spus el, numărând paginile în gând.-apoi cu voce tare - două pagini şi puţin...
-Câte, două şi puţin?! - am spus eu îngrozit. – când scriu eu două pagini, mai ales că nu înţeleg nimic. Nu, eu nu mai scriu nici un rezumat! - am hotărât eu, şi am vrut să mă ridic să plec.
-Uite cum o să facem! Eu unul înţeleg scrisul lui Stela, aşa că am să citesc cu glas tare şi scriem amândoi! - a hotărât el, văzând că vreau să plec.
-Bine sunt de accord!-am spus eu imediat bucuros.
Ne-am apucat de scris, conform înţelegerii. Petruș citea cu glas tare, rar, dar totuşi prea repede faţă de cum reuşeam eu să scriu. Din când în când îi mai atrăgeam atenţia.
- Citeşte puţin mai rar, că nu am timp să scriu.Nu mă pot ține după tine, rămân în urmă.
- Şi când mai terminăm în ritmul ăsta? - m-a apostrofat el supărat.Trebuie să ne grăbim altfel întârziem la ore.
Am continuat să scriem, dar după câteva rânduri obosit şi plictisit în acelaşi timp, nu mai scriam în întregime cuvintele. Scriam doar începutul, două, trei, litere după care, trasam o liniuţă creață, continuă, aproximativ egală cu restul de litere care formau cuvântul respectiv. Speram să nu fiu ascultat deci, să nu fiu nevoit să citesc rezumatul, că eu unul nu eram în stare. Petruș colegul și prietenul meu, din când în când cerceta cu coada ochiului ceasul de pe noptieră, spunând spre disperarea mea:
-Trebuie să ne grăbim că nu mai avem mult timp la dispoziţie!
Cu chiu cu vai, am reuşit într-un final să terminăm de scris rezumatul cu pricina, cel puţin Petruș, că la mine în caiet ultimele fraze semanau mai mult cu niște măzgălituri făcute de un copil de la grădiniță.
După cum spuneam mai înainte, prima oră aveam româna. Am întrat în clasă la timp, cu două minute înainte să înceapă ora. Profesoara a venit imediat ce a sunat clopoţelul şi după ce a răsfoit în prealabil catalogul, s-a oprit la o pagină şi o privea nehotărâtă.
După câteva minute bune, luminată parcă de un gând, a ridicat privirea din catalog şi a spus:
-Ce-am avut de pregătit pentru ziua de astăzi la Limba şi Literatura Română, să ne spună…
Aramă Angelo.
Când mi-am auzit numele, inima mea a luat-o la galop, ca după un sprint de o sută de metri, deoarece ştiam cum arăta rezumatul meu.
M-am ridicat cu greu în picioare, şi am fost nevoit să mă sprijin de bancă pentru a rămâne în poziţie bipedă, aşa de tare tremura trenul inferior.
După ce am luat caietul în mână, mi-am dres puţin de două ori glasul, ca înaintea unui mare discurs.
Colegii mei mai slabi la învăţătură a căror nume se aflau la sfârșitul catalogului răsuflaseră uşuraţi, că au scăpat în acea zi de ascultat. Profesoara avea un obicei ciudat. Asculta doar elevi de pe o pagină a catalogului. după care preda următoarea lecţie.
-Pentru astăzi am avut de făcut rezumatul la ”O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale!-am spus eu pe un ton hotărât, dar ușor tremurând, deoarece știam ce va urma.
-Ai scris rezumatul?-a întrebat profesoara ridicând ochii din catalog.
-Normal! - am spus eu cu jumătate de gură.
-Atunci citeşte-l! –m-a îndemnat ea, vădit bucuroasă de faptul că scrisesem rezumatul.
Citeşte dacă poţi. Nu mai înţelegeam absolut nimic din ceea ce ar fi trebuit în mod normal să fie rezumatul operei ”O scrisoare pierdută” a marelui scriitor I.L. Caragiale.
-Citeşte!
-”O scrisoare pierdută”…
Ce a urmat, e greu de descris în cuvinte. Incepeam cuvântul, îl repetam, iar citeam din nou stâlcind cuvintele, încurcând personajele principale şi botezându-le în fel şi chip.
Colegii mei nu înţelegeau ce se întâmplă cu adevărat.
Încerc să descriu cât mai exact cele întâmplate, la acea oră de română pentru ca să înţelegeţi de ce toţi colegii mei râdeau în hohote, de ce Romică se ţinea de burtă de atâta râs, râdea până şi cea mai serioasă fată din clasă, respectiv Mioara şefa clasei. Profesoara de la catedră încerca să rămână serioasă, dar nu reuşea pe deplin, din când în când chicotea şi ea precum colegii mei. Eu eram singurul care nu râdeam, normal era în joc onoarea mea, nota mea, prestigiul meu de elev.
-Totul a început în momentul în care –Zoe Traha.. Trahana...Traha...
-Trahanache...
Din spatele meu cineva încerca să-mi sufle.
-Zoe Trahanache, a pierdut...a pierdut...scrisoarea pe care a găsit-o...
Dan...Danda..Danda....
-Dandanache...
Auzeam ca prin vis vocea din spatele meu.
-Dandanache ... şi...am continuat eu mai departe...
-Nu mai suflaţi! Profesoara auzea șoaptele colegilor mei, și îi amenința cu pumnul.
Cred că se auzea până la catedră, auzeam şi eu, dar nu puteam să fac prea bine legătura între cuvinte, deoarece habar nu aveam ce făcuse fiecare personaj în parte.
-Brânză o...fa.... far..farfuri ...aaa ...farfurie!!!- încercam eu să dezluşesc ce scrisesem de aceea citeam pe litere.
-Ce brănză?... ce farfurie?..., Brânzovenescu, Farfuridi.....auzi la el!
Brânză o ..fa... far... farfuri... e.- mă imita ea caraghios clătinându-şi capul în stânga şi-n dreapta.
Profesoara mă privea costernată şi ultima rămăşiţă de zâmbet de pe buzele cărnoase ei dispăruse ca prin farmec.
Eram din ce în ce mai încurcat, cu privire la modul în care urma să se desfăşoare evenimentele şi efectiv îmi era teamă de nota pe care urma să o primesc. Mă străduiam din răsputeri să citesc mai departe, dar cuvintele, frazele, întreaga lucrare părea din păcate fără sens.
-Linişte!… linişte!…
În zadar încerca profesoara să-i mai domolească, cât de cât pe colegii mei. Glasul ei era estompat de râsetele colegilor mei. Nu mai văzusem pe cineva râzând în aşa hal, doar în sălile de cinematograf, când pe marele ecran rula vreun film de comedie.
-Stai jos pentru astăzi ai nota trei, ai făcut un ghiveci!
-De ce îi puneţi trei tovarăşa profesoară? -mi-a luat apărarea Elena, una dintre cele mai bune eleve din clasă, pesemne adânc mişcată de penibila situaţie în care mă aflam –Merită cel puţin un cinci, nu vedeţi cât s-a chinuit săracul să citească, aproape o oră.
Profesoara s-a mai îmbunat puţin după întervenţia colegei mele, şi ma întrebat mai cu blândeţe
-Ce s-a întâmplat?!
-Am scris prea repede şi nu mai înţeleg! - m-am apărat eu cu speranţa că voi scăpa de acel trei, care urma să-mi strice media mai ales că era ultimul trimestru.
-Bine, uite cum facem! - a hotărât ea, într-un târziu- refaci pentru data viitoare tema şi te ascult din nou, dar scrie şi tu mai clar ca să înţelegi, parcă scrii cu picioarele.
-Bine...Am înțeles!-am spus eu bucuros.
Noroc cu Elena, dacă nu-mi lua apărarea mă alegeam cu un trei de toată frumuseţea.
Clopoţelul a sunat semn că venise recreaţia.
Profesoara cu un zîmbet larg a luat catalogul, şi a plecat la cancelarie urmată de câţiva elevi nerăbdători să iasă cât mai repede în curtea şcolii.
-Ai făcut un ghiveci!…
Bădel, un coleg mai slab la învăţătură din ultima bancă, luase între timp loc la catedră şi arăta spre mine cu degetul arătător, încercând s-o imite pe profesoara de română.
Petruș, înconjurat de câţiva colegi, explica ceva gesticulând cu mâna dreaptă prin aer, ca şi cum ar fi scris ceva pe o tablă imaginară.
Viorel colegul meu de bancă încă mai râdea.
-Ce s-a întâmplat.?!
Nu văzusem că între timp Elena, se apropiase de banca mea, şi mă privea destul de serioasă.
De obicei nu vorbea cu mine, şi nu înţelegeam e voia de la mine în acele momente.
-Ce să se întâmple! - am început eu cu glasul domol, mai domol ca niciodată. –nu am citit cartea, nu am scris rezumatul acasă, normal nu aveam ce să scriu, şi l-am copat după caietul lui Stela, sora mai mare a lui Petruș. Am copiat în grabă, că nu aveam prea mult timp la dispoziţie, şi n-am mai înţeles nimic din ce am scris!-am continuat eu pe acelaşi ton scăzut arătându-i caietul cu pricina Când a văzut măzgălelile a făcut ochii mari şi m-a apostrofat:
-Pai aşa se scrie, normal că n-ai mai înţeles nimic.Şi acum ce faci pentru ora următoare? –m-a chestionat ea curioasă.
-Încă nu ştiu.- am spus eu simplu.
-Uite cum facem, îţi dau caietul meu şi scrii după mine, dar vezi mai modifici şi tu să nu scrii exact ca mine.
-Dar o să înţeleg ce-ai scris?- am întrebat eu cu gândul la ceea ce am păţit acasă la Petruș.
-Lasă că ai să înţelegi!- ma asigurat ea - eu scriu citeţ ai să vezi tu.
Elena s-a ţinut de cuvânt, şi mi-a dat caietul ei, după care am copiat rezumatul. Scria caligrafic şi mi-a venit foarte uşor să scriu după ea. Am ţinut cont de sfatul ei şi pe alocuri am mai schimbat cât de cât modul de exprimare, în aşa fel ca cele două lucrări să nu mai semene între ele La prima oră de Limba şi Literatura Română, după cum ne fusese înţelegerea profesoara mi-a cerut să citesc rezumatul operei ”O scrisoare pierdută” scrisă de I.L Caragiale, care era scrisă normal ca orice temă. Am citit clar cu toate că mulţi dintre colegii mei de clasă încă mai zâmbeau pe ascuns aducându-şi aminte de ora aceea de pomină.
-Aşa mai merge, vezi că se poate…ai nota nouă!
Mulţumiţă profesoara mi-a trecut nota în catalog zâmbind.
,,Cerebelul”
Numai când te gândeai la numele pe care il purta, îți imaginai persoana respectivă. Vatcu, suna ca o lovitură de bici, ca un dos de palmă zdravănă pe un obraz de elev, ceva ce nu prevestea nimic bun.
Parcă o văd şi acum în faţa ochilor după atâţia ani de zile. scundă şi plinută, cu o faţa rotundă ca o lună plină, încadrată de un păr blond spre alb şi ochii mici, rotunzi, ce aruncau în jur văpai.
Se îmbrăca întotdeauna în costume deschise la culoare, parcă pentru a fi în ton cu părul, altfel nu se explică.
Avea un glas de nu ştiai dacă țipă la tine, ori vorbeşte normal, pentru ea tot una era, având mereu aceleşi ton ridicat.
În acea perioadă învăţam în corpul vechi al cladirii, aproape de intrarea principală, unde încă se făcea focul la soba cu lemne şi cărbuni, ca pe timpuri. Geamurile clasei noastre dădeau în curtea unei familii, care avea un magazin alimentar, de unde cumpăram şi noi elevii dulciuri în recreaţii şi care aveau un băiat mai mic decât mine, fiind la clasele unu-patru, deoarece după-amiezile era totdeauna acasă.De obicei îl zăream jucându-se cuminte cu o minge în curte. În timpul orei de anatomie însă, nu ştiu cine l-o fi învăţat, dar băiatul îi așternea lumina soarelui în faţa profesoarei, cu ajutorul unui ciob de oglindă, enervând-o la culme, şi oricât se străduia aceasta să scape nu reuşea. deoarece o urmărea sclipirea aceea jucăușă prin toată clasa. Chiar şi pe perete dacă juca puţin pata aceea luminoasă se enerva, ştiind că-i este adresată.
În urma deselor reclamaţii pe care le făcuse Vatcu părinţilor, conducerii şcolii, băiatul cu pricina o mai lăsa în pace, dar după un timp începea iarăşi jocul cu oglinda, spre stupoarea profesoarei. Dar în acel interval scurt de timp, când nu o deranja lumina aceea sâcâitoare de undeva de pe rândul de la fereastră începea să se audă un fel de scârţâit prelung.
Se oprea din predat şi ne studia cu privirea ei tăioasă.
-Ce se aude acolo? Cine scârţâie?
În clasă se aşternea tăcerea. Mulţi dintre colegii de clasă tremurau în bănci de spaimă, deoarece se puteau aştepta în orice moment la vreun extemporal fulger, cu întrebări destul de grele.
Extemporalul şi notele mici erau singura cale de a ne pedepsi şi de a se răzbuna pe noi.
Se lăsa tăcere o perioadă, dar cum se întorcea puţin cu spatele, ori privea în altă parte, se auzea iarăşi acel scârţâit uniform, deranjant, de mobilă veche descleiată.
Nu s-a aflat niciodată cine producea acel zgomot,dar undeva pe rândul de la geam în banca a doua, unde de obicei stătea Romică, era înfipt un cui de zece îndoit la nouăzeci de grade, care odată învârtit în jurul axei, scotea acel zgomot.
-Să iasă la tablă şi să ne spună lecţia de astăzi Alexandru…
A renunţat la extemporal. dar în schimb a început să ne asculte la lectia de zi.
Alexandru Marinela, că despre ea era vorba s-a ridicat anevoie în picioare, normal fiind supraponderală,dar a rămas cuminte la locul ei.
-Treci la tablă şi spune lecţia de astăzi!
-Dar pentru astăzi nu am învăţat lecţia…
-Nu ai învăţat lecţia, magaoaie ce eşti!-s-a supărat profesoara.
-Pe mine să nu mă faceţi magaoaie...
-Da ce,nu eşti... nu eşti magaoaie...
Marinela, la auzul acelor cuvinte jignitoare la adresa ei a spus ceva ca pentru sine, doar mişcând uşor buzele dar a fost deajuns. Vatcu a observat mişcarea abia perceptibilă a buzelor de aceea a strigat de s-au cutremurat geamurile:
-Ce-ai spus magaoaie?
-Nimic, nu am spus nimic… –s-a apărat eleva, dar în mod sigur a spus ceva de rău la adresa profesoarei.
Marinela, după cum spuneam mai înainte era o fată masivă de două ori căt profesoara de anatomie depăşind-o cu mult şi în înăltime. Vatcu s-a apropiat de Marinela, şi a încercat să o tragă de păr, dar nu a reuşit, deoarece eleva o împingea la o parte cu toată forţa de care era în stare.
-Stai să te trag de păr! – se agita ea nervoasă, ridicându-se pe vârfuri și încercând din răsputeri să o tragă de păr.
-Dar mă doare!-se apara Marinela
-Apleacă-te să te trag de păr!
-Nu mă aplec..,
-Numai puțin, te trag de păr și gata.Profesoara se mai calmase puțin, iar vocea ei devenise mai domoală.
Până la urmă a reuşit să o păruiască, deoarece neavând încotro Marinela colega noastră, pentru ai face pe plac profesoarei de anatomie, s-a aplecat puțin și sub privirile noastre neputincioase, a elevilor de clasa a cincea, capul elevei era scuturat cu putere.
Până la urmă s-au mai calmat spiritele,Vatcu a scos din geantă o pastilă cred că era după părerea mea vreun calmant, şi a luat-o cu o înghiţitură de apă.
În faţa clasei pe un suport din lemn pentru harţi, atârna o planşă cu un desen complicat.În ziua respectivă avusesem de învăţat ”Cerebelul”.
-Angelo, ce am avut de învăţat pentru astăzi?
Simțeam cum se scufundă pământul sub picioarele mele.Eram scos la lecție și după faza cu colega mea, nici eu nu o duceam pe roze în sensul că ”Cerebelul” era ceva străin pentru mine la ora aceea.
- Pentru astăzi am avut de învăţat ”Cerebelul” am spus eu cu glasul celui mai sigur om din lume, în timp ce aveam inima cât un purice, numai la gândul că aveam să fiu și eu pedepsit la fel ca și colega mea.
-Vin-o în faţă şi arată ”Cerebelul” pe planşă!
Avea şi ea o meteahnă. Scotea elevul în faţa clasei unde se afla stativul, şi-l punea să arate cu un arătător de lemn respectivul organ desenat în culori vii pe o planșă de mare albă.
M-am apropiat cu pași timizi de stativul cu pricina, care se afla undeva în fața clasei lângă catedră, gândindu-mă în sinea mea, oare unde o fi situat cerebelul pe plana aceea imensă având desenul acela destul de complicat.
Am luat de pe catedră arătătiorul din lemn, având un capăt mai subțire, vopsit în roșu şi am început să caut pe planşă, ceva care să semene cu cerebelul, așa cum mi se ceruse.
Căutam disperat cercetând amănunţit desenul acela complicat de pe planşa respectivă. Colegii din bănci, observând că privesc încurcat desenul îmi tot făceau semne cu mâinile.
Încercam din răsputeri să înțeleg ce vor să-mi transmită, dar nu înțelegeam și pace.
Îmi făceau semne discrete sub forma unor cercuri largi, alţii desenând în aer pătrate imaginare, dar degeaba eu nu pricepeam limbajul semnelor.
-Liniste!
Un coleg din prima bancă nu ştiu ce încerca să-mi sufle discret, iar cineva din ultima bancă îmi induca cu degetul arătător stelajul, de care era atârnat desenul legat cu sfoară.
Iaraşi am început să caut ”Cerebelul”, dar nu-l găseam şi pace.Calm, am început să studiez fiecare zonă a planșei de sus și până jos de la stânga spre dreapta și invers, dar nici urmă de ”Cerebel”
-Ţi-am spus să arăţi ”Cerebelul”!-m-a îndemnat profesoara, privindu-mă insistent cu ochii ei mici. -Ce tot cauți?!
-”Cerebelul”-am răspun eu încurcat.
-E simplu, arată ”Cerebelul”!-m-a îndemnat ea cu o voce mai caldă.
Am căutat pe toata planşa măturând cu privirea fiecare colţişor în parte, când deodată luminat de un gând, am strigat tare fericit precum a strigat Columb în momentul în care a descoperit America. Numai că eu unul nu am strigat ”America”, am strigat:
-Cerebelul!
Da, întradevăr tot acel desen complicat era ”Cerebelul”, iar eu căutasem de zor ”Creierul mic” in ”Cerebel”.
-Ce a fost atât de greu să arăți ”Cerebelul”?!Treci la loc… Uite scrie și sus pe planșă cu litere cât capul tău de mare...
Câinele alb
De la Canalul Mare şi până în sat nu mai era prea mult de mers. Câţiva zeci de metri în linie dreaptă, după care drumul trecea peste linia de cale ferată, care duce la Galaţi şi cobora lin până la intrarea în sat. Era un fel de pământ galben, nisipos, în care se afundau picioarele noastre goale. Porniserăm amândoi foarte hotărâti să intrăm pe nevăzute în via bogată plină cu struguri albi şi negri, care se afla undeva în dreapta satului, după spusele vărului meu Iordan. Satul se întindea undeva la poalele micului deal pleşuv. Înaintam desculţi după cum spuneam mai înainte prin praful fierbinte a drumului în liniste deplină, făcându-ne în minte planul de trecere la acţiune într-un cuvânt să furăm de struguri.Nu ştiu cum de m-a convins vărul meu mai mare ca mine cu patru ani, să merg cu el la furat de struguri ,ziua în amiaza mare, pe deasupra în gospodăria omului, nu știu. Tot ce doream în acele clipe era să se termine cât mai repede totul şi să scăpăm cu bine.
Am ocolit micul deal galbui şi am ajuns undeva la marginea satului, unde se ridica în faţa noastră un gard construit din pari de lemn de salcâm, strâmbi având diferite grosimi, de care era legată o plasă din sârmă neagră oţeloasă cu ochiuri rectangulare, Pentru orice eventualitate deasupra gardului de plasă, omul legase în grabă sârmă ghimpată. Dincolo se întindea via, respectiv zeci de butuci care gemeau de struguri.Unii din ei erau deja copţi dar majoritatea erau cruzi.
-Vere eu unul nu intru! - am spus eu hotărât în momentul în care am ajuns în faţa gardului.
-Ai venit până aici degeaba. Ţi-am spus nu e nimeni acasă, de câte ori am intrat eu aici.
Credeam că am să reuşesc într-un fel să rămân afară şi să-l las vărul meu să intre singur în vie. dar nu l-am înduplecat.Plasa gardului într-un anume loc era desprinsă şi se putea lesne intra. Aproape că am fost tras prin gardul de sârmă.de braţul puternic al vărului mea Înaintam pe coate şi genuchi precum pieile roşii fără pic de zgomot de parcă ne antrenaserăm luni de zile pentru acest lucru.
-Hai înapoi nu vezi ca nu sunt încă copţi! - tot încercam eu să-l conving să renunţe, să ieşim din curtea omului şi să ne întoarcem acasă.
-Puţin mai încolo sunt copţi.-mi-a șoptit el la ureche.
Ne târam precum Winettou şi fratele lui de cruce, Old Shatterhand,eroii din cărțile lui Karl May, după cum citisem eu în romanele de aventuri, numai că era o mare deosebire între noi şi cei doi mari eroi, care luptau neîncatat pentru dreptate şi libertate. Mie unul mi se cam făcuse frică Va daţi seama să ne prindă omul în curtea lui. umblînd prin vie ca la noi acasă.
După lungi căutări am gasit în sfârşit un butuc de vie unde strugurii erau copţi şi vărul meu s-a repezit ca un urs la miere şi a început să mănânce strugurii plini de praf pe lăngă care roiau câteva viespi.
Mie unul numai de mâncat struguri nu-mi ardea atunci, dar ca să-i fac totuşi pe plac, am rupt vreo doi ciorchini de struguri mai măricei, şi i-am vârât în sân cu gândul că-i voi mânca în linişte când vom fi în siguranţă.
-Mănâncă vere struguri, doar n-ai venit până aici degeaba.
-Tu nu vezi că sunt plini de praf, cum să-i mănânc aşa nespălaţi?-m-am apărat eu.
Am mai rupt un ciorchine cam crud dar altul n-am găsit la îndemână şi l-am pus bine în sân lângă ceilalţi Văzând ce fac vărul meu a făcut ochii mari şi m-a întrebat:
-Ce tot faci acolo?!
-Nu vezi culeg struguri şi-i pun în sân pentru acasă.
-Cum să-i pui în sân, se mustuiesc, te faci numai zeamă de struguri!-a răs el în timp ce mesteca de zor boabele rotunde dulce-acrișoare.
A trebuit să renunţ aşa că am scos de sub cămasa pătată de zeamă toţi strugurii depozitaţi acolo.
-Mănâncă şi tu un strugure măcar.
Nu aveam încotro, mă prinsesem în horă, trebuia să joc aşa că am început tacticos fără grabă să mănânc. Drept să spun nu-mi plăceau erau acri, și simțeam cum mi se sterpezesc dinții.
Erau destul de acri, aveau o grămadă de sâmburi, care trosneau între dinţi şi pe deasupra mai erau şi plini de praf. Undeva în faţa noastră se afla la circa 20 de metri se afla o casă mică bătrânească, ca la ţară cu geamuri mici cu vopseaua coşcovită pe alocuri.
Varul terminase deja de mâncat câţiva ciorchini mari din care rămăsese doar boabele verzi. Uitându-mă la el am observat că se făcuse numai praf pe mâini şi pe buze chiar şi pe bărbie avea numai praf şi zeamă de struguri. Din când în când îmi zâmbea strâmb, complece, ca un om pus pe şotii
-Mănâncă măi vere struguri!- mă tot îndemna el.
Rupsese câţiva chiorchini pe care îi făcuse grămadă în faţa lui direct pe pământ. Cu o mână rupea boabele, iar cu cealaltă le vâra în gură mesteca de două trei ori şi le înghiţea de parca nu mai văzuse struguri în toată viaţa lui.
La un moment dat, în timp ce mă gândeam undeva departe, m-am trezit lângă mine cu un dulău uriaş alb, care nu ştiu de unde a apărut şi ne privea mirat de parca nu-i venea să creadă ceea ce vede. Normal doi puștani lungiți pe pământ, plini de praf și arși de soarele dogoritor al verii.
Am rămas nemişcat abia respirând. Oare ce ar fi făcut în acele momente Winnetou, eroul meu preferat din cărțile lui Karl May?
Am reuşit cu greu să articulez două vocale şi două consoane bine legate între ele care formau numele vărului.
-Dani!
In ciuda faptului că-l strigasem în şoaptă a auzit şi a întors capul în direcţia mea.
-Ce vrei?
-Câinele..
-Care câine?!
Parcă îl văd şi acum în faţa ochilor cum s-a albit la faţă ca varul de pe pereţi, şi cum ochii i se marise în orbite nefiresc de tare.
Uitase să mai mestece, ori să mai respire. După ce şi-a mai revenit puţin şi înţelegând pe deplin situaţia în care ne aflam amândoi şi normal asta numai din vina lui a reuşit să spună:
-Vere nu mişca….
Citeam pe faţa lui teamă, cum nu mai văzusem niciodată.Cred că eu eram mai alb la față decât el.
Parcă mai conta dacă mişcam ori nu, Eram acolo pe burtă parcă cerând îndurare cerului pentru fapta comisă paziţi de un dulau, având proporţii destul de uriaşe. În ciuda faptului că eram străini în curtea omului, totuşi din motive necunoscute, câinele a rămas destul de liniştit, Doar ne privea cu ochii lui mari şi blânzi Varul meu mi-a făcut semnul binecunoscut în toate colţurile îndepartate ale globului, ceea ce pe româneşte ar însemna valea de unde am venit.Cu mare băgare de seamă, am început să ne retragem uşurel din fata primejdiei cu grijă, să nu cumva să-l supăram, să înceapă să latre, ori mai rău sa ne atace.Se uita după noi, cum ne târam înapoi pe coate şi genuchi, fără să se miște de parcă era statuietă de porțelan alb.
Când ne aflam la loc sigur undeva la umbra unui salcâm dincolo de gard. nu ne venea să credem ce ni se întamplase.
-Băi vere, ce s-a întâmplat? De ce nu ne-a muşcat câinele?!Nici nu a lătrat…am săpus eu simțind cum încă îmi tremurau picioarele.
-Știu, cum de nu mi-am dat seama, nu au câine, cine știe a cui o fi, a intrat și el ca și noi prin gaura din gard.
Scriitor Plopeanu I. Dumitrel (Pid)
Brăila
