În sufletul omului, în decursul vieții, se cuibăresc diferite tipuri de dureri, cauzate de diversele evenimente trăite. În urma fiecărui eveniment dureros rămânem cu o durere, însă, așa cum și iubirea se manifestă diferit și durerea este diferită, dar dacă stau să mă gândesc bine și să analizez anumite etape ale vieți mele, cauza care intensifică durerea și care o ajută să persiste este acea tăcere bruscă în urma căreia rămân situații nerezolvate, întrebări fără răspuns, promisiuni nefinalizate, iubire neconsumată.
Referindu-mă la o tăcerea care părea să facă parte dintr-o poveste frumoasă de iubire, o tăcere care mi-a lăsat sufletul suspendat de o crenguță sensibilă a unei ambiguități învăluită într-o ceață densă creată de emoții, făcându-mă să mă simt nefericită la gândul că povestea ar fi putut să aibă o durată lungă și frumoasă și totuși a murit lăsându-mi mintea tulburată, bombardată de mii de întrebări legate de ceea ce a fost dar și de ceea ce ar fi putut să se întâmple.
Tăcerea, care a luat cu ea explicația motivului care a condus la o astfel de decizie, în timp a devenit durerea pe care o simt ca o piatră de ,,moară” așezată pe suflet, ca o fantomă care mă urmărește oriunde pășesc dar, în tot acest disconfort mi-am găsit puterea să nu rămân doborâtă, jelind ca după cineva care pleacă la îngeri, ci să lupt pentru a crește, a mă dezvolta, chiar și atunci când inima căuta certitudinea, încercând să extragă concluziile care să mă ajute la eliberarea de dudrere făcând mersul înainte eliberat de ezitări, de întrebările legate de plecarea celui drag, fără a da nici o explicație, lăsându-mi mintea într-o căutare continuă luptând să umple golul format. Reamin-tindu-mi povestea, revizuind amintirile și refuzând să completez la nesfârșit șirul întrebărilor care oricum nu primeau de nicăieri răspunsul dorit, devenind conștientă că viața nu poate fi înțeleasă în timpul prezent dar, cu siguranță ne va da răspunsurile pe parcurs.
Nu toate poveștile au finalitatea dorită. Nu toate capitolele se vor termina brusc. Finalul poate fi fericit, poate fi incert, poate fi ambiguu însă, după fiecare rămânem într-o stare de meditație la finalul căreia vom constata faptul că viața ne-a mai dat un examen din care să învățăm o lecție. Așa este viața. Regulamentul după care funcționează este inversul celui al școlilor în care ni se predau mai întâi lecțiile, facem recapitulări și abia după aceea susținem examenele. Putem lua acest joc ca pe o trădare în timp ce, de fapt, este o lecție cu o temă profundă, predată cu scopul de a aduce pacea, liniștea, înțelegerea, în noi înșine, chiar dacă observăm faptul că toți cei care roiesc în jurul nostru simt o stare ambiguă, o stare grea sau chiar imposibilă de rezolvat.
Fiecare despărțire, indiferent dacă ne-am spus ,,Rămas bun”; ,,Adio”; ,,La revedere”, sau pur și simplu ne rostind nimic, ne va învăța ceva.
Deși despărțirile fără nici o explicație lasă în urmă cea mai profundă durere, în timp vor fi cele care ne vor transforma în profunzime, făcându-ne conștienți de puterea de a ne controla trăirile, atunci când suntem puși în situația de a renunţa, de a înțelege, de a găsi puterea necesară închiderii suferinței într-un, cufăr” de unde să nu ne mai poată afecta, să ne găsim vindecarea nu prin primirea răspunsurilor la întrebări ci prin puterea noastră interioară care vine atunci când uităm și iertăm.
Nu sunt eu filosoful care a explorat și emis această teorie. Sunt doar, un simplu practician al iertării prin găsirea unui sens cât mai corect atunci când mă trezesc instantaneu în fața unei incertitudini, înțelegând faptul că liniștea niciodată nu o voi găsi în lumea exterioară, ci doar în interiorul meu, care s-a instalat atunci când am învățat să nu mai am așteptări, să nu mă mai amăgesc, înțelegând faptul că în aproape toate situațiile, suferința nu a venit din ceea ce am trăit, din ceea ce mi sa întâmplat, ci din faptul că mi-am creat o viziune despre cum ar trebui să fie, să se întâmple.
Plecările fără nici o explicație m-au condus într-un spațiu de introspecție, în liniștea căruia să pot elibera sufletul de iluzii, să renunța la obiceiul de a controla, la înțelegerea că uitarea și acceptarea nu le putem cere de la cel care pleacă. Totul vine din interiorul nostru, ne mai luptând să înțelegem de ce acel cineva a plecat, ce nu a mers perfect între noi, renunțând la a aștepta răspunsuri, în schimbul găsirii liniștii prezentului.
Da! Recunosc faptul că acum mă pot pronunța cu ușurință, dând poate și unele sfaturi, însă procesul eşte destul de anevoios, care ne face să trăim poate o perioadă destul de lungă în disconfort, confruntându-ne cu multiple dureri și regrete care ne pot împiedica în luarea hotărârii finale.
Practicarea iertării prin meditație, pentru propria noastră persoană, nu pentru persoana celui care a decis să plece, meditație de iertare pentru situațiile în care nu am putut să ne observăm corect valoarea dar și pentru perioadele în care ne-am întors și am reluat povestea pe care nu am reușit să o schimbăm, renunțând să ne îndreptăm compasiunea către sufletul nostru, realizând faptul că valoarea noastră nu este dată de cineva care ne rămâne alături sau decide să ne părăsească.
Doar o dată cu trecerea timpului vom reuși să înțelegem că nu toate poveștile au un final fericit și că multe vor rămâne fără finalitate. Toate acestea le vom înțelege treptat, atunci când vom ajunge să avem capacitatea de a ne observa puterea și grația.
Durerea tăcerii și a unui ,,Rămas bun” nerostit, se transformă într-o pânză pusă unei corăbii care ne ajută să ajungem la liman, ambiționându-ne să ne redefinim strategia de a renunța și a accepta, astfel recăpătându-ne încrederea în noi, în capacitatea de a reuși să navigăm cu succes printre ,,stâncile” scoase în cale de viață.
Nu voi nega niciodată faptul că relațiile frumoase ne vor îmbogăți sufletește, dar voi susține că acestea nu sunt singurele surse ale puterii și definirii identității noastre.
O plecare fără ,,Rămas bun” m-a determinat să îmi întorc privirea către persoana mea, să descopăr că sunt creată completă de Atoate Creatorul meu, că pot înțelege fără a cerși explicații, așa cum o făceam până atunci, că durerea nu dispare brusc ci are nevoie de timpul în care să se poată ,,prelinge”, timp în care învățăm să avem răbdare și să sperăm că într-o zi totul va fi bine, iar spațiul creat ne dă posibilitatea să creăm drumuri cu noi destinații pe care vom întâlni florile frumos colorate ale rezistenței care să înnobileze și să ne înobileze călătoria.
Concluzia trasă în urma unei plecări ,,mute” cred că poate fi considerată cea mai importantă lecție învățată, nu din ceea ce am pierdut, ci din modul în care am reușit să mă ridic, să mă redresez, să-mi găsesc puterea de a merge mai departe chiar și fără răspunsurile așteptate și din puterea de a ne vindeca în tăcere, descoperindu-ne profunzimea rezistenței proprii.
Toate acestea ne ajută să ne recăpătăm capacitatea de a trăi în liniște chiar și atunci când ne aflăm la bordul unei corăbii naufragiate pe un țărm al incertitudinilor.
Știu! Toate acestea nu se pot obține cu ușurință dar sunt calea spre eliberarea din suferință și durere, ne fac să înțelegem faptul că suntem proprii noștrii vraci, vindecători, ajungând să înțelegem care este intenția cu care am fost creați și ,,aruncați” aici pe pământ, într-un ocean de minciună, invidie și răutăți.
17.01.2025
Stimați cititori ai revistei Luceafărul din Vale , Cu sufletul plin de emoție și recunoștință, mă alătur vouă prin aceste pagini bine...
